ICCJ. Decizia nr. 5785/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5785/2013
Dosar nr. 2117/2/2013
Şedinţa publică din 12 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 28 august 2007, reclamantul V.E.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii V.A., V.I.E., Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi SC C.I. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nevalabilitatea titlului statului şi existenţa dreptului său de proprietate asupra locuinţelor din clădirea imobilului din Bucureşti, sector 3, ce a constituit apartamentul, conform actului de vânzare-cumpărare din 28 octombrie 1933 al autorului său, Ş.F. şi să fie obligaţi pârâţii V.A. şi V.I.E. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul din sector 3, preluat abuziv de statul român, iar ulterior vândut pârâţilor prin contractul din 25 octombrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum şi locuinţele pe care aceştia le ocupă fără titlu.
Pârâţii V. au invocat prin întâmpinare dobândirea de către ei a dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă. De asemenea, au chemat în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General, M.F.P. şi SC C.I. SA, pentru a fi despăgubiţi, în cazul admiterii revendicării, cu contravaloarea preţului achitat de ei la cumpărarea apartamentului, reactualizată, cheltuielile de vânzare şi daune interese constând în suma necesară procurării unui bun echivalent valoric cu cel din litigiu.
Ulterior, pe parcursul litigiului, reclamantul a renunţat la cererea formulată faţă de SC C.I. SA.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat excepţiile vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive şi lipsa de interes pe capătul principal al acţiunii, precum şi excepţia privind legitimarea sa procesuală pasivă în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie.
Prin sentinţa civilă nr. 2321 din 19 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti în ceea ce priveşte primul capăt din cererea de chemare în judecată, precum şi excepţia lipsei de interes invocată de acelaşi pârât. S-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul V.E.A., în contradictoriu cu pârâţii V.A., V.O.H., V.L., Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi chematul în garanţie M.F.P., s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 3, şi s-au respins, ca neîntemeiate, cererea de revendicare formulată de către reclamant în contra pârâţilor V., cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de aceştia.
Pentru a hotărî astfel, în ceea ce priveşte cele două excepţii invocate de către pârâtul Municipiul Bucureşti cu privire la primul capăt din acţiune, vizând nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a reţinut că reclamantul justifică interesul personal şi legitim de a solicita să se constate preluarea abuzivă de către stat a bunului revendicat de către el şi cu privire la care se pretinde proprietar prin transmisiune succesorală de pe urma autorului său, fost proprietar al imobilului. Pe de altă parte, Municipiul Bucureşti, în calitate de continuator al fostei unităţi administrative teritoriale de la momentul preluării bunului şi deţinător al acestuia până la momentul înstrăinării sale prin intermediul administratorului SC C.I. SA, are calitate procesual pasivă în cererea vizând constatarea nevalabilităţii titlului în baza căruia bunul a fost preluat de către stat.
Privitor la fondul cauzei, tribunalul a constatat că, întrucât atât reclamantul, ca moştenitor al fostului proprietar al imobilului revendicat (calitate dovedită cu actele de proprietate şi transmisiune succesorală, necontestată), cât şi pârâţii V., al căror act de proprietate (contractul de vânzare - cumpărare încheiat în favoarea acestora, în temeiul Legii nr. 112/1995) nu a fost atacat cu o acţiune în nulitate conform legii, exhibă un titlu de proprietate, se impune a rezolva acţiunea în revendicare promovată de primul, prin compararea acestor titluri, iar nu ca o acţiune de revendicare propriu-zisă ce ar presupune o posesie în lipsa calităţii de proprietar (posesor neproprietar) din partea pârâţilor.
Ca atare, în privinţa preferabilităţii unuia dintre titlurile supuse comparării, tribunalul a considerat că aceasta se impune a se acorda titlului pârâţilor, reclamantul nedovedind în speţă că anterior promovării acţiunii ar fi obţinut pe calea administrativă sau judecătorească, o recunoaştere a dreptului deţinut de autorul său anterior trecerii în proprietatea statului.
Reclamantul nu poate pretinde că ar fi privat de dreptul său de proprietate asupra unui bun, pe de o parte, pentru că, faţă de cele reţinute anterior, nu a dovedit existenţa în patrimoniul său a unui „bun” în sensul primului Protocol adiţional la C.E.D.O. şi, pe de altă parte, pentru că, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 permite acestuia obţinerea de măsuri reparatorii prin echivalent, dată fiind situaţia înstrăinării imobilului către pârâţii persoane fizice în temeiul Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a mai reţinut că reclamantul nu se află în situaţia în care dreptul său de proprietate actual şi necontestat s-ar putea bucura de protecţia art. 480 C. civ. şi nici nu poate invoca în favoarea sa o eventuală încălcare a dreptului de acces la justiţie, atâta vreme cât legea specială îi conferă dreptul la despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului revendicat, deţinut de către pârâţi în baza unui titlu a cărui valabilitate nu a fost supusă analizei instanţei cu respectarea cerinţelor legale.
Legea nr. 213/1998, la art. 6, prevede că pot fi revendicate de către foştii proprietari ori moştenitorii acestora bunurile preluate de stat fără titlu valabil, dacă imobilele nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 este ea însăşi o lege specială de reparaţie, problema concursului dintre legea specială şi cea generală (art. 480 C. civ.) ce stă la baza acţiunii de faţă, fiind rezolvată şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33/2008.
Ca atare, în compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părţile din cauza de faţă, pârâţii au fost consideraţi ca având titlul preferabil, motiv pentru care acţiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâţilor V. a fost respinsă.
În consecinţă, s-a respins şi cererea de chemare în garanţie formulată de aceştia şi, totodată, s-a constatat că, atâta vreme cât pârâţii V. deţin titlu de proprietate, menţinut ca valabil, cererea acestora privind uzucapiunea, este nefondată.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamantul V.E.A. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Apelantul-reclamant V.E.A. a criticat sentinţa tribunalului susţinând, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă nu a ţinut seama de cererea precizatoare, prin care a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 761 din 15 noiembrie 2010 şi prevederile Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii, adoptată prin Rezoluţia O.N.U. nr. 2391/XXIII din 26 noiembrie 1968, ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, publicat În Buletinul Oficial nr. 83 din 30 iulie 1969.
Apelantul reclamant a reiterat, sub forma motivelor de apel, argumentele invocate în cererea precizatoare, arătând că Decretul nr. 92/1950 constituie temeiul actului/faptului criminal al regimului comunist de a persecuta o categorie de cetăţeni români care erau proprietari de bunuri imobile urbane din considerente ideologice - "exploatatori", "burghezi, "moşieri", iar prevederile Legii nr. 10/2001 diminuează, contrar Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii, răspunderea juridică pentru fapte considerate de Decizia nr. 1358/2010 că au produs suferinţe cauzate de regimul comunist.
Apelantul reclamant consideră că imobilul preluat de la bunicul său pe baza Decretului nr. 92/1950 - act de persecuţie din considerente politice - nu a fost preluat "cu titlu" şi el nu putea intra în domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995, întrucât această lege privea exclusiv imobilele preluate de stat cu titlu valabil.
În mod greşit prima instanţă a considerat că actul intimaţilor-pârâţi V. "se bucură de prezumţia de valabilitate", nefiind atacat cu acţiune în nulitate conform legii şi nedesfiinţat. Tribunalul Bucureşti a avut în vedere această situaţie exclusiv în raport de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Apelantul-reclamant mai arată că, reţinând că titlul intimaţilor-pârâţi V. este preferabil titlului său, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi pe considerentul că nu ar avea un bun în sensul C.E.D.O. stabilit prin decizie administrativă sau judecătorească anterioară acţiunii în revendicare, Tribunalul Bucureşti a făcut o greşită aplicare a legii, câtă vreme nu a observat că spetei îi sunt aplicabile prevederile Convenţiei ratificată prin Decretul nr. 547/1969. O crimă împotriva umanităţii poate justifica o preluare "cu titlu" numai într-o societate nedemocratică, nicidecum într-un stat de drept.
Intimaţii-pârâţi V. au acţionat cu uşurinţă şi din interes patrimonial, fără nicio rezervă născută din considerente morale, doar cu scopul de a obţine un bun imobil pentru un preţ derizoriu. Ei nu se pot prevala de bună-credinţă câtă vreme o simplă lectură a prevederilor Decretului nr. 92/1950 şi a expunerii de motive a acestuia i-ar fi lămurit asupra felului în care statul a intrat în stăpânirea imobilului bunicului său - fără despăgubire, sub ameninţarea unor ani grei de muncă silnică şi confiscarea averii, dar mai ales pentru a-l sancţiona pentru că era "exploatator".
Apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul soluţiei date primului capăt de cerere al acţiunii.
Apelantul a susţinut, în esenţă, că, în ceea ce priveşte constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu în proprietatea statului, instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, deoarece modificările aduse prin Legea proprietăţii nr. 247/2005 nu mai fac distincţie între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.
Atâta timp cât prin lege s-a statuat că toate imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea. Ca atare, reclamanţii nu justifică interes în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere.
Titlul de proprietate al statului îl reprezintă actul juridic sau faptul juridic prin care statul a dobândit proprietatea bunurilor preluate de la persoane fizice sau juridice în perioada 1945 - 1989.
Aceste acte de aplicare a legii, care constituie titluri de proprietate ale statului, sunt acte de drept public, fiind emise de autorităţile publice cărora legea le-a conferit competenta de a acţiona în domeniul respectiv.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, prin lege în condiţiile art. 645 C. civ., ce a avut ca efect stingerea dreptului de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu şi constituirea unui drept de proprietate în favoarea statului.
Locuinţele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 (cazul imobilului obiect al prezentei cauze) au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu şi au format obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 177 A din 21 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului, Curtea a avut în vedere decizia în interesul Legii nr. 33/2008, reţinând că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie de la dreptul comun sub aspectul criteriilor de comparaţie a titlurilor aflate în conflict.
Curtea de apel a avut în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O., în care s-a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cazul cumpărătorului de bună credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice, iar în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia în prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să îi fie plătite despăgubiri (cauza Pincova şi Pinc, cauza Raicu contra României).
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare. Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze de această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul chiriaşului cumpărător s-a consolidat, îndreptăţindu-l pe acesta la păstrarea posesiei asupra apartamentului achiziţionat în baza legii susmenţionate şi cu bună-credinţă, determinând ca titlul său să fie mai caracterizat. Criticile privind nulitatea actului de vânzare cumpărare nu pot fi primite în condiţiile în care instanţa nu a fost investită cu un astfel capăt de cerere.
Curtea de apel a făcut referire şi la practica recentă a C.E.D.O. (cauza Atanasiu şi alţii), în sensul că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanţilor deposedaţi abuziv de stat dacă în prealabil s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie, prin care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres şi restituirea bunului (parag. 140 şi 143). Proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, neavând un drept la restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei. Nefinalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin plata despăgubirilor, imputabilă exclusiv autorităţilor, nu dă naştere unui drept la restituirea/revendicarea bunului în patrimoniul reclamanţilor, nefiind posibil ca particularii să fie răspunzători pentru incoerenţa manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul aplicării normelor actului special de reparaţie, inclusiv pe componenta despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite.
În speţa de faţă, este vorba despre un bun care a fost preluat de statul român în baza Decretului nr. 92/1950, deci, care intră în domeniul de aplicare a Legii speciale nr. 10/2001, în baza art. 2 alin. (1) lit. a) din această Lege.
Acţiunea reclamantului a fost promovată la data de 28 august 2007, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care, astfel, devine aplicabilă în speţă, deoarece legea specială derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
Reclamantul, chiar dacă a notificat conform Legii nr. 10/2001 unitatea deţinătoare pentru a solicita restituirea în natură a imobilului, nu poate părăsi tărâmul legii speciale pentru a obţine satisfacţia dorită pe calea dreptului comun.
Imobilul în litigiu a fost înstrăinat intimaţilor-pârâţi persoane fizice în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv în baza contractului nr. 13/1996, încheiat de aceştia cu Primăria Municipiului Bucureşti, iar potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu ar mai putea obţine restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii prin echivalent.
Dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 au avut în speţă ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor de bună credinţă, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare al acestora, întrucât reclamantul nu a obţinut pe cale judecătorească anularea acestui act.
În ceea ce priveşte incidenţa în speţă a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, curtea de apel a reţinut că acestea au vizat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv, încetarea efectelor acestor dispoziţii prin declararea lor ca fiind neconstituţionale.
Prin Legea nr. 221/2009 legiuitorul român a înţeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul suferit numai persoanelor (sau descendenţilor sau soţului supravieţuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor masuri administrative cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, adică în perioada regimului comunist.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a constatat că Decizia nr. 1358/2010 invocată în apel de către apelantul reclamant nu este incidentă în speţă.
S-a mai reţinut, în considerentele deciziei, că, în mod corect prima instanţă a considerat, la termenul de judecată din 22 martie 2012, că cererea precizatoare este tardiv depusă, cu încălcarea art. 132 C. proc. civ., întrucât aceasta nu cuprinde lămuriri în sensul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., ci o schimbare a temeiului acţiunii, intervenită la circa 4 ani de la cererea introductivă. Cu toate acestea, apelantul reclamant în dezvoltarea motivelor de apel, a făcut referire la temeiuri de drept ce au fost considerate în mod legal ca fiind tardive de prima instanţă, motiv pentru care instanţa de apel nu le-a examinat.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Curtea a constatat că acesta este fondat, deoarece reclamantul nu justifica un interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Astfel, deşi constatarea nevalabilităţii titlului statului a fost rezultatul formulării unui capăt de cerere distinct, aceasta reprezintă, în realitate, un aspect incidental, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului fiind o apărare de fond ce tinde la realizarea dreptului, respectiv redobândirea bunului în patrimonial reclamantului. În condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost respinsă, folosul practic pe care reclamantul l-ar obţine prin admiterea acestui capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este practic nul.
Pentru considerentele arătate, Curtea a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva Deciziei nr. 177/ A din 21 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul V.E.A., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a refuzat să analizeze punctual motivele de apel justificat prin prisma ideii că ar fi tardiv formulate temeiurile suplimentare ale acţiunii. În acest mod, instanţa a refuzat să analizeze dacă preluarea imobilului autorului reclamantului constituie un act de persecuţie din motive politice, dacă răspunderea juridica pentru asemenea situaţie este sau nu imprescriptibilă pe temeiul Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii, dacă Legea nr. 10/2001 limitează răspunderea juridică pentru astfel de situaţii, dacă actele subsecvente ce constituie o consecinţa şi se fundamentează pe actul de persecuţie din motive politice pot fi menţinute în circuitul civil şi li se poate da eficientă juridică. Instanţa de apel a refuzat să asume prin decizia sa o soluţie care vizează o situare nediscutată şi neanalizată în jurisprudenţa naţionala şi nici în cea a C.E.D.O.
În opinia reclamantului, refuzul instanţei de apel de a se pronunţa asupra motivelor de apel formulate, respectiv asupra incidenţei în speţă a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi a prevederilor Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii, încalcă prevederile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., text care obligă pe judecător să stăruie în aplicarea corectă a legii, indiferent de temeiurile juridice precizate de părţi. De asemenea, recurentul invocă prevederile art. 129 alin. (4), art. 133, art. 298 şi art. 316 C. proc. civ., concluzionând că atât instanţa de apel, cât şi cea de recurs au obligaţia să stăruie în aplicarea corectă a legii, chiar dacă anumite temeiuri legale nu au fost anticipate de părţi, însă sunt incidente în soluţionarea cauzei.
Cea de-a doua critică în recurs, întemeiată tot pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează greşita soluţionare a cauzei, pe baza unor argumente juridice pe care jurisprudenţa naţională le susţine în mod „unitar”, cu ignorarea celor reţinute cu efect juridic obligatoriu prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi a prevederilor Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii.
Imobilul a fost naţionalizat pe baza unui decret edictat pentru a persecuta din motive politice o parte a populaţiei României. Actul de persecuţie din motive politice este sancţionat de dreptul internaţional ca fiind o crimă împotriva umanităţii, pentru care răspunderea juridică este imprescriptibilă.
Art. 4 din Convenţia ratificară prin Decretul nr. 547/1969 stabileşte foarte precis că se consideră abolit orice act normativ prin care se încearcă limitarea răspunderii juridice pentru asemenea crime.
Un motiv de apel distinct formulat de reclamant a fost acela că nu s-a analizat contrarietatea între prevederile Legii nr. 10/2001 în raport cu cele ale Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 consolidează ideea că dreptul la repararea prejudiciului cauzat de aplicarea Decretului nr. 92/1950 este prescriptibil şi sunt menţinute şi valorizate juridic consecinţele şi efectele juridice ale unor acte care au la bază actul de persecuţie din motive politice săvârşit în baza acestui decret. Or, în opinia recurentului, aceste texte legale conţinute de Legea nr. 10/2001 sunt contrare prevederilor Convenţiei ratificată de România în 1969.
Recurentul consideră că este de neconceput din perspectivă juridică menţinerea valabilă a unor acte juridice care au la bază un act ce constituie în dreptul internaţional o crimă împotriva umanităţii. Actul de dobândire de către stat a bunului pe baza Decretului nr. 92/1950, act de persecuţie săvârşit din motive politice şi actul terţului dobânditor de la stat, ce are la bază actul de dobândire al statului, sunt acte care în mod esenţial au la bază un act criminal sancţionat în dreptul internaţional şi pentru care răspunderea juridică este imprescriptibilă.
Recurentul mai arată că, în motivul nr. 3 de apel, a susţinut că statul îşi justifică dobândirea pe însăşi actul de persecuţie din motive politice, iar această cauză juridică nu putea constitui temei pentru perfectarea contractului exhibat de intimaţii pârâţi V., întrucât art. 9 din Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea către chiriaşi numai a imobilelor ce intrau în domeniul de reglementare al acestei legi adică numai imobile preluate de stat cu titlu valabil. Prin urmare, imobilele preluate pe baza Decretului nr. 92/1950 nu puteau face obiectul vânzării conform art. 9 din Legea nr. 112/1995. În cererea de cumpărare formulată de intimaţii pârâţi V. s-a consemnat clar că imobilul pe care doreau să-l cumpere a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, însă aceştia au preferat să-şi realizeze un interes patrimonial înainte de a verifica legitimitatea demersului, deci au avut o conduită nerezervată, astfel că este exclusă o conduită rezonabilă sau bună credinţă.
Recurentul consideră că, în raport de aceste particularităţi ale cauzei, nu se poate da eficienţă juridică actului subsecvent al cumpărătorului, act care nu poate fi preferat actului exhibat de reclamant câtă vreme în discuţie nu este vorba despre o simplă preluare de către stat a unui imobil, ci despre un act de preluare săvârşit cu scopul de a fi persecutată din motive politice ideologice a populaţiei României, respectiv, acele persoane considerate burghezi exploatatori.
Invocând prevederile art. 11 şi art. 20 din Constituţia României şi apreciind că prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a săvârşit o încălcare a dreptului fiinţei umane la demnitate, prin supunerea acesteia la persecuţie şi s-a produs o încălcare a unui alt drept fundamental, dreptul de proprietate, recurentul susţine că există contrarietate între norma internă, Legea nr. 10/2001 (care instituie prescripţii în privinţa modului de reparare a prejudiciului cauzat prin actul de persecuţie săvârşit din motive politice şi eficientizează juridic actului subsecvent încheiat între stat şi chiriaşul său) şi norma de drept internaţional, care stabileşte clar o răspundere juridică imprescriptibilă pentru crimele împotriva umanităţii, pentru consecinţele lor şi declară abolite normele interne prin care se instituie prescripţia în privinţa acestei răspunderii.
În finalul motivelor de recurs, recurentul redă dispoziţiile art. 6 din O.U.G. nr. 31/2002 şi art. 2 din Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii.
Examinând decizia recurată, în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica reclamantului privind greşita aplicare a prevederilor art. 132 C. proc. civ., respectiv, încălcarea prevederilor art. 129 alin. (4) şi (5), art. 133 şi art. 298 C. proc. civ., de către instanţa de apel, este nefondată.
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., instanţa poate acorda termen reclamantului pentru modificarea sau întregirea cererii de chemare în judecată la prima zi de înfăţişare. În speţă, modificarea cererii de chemare în judecată a intervenit după acest moment procesual, iar în condiţiile opoziţiei pârâţilor, în mod corect prima instanţă a apreciat că cererea modificată nu poate fi soluţionată în cadrul acestui proces.
Împrejurarea susţinută de recurent, în sensul că art. 133 C. proc. civ. nu sancţionează cu nulitatea cererea care nu cuprinde temeiurile de fapt sau de drept, nu este relevantă în prezenta cauză, deoarece în speţă nu este vorba despre o cerere de chemare în judecată informă iniţial, pentru a se pune problema incidenţei art. 133 C. proc. civ., ci reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată argumentată în fapt şi întemeiată în drept, stabilind foarte clar obiectul, cauza şi cadrul procesual subiectiv, iar modificarea făcută la mult timp după prima zi de înfăţişare a fost sancţionată cu decăderea, sancţiune aplicabilă în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
Principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 129 C. proc. civ. este în strânsă conexiune cu principiul disponibilităţii, acest din urmă principiu, la rândul său, fiind guvernat de anumite reguli procedurale. Faptul că judecătorul, în vederea aflării adevărului, poate pune în discuţia părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, nu înfrânge regulile care guvernează condiţiile şi termenele în care părţile trebuie să formuleze diverse cereri sau apărări.
Art. 129 alin. (6) C. proc. civ. prevede că ”în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”, prin cerere dedusă judecăţii înţelegându-se şi cererea de chemare în judecată modificată sau întregită, însă cu respectarea condiţiilor şi termenelor procedurale, ceea ce nu este cazul în speţă.
Susţinerea recurentului, în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe, în virtutea art. 298 C. proc. civ., şi asupra temeiurilor de drept invocate prin cererea modificatoare, chiar dacă acestea nu au fost indicate în cererea iniţială de chemare în judecată, este greşită, deoarece o asemenea soluţie este contrazisă de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care interzice schimbarea în apel a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată.
În cadrul celorlalte critici din recurs, recurentul reia argumentele din apel, solicitând instanţei de recurs să se pronunţe asupra contrarietăţii dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în raport cu prevederile Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii.
În esenţă, în opinia recurentului, preluarea bunului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 constituie un act de persecuţie din motive politice, calificat ca atare prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, iar Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii împiedică prescrierea unor acţiuni în justiţie pentru înlăturarea consecinţelor şi efectelor juridice ale acestor acte criminale.
Contrarietatea Legii nr. 10/2001 faţă de prevederile acestei convenţii internaţionale constă, conform susţinerilor recurentului, în faptul că această lege stabileşte un regim juridic prescriptibil, instituind termene pentru repararea prejudiciului şi pentru exercitarea acţiunii în nulitate a actelor subsecvente preluării imobilului şi sunt menţinute şi valorizate consecinţele şi efectele juridice ale unor acte care au la bază actul de persecuţie din motive politice, săvârşit în baza Decretului nr. 92/1950 (în speţă, actul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu pârâţii, în temeiul Legii nr. 112/1995).
Invocând aceste argumente, recurentul urmăreşte să obţină invalidarea actului subsecvent al pârâţilor cumpărători, care ar fi fondat pe un act criminal, sancţionat în dreptul internaţional.
Din expunerea sintetică a susţinerilor recurentului rezultă în mod neechivoc faptul că acesta tinde la modificarea cadrului procesual, atât sub aspectul obiectului, cât şi sub aspectul temeiului juridic iniţial invocat.
Dacă prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul primei instanţe, reclamantul a promovat în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice o acţiune în revendicare de drept comun, prin comparare de titluri, ulterior, prin „cererea de completare a temeiurilor juridice”, recurentul a modificat obiectul acţiunii, solicitând practic anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, solicitând instanţei să înlăture dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen special de prescripţie, ca fiind contrare Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii.
Temeiul juridic al nulităţii actului de vânzare-cumpărare ar fi dispoziţiile aceleiaşi convenţii internaţionale, care nu permit menţinerea efectelor unor acte care au la bază acte de persecuţie din motive politice. Nulitatea actului ar fi sancţiunea aplicată ca urmare a atragerii răspunderii juridice a statului, în calitate de autor al actului de persecuţie politică (în condiţiile în care statul nu are calitatea de parte în acest litigiu) şi a pârâţilor cumpărători, care au cunoscut că titlu statului este rezultatul unui act de persecuţie din motive politice.
Or, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond şi de apel, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau întregirea cererii de chemare în judecată putea surveni până la prima zi de înfăţişare, condiţie neîndeplinită în speţă. Întrucât nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au examinat pe fond argumentele recurentului din cererea precizatoare, ca urmare a aplicării corecte a prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu va putea examina aceste argumente pentru prima oară în recurs.
În ceea ce priveşte modul în care instanţa de apel a motivat soluţia dată capătului de cerere în revendicare, din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a hotărârii pilot pronunţate de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, recurentul nu a formulat critici, axându-şi motivarea recursului pe argumentele cererii precizatoare. De asemenea, se constată că nici soluţia respingerii ca lipsit de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, cu motivarea corespunzătoare, dată de instanţa de apel ca urmare a admiterii apelului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, nu este criticată în recurs.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.E.A. împotriva Deciziei nr. 177/ A din 21 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5781/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5788/2013. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
