ICCJ. Decizia nr. 5706/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5706/2013
Dosar nr. 2523/1/2013
Şedinţa publică din 6 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Reghin la data de 31 mai 2004 sub nr. 1158 reclamanta Parohia Bisericii Române Unite cu Roma Greco Catolică în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Română din Comuna Hodac şi statul român prin Consiliul Local al comunei Hodac, a solicitat instanţei să constate că imobilul casă şi grădină înscris în CF 80 Hodac sub A+1, nr. top. 128 şi 129 este intabulat în favoarea pârâtei fără titlul legal şi anularea înscrierii de carte funciară nr. 2058/1971, să se refacă situaţia anterioară înscriind dreptul de proprietate în favoarea reclamantei şi obligarea pârâtelor la predarea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă a imobilului.
În motivarea acţiunii s-a arătat că imobilul indicat în acţiune a constituit proprietatea reclamantei din anul 1907. În anul 1948, când Biserica Greco Catolică a fost scoasă în afara legii, imobilul, care nu este locaş de cult, a fost preluat fără titlu de către Primăria comunei Hodac şi dat în folosinţă Parohiei Ortodoxe Hodac până în anul 1971, fiind apoi intabulat dreptul de proprietate al acestuia în temeiul Decretului nr. 233/1949.
Ulterior, reclamanta şi-a completat acţiunea solicitând anularea tuturor încheierilor de intabulare din CF 80 Hodac ulterioare promovării acţiunii, respectiv a încheierii nr. 1427/2006.
Într-un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 1378/2004 a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, iar apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia civilă nr. 397/2006 a Tribunalului Mureş. Însă, prin decizia civilă 392/R/2007 Curtea de Apel Mureş a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.
În cel de-al doilea ciclu procesual, la data de 13 februarie 2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea (fila 34), solicitând să se constate nulitatea titlurilor în baza cărora s-a dispus intabularea şi să se dispună anularea încheierilor nr. 2058 din 10 mai 1971 şi 1427/2006 din CF Hodac nr. topo 128 şi 129 făcând aplicarea art. 111 C. proc. civ. şi respectiv art. 33 şi 34 din legea nr. 7/1996, revenirea la situaţia de carte anterioară încheierilor a căror anulare o solicită şi obligarea pârâtei la retrocedarea în posesie şi paşnică folosinţă a imobilelor înscrise în CF 80 top 128 şi 129.
Cel de-al doilea ciclu procesual a fost finalizat prin decizia civilă nr. 518/R din 5 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş care a admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Hodac, a casat decizia atacată, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1205 din 22 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 1594/289/2007, a anulat sentinţa pronunţată de prima instanţă şi a trimis cauza pentru soluţionare Tribunalului Mureş, în primă instanţă, apreciind că în cauză competenţa de primă instanţă aparţine tribunalului şi nu judecătoriei.
Prin încheierea civilă nr. 1458 din 18 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 6409/1/2010 s-a admis cererea de strămutare formulată de petenta Parohia Bisericii Române Unită cu Roma Greco Catolică Hodac, cu privire la dosarul nr. 4298/2010 al Tribunalului Mureş şi s-a dispus strămutarea acestei cauze la Tribunalul Mehedinţi, cu păstrarea actelor de procedură.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Mehedinţi la data de 24 martie 2011 sub nr. 1594.1/289/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 31 din data de 27 ianuarie 2012, Tribunalul Mehedinţi a respins ca inadmisibilă excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român, a admis în parte acţiunea precizată, a constatat nulitatea titlului de preluare de către pârâtă de la reclamantă a imobilului înscris în CF nr. 80 Hodac A+ 1, top. 128,129 a dispus rectificarea Cărţii Funciare, anularea încheierii de sub B3 respectiv încheierea de înscriere în carte funciară nr. 2058 din 10 mai 1971 şi revenirea la situaţia anterioară de carte funciară în favoarea vechiului proprietar Parohia Greco-Catolică din Hodac, a obligat pârâta să predea reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul descris mai sus.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Problema autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 10839 din 8 noiembrie 1994 faţă de prezenta cauză a fost soluţionată irevocabil prin decizia Curţii de Apel Mureş şi prin urmare este inadmisibilă reiterarea ei în acest ciclu şi instanţa o va respinge.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale a statului român prin Ministerul Finanţelor şi Economiei s-a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au chemat în judecată statul român prin Consiliul Local Hodac, însă la termenul din 19 septembrie 2007 a fost citat din eroare statul român prin Ministerul Finanţelor şi Economiei însă aceasta nu poate schimba cadrul procesual stabilit iniţial de reclamant prin cererea de chemare în judecată astfel că, având în vedere că se contestă doar calitatea de reprezentant al Ministerului Finanţelor şi Economiei, se va respinge ca neîntemeiată excepţia invocată.
Pe fondul pretenţiilor s-a reţinut că, în prezent, conform înscrierii din CF 80 Hodac, de sub B 3, pârâta Parohia Ortodoxă Română este proprietatea tabulară a imobilului în litigiu, proprietate dobândită în temeiul Decretului nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 233/1949.
Conform foii de avere (A) a cărţii funciare 80 Hodac, imobilele înscrise sub A+1-4 au aparţinut iniţial oficiului parohiei Greco catolice din Hodacul de Gurghiu, făcând parte din fondul parohial.
Imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantei, iar în baza Decretului nr. 358/1948 aceasta a revenit de drept statului român care, la rândul său, l-a atribuit Bisericii ortodoxe Române, respectiv Parohiei Ortodoxe Română din Hodac.
Preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul respectiv şi anume a dispoziţiilor art. 37 alin. (3) şi (4) din Decretul nr. 177/1948, care cereau ca strămutarea de drept a averii cultului greco -catolic din patrimoniul comunităţii locale să fie constatată şi soluţionată de judecătoria locului.
Decretul nr. 358/1948 a avut un caracter eminamente abuziv, deoarece dispoziţiile acestuia contraveneau art. 27 din Constituţia din anul 1948.
Biserica Ortodoxă Română, actual proprietar, care şi-a înscris dreptul de proprietate în baza Decretului nr. 358/1948, nu se poate prevala de caracterul abuziv al acestuia pentru a obţine şi păstra dreptul de proprietate în baza unui alt temei juridic din Decretul nr. 177/1948.
Pârâta nu a dovedit şi nici nu putea dovedi că trecerea enoriaşilor la cultul ortodox, în condiţiile Decretului nr. 177/1948, a fost liberă, ci a fost generată de desfiinţarea cultului greco-catolic.
Adoptarea Legii nr. 489/2006, care a abrogat dispoziţiile Decretului nr. 177/1948, nu poate determina o altă soluţie în condiţiile în care art. 27 alin. (2) şi (3) ale legii prevăd că bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, pot fi redobândite dacă au fost confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940-1989 sau au fost preluate fără titlu.
Având în vedere nevalabilitatea titlului de preluare a imobilelor aparţinând reclamantei, precum şi dispoziţiile art. 1 din Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990 privind unele măsuri referitoare la biserica Română Unită cu Roma, care recunoaşte oficial Biserica Greco Catolică şi ale art. 3 care deschide calea recuperării bunurilor preluate de către BOR, instanţa a apreciat acţiunea formulată ca fiind în parte întemeiată, motiv pentru care a constatat nulitatea titlului de preluare de către pârâtă de la reclamantă a imobilului înscris în CF nr. 80 Hodac AS + 1, top.128, 129.
Pe cale de consecinţă, a dispus şi anularea înscrierii de sub B3, respectiv a încheierii de înscriere în cartea funciară nr. 1058 din 10 mai 1971 şi revenirea la situaţia anterioară de carte funciară în favoarea vechiului proprietar, Parohia Greco Catolică din Hodac.
În ce priveşte încheierea nr. 1427 din 01 februarie 2006 prin care s-a radiat vechea construcţie (casa de lemn) şi s-au evidenţiat construcţiile noi, instanţa a reţinut că, din probele administrate în cauză, reiese că, într-adevăr, casa de lemn înscrisă iniţial în cartea funciară a fost demolată, iar în locul ei a fost edificată o nouă casă parohială de către comunitatea greco-catolică, evidenţierea noii construcţii în cartea funciară reflectă realitatea, astfel încât cererea de anulare a încheierii în baza căreia s-a dispus intabularea construcţiei apare ca lipsită de interes, astfel încât instanţa a respins-o.
În condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, capătul principal de cerere a fost admis cu consecinţa revenirii la situaţia de carte funciară anterioară, în favoarea Parohiei Greco Catolică, este evident că, în mod implicit, şi noua construcţie evidenţiată prin încheierea nr. 1427/2006 va reveni reclamantei.
Având în vedere calitatea de proprietar al imobilului în litigiu recunoscută în favoarea reclamantei, instanţa văzând că acest imobil se găseşte în prezent în posesie şi folosinţa pârâtei fără titlu, a obligat pârâta să predea reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamantei imobilul înscris în CF nr. 80 Hodac A +1, top.128,129.
Prin decizia civilă nr. 3 din 31 ianuarie 2013, Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă Parohia Ortodoxă Română din Comuna Hodac.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Conform înscrierii în C.F. nr. 80, de sub B3, apelanta-pârâtă este proprietara tabulară a imobilului în speţă, proprietate care a fost însă dobândită în temeiul Decretului nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 233/1949.
Prin încheierea nr. 2058/1971 s-a procedat la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor de sub A+l şi 4 în favoarea Parohiei ortodoxe Române, în baza Decretelor nr. 177/1948 şi nr. 233/1949.
Conform art. 36 din Decretul nr. 177/1948, dovada realizării procedurii prealabile, reglementată de dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, a fost administrată, ca şi probatoriu în cauză, de către instanţa de fond, fiind depuse înscrisuri în acest sens şi în faţa instanţei de apel la filele 21-24.
Corelând art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948 cu menţiunile din cuprinsul CF 80 Hodac B 3, reiese fără putinţă de tăgadă faptul că imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantei, iar în baza Decretului nr. 358/1948 aceasta a revenit de drept statului român, care la rândul său le-a atribuit Bisericii ortodoxe Române, respectiv Parohia Ortodoxă Română din Hodac.
Preluarea imobilului în litigiu s-a făcut fără respectarea art. 37 alin. (3) şi (4) din Decretul nr. 177/1948, care cereau ca strămutarea de drept a averii cultului greco-catolic din patrimoniul comunităţii locale să fie constatată şi soluţionată de judecătoria locului.
Dispoziţiile Decretului nr. 358/1948 au avut un caracter abuziv, contravenind art. 27 din Constituţia din anul 1948.
S-a considerat de către instanţa de apel că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă de fond a admis acţiunea şi a constatat nulitatea titlului de preluare a imobilului, având în vedere nevalabilitatea titlului de preluare a imobilelor aparţinând reclamantei, precum şi dispoziţiile art. 1 din Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990 care recunoaşte oficial Biserica Greco Catolică, precum şi dispoziţiile art. 3 care priveşte modalitatea recuperării bunurilor preluate de către Biserica Ortodoxă Română.
Dovada realizării procedurii prealabile reglementate de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 s-a realizat încă de la prima instanţă prin înscrisurile depuse în acest sens la file 21-24.
În ceea ce priveşte invocarea uzucapiunii, nu se poate vorbi despre exercitarea unei posesii de bună credinţă în situaţia în care posesia pârâtei-apelante a fost viciată prin violenţă, chiar dacă în acest sens s-a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938 care prevăd înscrierea unui drept real pe baza unui titlu nevalabil.
Este adevărat că s-a exercitat o posesie pe perioada dintre anii 1971-1994, însă în această perioadă de timp au existat condiţii sociale nefavorabile contestării acestei posesii.
Deşi se invocă o uzucapiune tabulară, care operează în sensul de a conduce la dobândirea dreptului de proprietate, nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei care vizează lipsa unei cauze nelegitime la intabulare, întrucât intabularea s-a întemeiat pe un titlu viciat, respectiv pe Decretul nr. 177/1948, abrogat ulterior prin Legea nr. 489/2006.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Română comuna Hodac pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea cestora s-a arătat că, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 „faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în rectificare nu se va putea porni decât în termen de 10 ani, socotiţi din ziua când s-a înregistrat cererea lor de înscriere, cu excepţia cazului în care dreptul material la acţiunea în fond nu s-a prescris mai înainte.”
Imobilul, casă şi grădină, înscris în CF 80 Hodac sub A+l, nr. top 128 si 129 a fost intabulat în favoarea recurentei prin înscrierea de carte funciară nr. 2058/1971.
Prin Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990 Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută în mod oficial, astfel că, începând cu 24 aprilie 1990 aceasta avea posibilitatea de a introduce acţiunea în rectificarea înscrierii din cartea funciară, în termen de 10 ani raportat la dobândirea imobilului-casă parohială, cu titlu gratuit de către Parohia Ortodoxă Română din Hodac.
Buna-credinţă a terţului dobânditor este prezumată, iar instanţele de fond nu au reţinut o stare de fapt contrară.
Abia ulterior, la data de 13 februarie 2008 (fila 34), reclamanta şi-a precizat acţiunea solicitând să se constate nulitatea titlurilor în baza căreia s-a dispus intabularea şi să se rectifice cartea funciară în sensul anulării încheierii nr. 2058 din 10 mai 1971 şi 1427/2006 din CF Hodac.
Reclamanta avea posibilitatea de a introduce o acţiune în rectificarea înscrierilor de carte funciară în termen de 10 ani, respectiv până la data de 24 aprilie 2000, însă acest mijloc juridic nu a fost utilizat în termenul legal, ci doar în cursul anului 2008 prin precizarea acţiunii în revendicare introduse iniţial.
Mai mult, acţiunea în rectificare nu poate fi admisă, raportat la prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, întrucât nu există o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu ar fi fost valabil sau ar fi încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.
Faptul că decretele în baza cărora s-a făcut înscrierea au fost abrogate, nu duce la consecinţa înlăturării efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a realizat înscrierea, iar declararea nevalabilităţii titlului statului nu ţine loc de hotărâre judecătorească irevocabilă.
În ceea ce priveşte neîndeplinirea cerinţelor uzucapiunii tabulare prevăzute de art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938 (respectiv: înscrierea fără cauză legitimă a unui drept real, posedarea bunului cu bună-credinţă timp de 10 ani şi îndeplinirea de către posesor a unei proceduri de înscriere în cartea funciară), recurentul susţine că, şi în ipoteza în care s-ar accepta că posesia sa a fost viciată prin violenţă, prin preluarea cu forţa de către stat a imobilului în litigiu, acţiunea introdusă de reclamantă este prescrisă, în condiţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data introducerii acţiunii reclamantei.
Dacă s-ar accepta că posesia exercitată de recurentă a fost viciată prin violentă, acţiunea introdusă de reclamantă privind constatarea nulităţii titlului statului este prescrisă, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data introducerii acţiunii, deoarece este motiv de nulitate relativă, căreia i se aplică termenul de prescripţie de 3 ani de la data încetării violenţei, termen care curge din momentul intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 126 din 25 aprilie 1990 şi care s-a împlinit la data de 25 aprilie 1993, fiind depăşit la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se menţionează următoarele:
În motivarea deciziei sale, instanţa de apel nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, confirmând în termeni generali situaţia de fapt şi dezlegarea în drept adoptată de prima instanţă şi omite să se pronunţe pe problema prescripţiei acţiunii, raportat la art. 3 din Decretul-Lege nr. 167/1958.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a arătat că, în mod eronat instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe prin care s-a admis acţiunea reclamantei, deşi nu a fost parcursă procedura prealabilă prevăzută în mod imperativ de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, astfel încât prezenta acţiune este inadmisibilă.
Art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 prevede că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili ţinându-se seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. Există o disproporţie evidentă între numărul credincioşilor ortodocşi şi cei greco-catolici chiar dacă trecerea credincioşilor greco-catolici la ortodoxism a fost abuzivă.
În prezent majoritatea credincioşilor nu doresc să revină la cultul iniţial şi să revendice drepturi ce decurg din calitatea de fost credincios greco-catolic.
Instanţa de apel a omis că, aşa cum reiese din adresa trimisă de către Institutul Naţional de Statistică, Direcţia de Statistică Mureş, emisă în 29 iunie 2011 la nivelul comunei Hodac, populaţia stabilă este de 4.981 de persoane din care 4.236 de credincioşi ortodocşi şi doar 352 de credincioşi greco-catolici, restul populaţiei având altă apartenenţă religioasă.
Reconstituirea dreptului de proprietate nu se poate face în abstract sau în considerarea unei situaţii anterioare, ci numai în concret, ţinând scama de voinţa credincioşilor majoritari în prezent. Numai în felul acesta soluţia este morală şi juridică.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin mai multe decizii având ca obiect Decretul-Lege nr. 126/1990.
În decizia nr. 23/1993, Curtea Constituţionale a conchis în esenţă că Decretul-Lege nr. 126/1990 reglementează modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietare ce a aparţinut iniţial Bisericii Române Unite cu Roma diferit faţă de bunurile preluate de către stat. În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunuri care prin însăşi construcţie sunt destinate folosinţei credincioşilor, aflate în uzul public al acestora, principiul reconstituirii este dat de opţiunile credincioşilor: acesta este în acord cu alte principii constituţionale înscrise în art. 1 şi 29 (cu conţinut identic): procesul reconstituirii nu se poale realiza în abstract sau în considerarea unei situaţii anterioare, ci numai în concret, cu asigurarea dreptului fundamental al majorităţii credincioşilor: numai în felul acesta soluţia se dovedeşte morală şi juridică şi nu poale fi primit argumentul după care art. 3 din decret nu răspunde ideii de înlăturare a consecinţelor persecuţiei religioase instaurate de regimul totalitar.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la capătul de cerere privind rectificarea cărţii funciare, recurenta a invocat în recurs două excepţii: excepţia inadmisibilităţii unei astfel de cereri, întemeiată pe art. 34 pct. 1 al Legii nr. 7/1996 şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întemeiată art. 35 alin. (2) al Legii nr. 7/1996.
Ambele excepţii, fiind de ordine publică, deoarece se referă la încălcarea unor dispoziţii legale imperative, art. 34 pct. 1 şi 35 alin. (2) al Legii nr. 7/1996, pot fi invocate direct în recurs, motiv pentru care vor fi analizate în această fază procesuală.
Excepţia inadmisibilităţii cererii de rectificare a cărţii funciare se întemeiază pe art. 34 pct. 1 al Legii nr. 7/1996 potrivit căruia „Orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil”.
Recurenta îşi motivează excepţia prin aceea că nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să constate că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei nu a fost valabil.
Această susţinere este nefondată deoarece, prin sentinţa civilă nr. 31/2012 a Tribunalului Mehedinţi, pronunţată de prima instanţă de fond în cel de-al treilea ciclu procesual al prezentei cauze, s-a constatat nulitatea titlului de preluare de către pârâtă de la reclamantă a imobilului în litigiu şi s-a dispus anularea încheierii de sub B3, respectiv încheierea de înscriere în cartea funciară nr. 2058/1971, soluţie menţinută de către instanţa de apel, prin decizia civilă nr. 3/2013 a Curţii de Apel Craiova şi care nu a fost contestată, sub aspectul legalităţii, prin motivele de recurs, ceea ce înseamnă că, sub acest aspect, decizia din apel a devenit irevocabilă.
Prin urmare, există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care constată că titlul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei nu a fost valabil, astfel încât excepţia inadmisibilităţii este nefondată.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în rectificare de carte funciară, întemeiată pe art. 35 alin. (2) al Legii nr. 7/1996, se observă că, potrivit textului legal menţionat, „Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în rectificare nu se va putea porni decât în termen de 10 ani, socotiţi din ziua când s-a înregistrat cererea lor de înscriere, cu excepţia cazului în care dreptul material la acţiunea în fond nu s-a prescris mai înainte”.
Textul menţionat nu este incident în cauză deoarece acţiunea în rectificare la care se referă se opune terţelor persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat, situaţie care nu se regăseşte în speţă, deoarece dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă nu s-a realizat în nici una dintre aceste două modalităţi de dobândire a proprietăţii.
Prin urmare, şi această excepţie este nefondată.
Recurenta reiterează excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii titlului statului, arătând că existenţa violenţei, reţinută de către instanţa de apel ca viciu al posesiei, atrage incidenţa art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care ar prevede un termen de prescripţie de 3 ani, iar aceasta, fiind calculat de la intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 126/1990, era împlinit la data introducerii acţiunii.
Cu privire la această excepţie, se observă că a fost invocată încă din faza procesuală a apelului, însă instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra sa. Constituind o excepţie de ordine publică, aceasta poate fi invocată în recurs, conform art. 162 C. proc. civ., astfel că neanalizarea sa în apel nu va atrage casarea deciziei recurate, urmând ca excepţia să fie analizată în faza procesuală a recursului.
Motivarea adusă de reclamantă asupra capătului de cerere vizând constatarea nulităţii titlului statului s-a întemeiat pe nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul preluării imobilului de către stat, norme cu caracter imperativ, deoarece reglementează un interes public, ceea ce atrage nulitatea absolută a titlului statului.
Argumentul instanţei de apel, potrivit căruia uzucapiunea nu poate interveni deoarece posesia exercitată de către pârâtă nu a fost paşnică, fiind bazată pe violenţă, motivează respingerea cererii pârâtei de constatare a intervenirii în favoarea sa a prescripţiei achizitive, însă nu poate modifica temeiul juridic pe care s-a întemeiat capătul de cerere privind constatarea nulităţii titlului statului.
Ca atare, asupra acestui capăt de cerere sunt incidente regulile privind regimul juridic al nulităţii absolute, potrivit căruia nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, este imprescriptibilă şi nu poate fi acoperită prin confirmare, astfel că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii titlului statului va fi respinsă ca nefondată.
În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta menţionează că decizia din apel nu examinează apărările şi susţinerile părţilor, confirmând în general situaţia de fapt şi de drept reţinută de prima instanţă, aspect de natură a încălca art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cu toate acestea, recurentă nu indică în concret care sunt acele aspecte relevante asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat, astfel încât critica, având caracter de generalitate, nu poate fi cenzurată în recurs.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă, pe de o parte, inadmisibilitatea prezentei acţiuni, în integralitatea sa, deoarece nu a fost urmată procedura prealabilă reglementată de Decretul-Lege nr. 126/1990 iar, pe de altă parte, încălcarea art. 3 al aceluiaşi decret-lege, potrivit căruia situaţia juridică a imobilelor lăcaşuri de cult se va stabili ţinând seama de dorinţa credincioşilor.
Sub aspectul parcurgerii procedurii prealabile reglementată de Decretul-Lege nr. 126/1990, instanţa de apel a arătat că s-a făcut dovada urmării acestei proceduri încă de la prima instanţă prin înscrisurile depuse în acest sens la file 21-24.
Recurenta nu aduce critici asupra acestei concluzii a instanţei de apel, ci doar reiterează absenţa acestei proceduri prealabile.
În aceste condiţii, neexistând o critică de nelegalitate, Înalta Curte constată că, din procesul-verbal nr. 33 din 23 august 2010 pentru rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului, rezultă că a fost urmată procedura prealabilă, reglementată de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, însă aceasta nu s-a finalizat deoarece pârâta nu s-a prezentat, motiv pentru care critica recurentei apare ca fiind nefondată.
În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, conform căruia situaţia juridică a lăcaşurilor de cult se va stabili ţinând seama de dorinţa credincioşilor, Înalta Curte observă că admiterea acţiunii în revendicare s-a realizat exclusiv în considerarea constatării nulităţii titlului de proprietate al statului şi al încheierii de intabulare în cartea funciară a acestui drept, fără a se proceda la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, operaţiune care, de altfel, nu a mai fost posibilă în absenţa titlului de proprietate invocat de pârâtă.
Ca atare, în mod corect instanţa de apel a considerat ca lipsită de relevanţă compararea titlurilor de proprietate şi, implicit, analizarea unor criterii de preferabilitate pe care compararea le impunea, motiv pentru care referirile recurentei la neaplicarea unor criterii de comparaţie specifice acţiunii în revendicare, din perspectiva art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, exced considerentelor apreciate ca relevante de către instanţa de apel.
Astfel fiind, Înalta Curte constată motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă la 4000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, către intimata-reclamantă, la solicitarea acesteia şi potrivit cu chitanţele justificative depuse a dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Comuna Hodac împotriva deciziei nr. 3 din 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Craiova, Secţia I civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă la 4000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5727/2013. Civil. Legea 10/2001.... | ICCJ. Decizia nr. 5466/2013. Civil → |
|---|
