ICCJ. Decizia nr. 644/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CU|RTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 644/2013
Dosar nr. 8501/63/2011
Şedinţa publică din 19 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2561 din 15 iunie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 8501 al Tribunalului Dolj, secţia comercială, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC F.B. SRL Craiova împotriva pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA - Sucursala Dolj cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 276.363 lei reprezentând diferenţa neachitată din despăgubirea cuvenită şi 6.874,63 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că între părţi s-a încheiat un contract de asigurare valabil pe perioada 13 martie 2010 - 12 martie 2011 având ca obiect asigurarea facultativă a bunurilor corp navă şi maşini - dragă absorbantă, pentru suma de 300 mii euro şi instalaţie de dragare coloană plutitoare refulare, pentru suma de 150.000 euro. La data de 19 mai 2010 s-a produs evenimentul asigurat în sensul că din cauza condiţiilor meteorologice, coloana plutitoare a fost ruptă şi scufundată pe o lungime de aproximativ 100 m, un număr de 7 flotori dubli fiind luaţi de curenţi nu au mai putut fi recuperaţi. Societatea de asigurare a fost informată de către reclamantă cu privire la producerea acestui eveniment, pârâta acordându-i un avans de 40.000 lei din valoarea despăgubirii. Ulterior în urma instrumentării dosarului de daună, cererea reclamantei de plată a despăgubirilor a fost respinsă apreciindu-se de către pârâtă că asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în capitolul VI pct. 6.1 din contractul de asigurare, respectiv de a comunica schimbarea împrejurărilor esenţiale, privind riscul fiind incidenţă clauza exoneratoare de răspundere stabilită convenţional de părţi.
În acest context, prima instanţă a apreciat, raportat la clauzele contractului de asigurare, că bunul asigurat constituie un ansamblu iar cele două componente respectiv, draga şi instalaţia de dragare, coloană de refulare sunt asigurare distinct pentru sume diferite.
De asemenea, s-a reţinut faptul că instalaţia de dragare nu face parte din navă, după cum rezultă din adresa emisă de Oficiul de căpitănie Calafat, astfel că, în speţă nu prezintă importanţă faptul că nava avea sau nu permis de navigaţie în condiţiile în care pentru bunul asigurat şi avariat, respectiv coloana de refulare nu se elibera un astfel de permis.
Pe de altă parte, arată prima instanţă că, la data producerii evenimentului draga nu era în funcţiune ci se afla în conservare, situaţie în care s-a apreciat că refuzul pârâtei de acordare a despăgubirilor este nejustificat aceasta fiind obligată să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale asumate, respectiv de a acoperi daunele în conformitate cu art. 969 C. civ. şi cap. IX din contractul de asigurare.
Apelul declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA - Sucursala Dolj a fost admis iar sentinţa atacată a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii reclamantei, care a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 3.440 lei.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că, din poliţa de asigurare rezultă că obiectul asigurării l-a constituit un singur bun şi nu două bunuri distincte astfel cum eronat a reţinut tribunalul.
În acest sens s-a argumentat că însăşi reclamanta a precizat că instalaţia de dragare, coloana de refulare constituie o anexă, o instalaţie tehnologică ce se montează la dragă, adică nu constituie un bun care să funcţioneze separat ci, dimpotrivă „formează un tot unitar cu corpul navei asigurate. Aceeaşi concluzie - a existenţei unui singur bun asigurat - rezultă şi din faptul că prima anuală ca şi primele lunare nu sunt stabilite prin poliţă defalcat, ci există o singură primă anuală şi respectiv o singură rată lunară.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că bunul asigurat a staţionat în apele fluviale la momentul producerii evenimentului asigurat, fără a avea documente care să ateste că este apt pentru navigaţie, situaţie în care bunul trebuia să fie amarat la cheu, dus într-un loc special amenajat sau scos pe uscat, proprietarul neavând posibilitatea să lase bunul în apele fluviale fără să comunice în scris asigurătorului această împrejurare esenţială privind riscul îndeplinirea acestei obligaţii era prevăzută în condiţiile generale de asigurare respectiv cap VI pct. 6.1 dar reclamanta a omis să-l înştiinţeze pe asigurător situaţie în care aceasta nu este îndreptăţită la despăgubiri.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC F.B. SRL Craiova criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În mod concret, recurenta invocă faptul că instanţa de apel a schimbat înţelesul vădit al actului juridic dedus judecăţii în ceea ce priveşte obiectul contractului de asigurare atunci cât a apreciat că a fost asigurat un singur bun, respectiv nava şi instalaţia de dragare, coloană de refulare şi nu două bunuri distincte.
Contrar celor reţinute prin decizia recurată, potrivit poliţei de asigurare părţile au individualizat distinct indemnizaţia de asigurare ce va fi achitată de către asigurător în situaţia producerii riscului asigurat pentru fiecare dintre bunuri astfel încât în mod evident şi obiectul contractului de asigurare era reprezentat de două bunuri distincte.
Prin urmare nu prezintă relevanţă faptul că pentru unul dintre bunurile asigurate, respectiv pentru navă nu exista permis de navigaţie, în condiţiile în care riscul asigurat s-a produs doar cu privire la instalaţia de dragare, coloana plutitoare - refulare, pentru care nu era necesar un astfel de permis. Pe de altă parte, la momentul producerii evenimentului asigurat draga nu era în funcţiune ci se afla în conservare.
De asemenea, arată recurenta, hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 coroborate cu dispoziţiile art. 969 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 65 din H.G. nr. 245 /2003 coroborate cu art. 18 şi art. 23 din O.G. nr. 42/1997 privind reglementările transportului maritim şi pe căile navigabile interioare, şi ordinul Ministrului Transporturilor nr. 1447/2008, raportat la art. VI pct. 6.1 din condiţiile de asigurare facultativă.
Sub acest aspect se apreciază că, în mod greşit instanţa de apel a considerat că pârâta este exonerată de obligaţia de plată a despăgubirilor deoarece reclamanta nu a comunicat asigurătorului schimbarea unor împrejurări esenţiale privind riscul asigurat constând în lipsa permisului de navigaţie pentru navă, în condiţiile în care riscul asigurat s-a produs numai cu privire la instalaţia de dragare şi coloana de refulare. Cele două bunuri fiind asigurate distinct rezultă că realizarea riscului asigurat numai cu privire la un bun ar fi trebuit apreciat de instanţa de apel doar cu privire la acel bun şi nu prin raportare la navă.
Condiţiile facultative de asigurare în care sunt individualizate clauzele de exonerare de răspundere a asigurătorului nu i-au fost comunicate susţine recurenta, nu au fost însuşite de aceasta prin semnătură, astfel încât în mod greşit instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor cuprinse la cap. VI pct. 6.1.
În acest context s-a reţinut eronat că expirarea permisului de navigaţie reprezintă o împrejurare esenţială privind riscul şi că plata de către asigurător a avansului indemnizaţiei de asigurare nu are relevanţă juridică.
Semnificativ în această privinţă susţine recurenta, este faptul că prin adresele emise de autorităţile portuare s-a confirmat faptul că aceasta nu a încălcat prevederile legale specifice transportului naval prin lipsa permisului de navigaţie la instalaţia plutitoare deoarece, pentru aceasta nu era nevoie de o astfel de autorizaţie. De altfel, nava era în conservare încă din 1 noiembrie 2009, nemaiputând naviga astfel că asiguratul nu avea obligaţia de a comunica asigurătorului această împrejurare deoarece instalaţia a întrunit cerinţele tehnice reglementate de actele normative în domeniul legislaţiei navala pentru a staţiona în apele fluviale, iar pe de altă parte, dacă s-ar fi încălcat aceste norme legale, arată recurenta ar fi fost sancţionată contravenţional, ceea ce în speţă nu a fost cazul.
Contrar celor reţinute prin decizia recurată nu exista posibilitatea ca nava să fie amarată la cheu sau transportată într-un loc amenajat fără autorizarea căpităniei portului, autorizaţie care oricum nu putea fi emisă în condiţiile în care nava nu avea permisul de navigaţie, dar această autorizaţie nu era obligatorie deoarece draga nu naviga în apele fluviale naţionale.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor şi dispoziţiilor anterior menţionate Înalta Curte constată că este nefondat.
Astfel, în privinţa primei critici referitoare la schimbarea înţelesului vădit al actului juridic dedus judecăţii, cu referire la obiectul contractului de asigurare se va reţine că în mod corect instanţa de apel verificând conţinutul poliţei de asigurare precum şi specificaţiile din această poliţă a concluzionat că părţile au înţeles să încheie asigurarea facultativă pentru următoarele bunuri:,,corp navă şi maşini, obiectul asigurării fiind descris astfel: draga absorbantă + instalaţie dragare coloană plutitoare de refulare. Faptul că în poliţa de asigurare s-au prevăzut valori distincte pentru navă şi respectiv pentru instalaţia de dragare nu permite concluzia susţinută de recurentă conform căreia s-ar fi asigurat două bunuri distincte în condiţiile în care în specificaţia anexată poliţei de asigurare s-a prevăzut o singură sumă asigurată, respectiv 450.000 euro stabilindu-se o singură primă anuală în valoare de 5.400 euro şi o singură rată anuală, pentru bunul asigurat.
Prin urmare, această critică este nefondată urmând a fi înlăturată în condiţiile în care instanţa de apel a interpretat corect obiectul contractului încheiat între părţi.
Concluzia este identică şi în privinţa motivelor de recurs întemeiate pe pct. 9 al art. 304 derivat din încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. art. 20 din Legea nr. 136/1995 şi reglementările specifice transportului maritim.
În această privinţă se impune precizarea că pe parcursul soluţionării cauzei în faţa instanţei de fond reclamanta nu a invocat faptul că nu i s-au comunicat condiţiile facultative de asigurare, ci dimpotrivă, chiar prin acţiunea introductivă aceasta a precizat că excluderile vizate de această clauză nu cuprind situaţia invocată de asigurător, necontestând prin urmare faptul că aceste condiţii fac parte din contractul de asigurare. De altfel, şi în această privinţă instanţa de apel a reţinut că potrivit menţiunii din poliţa de asigurare reclamanta a luat la cunoştinţă de condiţiile de asigurare, pe care şi Ie-a însuşit prin semnătura aplicată pe acest act.
Prin urmare susţinerea recurentei conform căreia au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 969 C. civ. deoarece s-au stabilit în sarcina sa obligaţii cu privire la care nu şi-a exprimat consimţământul fiind contrară menţiunilor din contractul părţilor urmează a fi înlăturată.
În egală măsură se va reţine că este nefondată şi critica referitoare la incidenţa cazului de excludere reţinut de instanţa de apel derivat din omisiunea reclamantei de a informa asigurătorul cu privire la o împrejurare esenţială privind riscul respectiv lipsa permisului de navigaţie.
Sub acest aspect, în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată că, bunul asigurat cu descrierea anterior prezentată a staţionat în apele fluviale la momentul producerii evenimentului asigurat fără a avea documente care să ateste că este apt pentru navigaţie.
Într-o atare situaţie bunul trebuia să fie amarat la cheu, dus într-un loc special amenajat sau pe uscat, proprietarul, în speţă, reclamanta neavând posibilitatea să îl ţină în apele fluviale.
De altfel, recurenta nu contestă că acestea erau soluţiile pe care conform legislaţiei navale le avea la îndemână susţinând însă că în lipsa permisului de navigaţie nu putea obţine autorizarea căpităniei portului pentru a transporta nava în aceste locuri, astfel că a lăsat-o în conservare în apele fluviale.
Prin urmare, cum dreptul de opţiune al proprietarului navei nu are ca variantă alternativă şi staţionarea acesteia în apele fluviale, situaţie în care s-a găsit nava asigurată la data producerii evenimentului care a avut drept consecinţă avarierea acesteia, în mod corect s-a apreciat că în speţă, în realitate reclamanta a contribuit la producerea riscului asigurat, nu a comunicat asigurătorului o împrejurare esenţială privind riscul, astfel că, justificat prin decizia recurată s-a apreciat că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia din condiţiile generale de asigurare aşa încât nu este îndreptăţită să primească despăgubiri de la asigurător. In egală măsură împrejurarea că acesta a achitat un avans din despăgubiri nu excludea posibilitatea asigurătorului de a analiza ulterior dacă există sau nu o cauză exoneratoare de răspundere.
În consecinţă, recursul este nefondat şi va fi respins ca atare in conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F.B. SRL Craiova împotriva deciziei nr. 204/2011, din 13 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3032/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 653/2013. Civil → |
|---|
