ICCJ. Decizia nr. 681/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 681/2013
Dosar nr. 8366/3/2007
Şedinţa de la 13 februarie 2013
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 8 martie 2007, sub nr. 8366/3/2007, contestatorii S.A.M., S.A., S.Ş., au chemat în judecată intimata Primăria municipiului Bucureşti, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să acorde, pentru suprafaţa de 172 m.p. (situată în colţul din nord-vest al imobilului din Bucureşti, str. P.A.V. nr. 13, sector 1, ocupată de un bloc) care nu poate fi restituită în natură, măsuri reparatorii prin echivalent - compensarea, cu terenul echivalent valoric la nivelul pieţei imobiliare aflat tot în proprietatea pârâtei, situat în Bucureşti, str. J.M. nr. 10-12, sector 1, teren lipit de proprietatea contestatorilor din str. P.A.V. nr. 13, sector 1; cu cheltuieli de judecată.
La data de 8 aprilie 2009 contestatorii şi-au modificat acţiunea în sensul că au solicitat măsuri compensatorii şi terenul proprietatea pârâtului, aflat în str. J.M., nr. 14-16, sector 1, urmare a raportului de expertiză efectuat de către expertul T.Z.
Prin Sentinţa nr. 1204 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea, astfel cum a fost modificată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanţii au formulat notificarea nr. 2854, fiind constituit Dosarul nr. 12779, înregistrat la Primăria municipiului Bucureşti.
Prin această notificare reclamanţii au solicitat restituirea în natură a parcelei de teren în suprafaţă de 156 mp aflată în vestul imobilului situat în Bucureşti, str. P.A.V. nr. 13, sector 1, precum şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru parcela de teren în suprafaţa de 187 mp aflată în colţul din nord-vest al imobilului situat în Bucureşti, str. P.A.V. nr. 13, sector 1.
Potrivit procesului-verbal din Dosarul nr. 7383/1940, emis de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti, privitor la imobilul din str. A.D.S. (în prezent str. P.A.V.) nr. 13, sector 1, S.S., S.A.D. şi S.A.I. au fost proprietarii imobilului alcătuit din teren în suprafaţă de 865 mp şi o casă cu parter, având 10 camere şi dependinţe, situat în Bucureşti, str. D.S. nr. 13, sector 1.
S.A.D. şi S.S. au fost moşteniţi de către S.I. şi S.A., după cum urmează: S.A.D. a decedat la data de 10 august 1994, fiind moştenit de către S.S. şi S.I., în calitate de fraţi, astfel cum rezultă din Certificatul de moştenitor de calitate nr. 134 din 2 iunie 1997 eliberat de Biroul Notarului Public M.E.; S.S. decedat 4 septembrie 2000, a fost moştenit, astfel cum rezultă din Certificatul de calitate de moştenitor nr. 24 din 12 septembrie 2000 eliberat de Biroul Notarului Public D.M. şi din Certificatul de moştenitor nr. 30 din 12 decembrie 2000 eliberat de Biroul Notarului Public D.M. de către reclamanta S.A., în calitate de fiică.
De pe urma defunctului S.I. decedat la data de 25 august 2005, au rămas drept moştenitori reclamanţii S.A.M., în calitate de soţie supravieţuitoare şi S.Ş., în calitate de fiu.
După cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 7396/1997, imobilul situat în Bucureşti, str. P.A.V. nr. 13, sector 1, a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950, preluarea fiind considerată abuzivă prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 7396 din 5 iunie 1997, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 5997/1997, sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii S.I. şi S.S., în calitate de coproprietari şi moştenitori ai defunctului S.A.D. şi s-a dispus restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului situat în Bucureşti, str. P.A.V. nr. 13, sector 1, alcătuit din construcţie şi terenul aferent.
Instanţa a reţinut că această hotărâre judecătorească are putere de lucru judecat între părţi în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în discuţie, cu toate consecinţele ce decurg din constatarea acestui drept.
Ulterior, prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 63 din 12 ianuarie 1998 şi prin procesul-verbal de predare-primire nr. 664 din 30 aprilie 1998 s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. P.A.V. nr. 13, sector 1, compus din construcţie şi terenul aferent.
Conform concluziilor raportului de expertiză efectuat de expertul B.M. s-a constatat că terenul actual din Str. P.A.V. nr. 13, sector 1 are o suprafaţă cu 179 m.p. mai mică decât cea determinată la nivelul anilor 1911 şi 1940.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de acordare în compensare a altor terenuri aflate în proprietatea intimatei, tribunalul a constatat că este admisibilă, în principiu, având în vedere că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Din dispoziţiile mai sus menţionate se desprinde concluzia că unităţii deţinătoare îi revine obligaţia de a propune acordarea de alte bunuri sau servicii în compensare, iar în situaţia în care aceasta susţine că nu deţine astfel de bunuri, sarcina probei este răsturnată, reclamanţilor revenindu-le obligaţia de a dovedi că intimata deţine bunuri apte de a fi acordate în compensare.
Acesta deoarece nu se poate solicita dovedirea unui fapt negativ, ci partea interesată, în speţă reclamanţii, trebuie să răstoarne această susţinere prin dovedirea faptului pozitiv contrar.
Cu privire la terenurile solicitate în compensare, respectiv, astfel cum au fost identificate de expertul topo, tribunalul a reţinut că nu îndeplinesc condiţiile necesare a fi oferite în compensare, având în vedere că din lucrările dosarului rezultă că situaţia lor juridică nu este una clară şi care să conducă instanţa la concluzia fermă că pot fi oferite în compensare fără a crea prejudicii altor peroane.
În acest sens, în ceea ce priveşte terenul din strada J.M., nr. 10-12, sector 1 tribunalul a reţinut că, în conformitate cu adresa nr. 14526/P din 14 iunie 2010 emisă de Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, a fost emis titlul de proprietate nr. 23196 din 26 ianuarie 2006 în baza Ordinului de Prefect nr. 51/2006, această constatare rezultată în urma adresei emise din oficiu de instanţă şi fiind în contradicţie totală cu susţinerile reclamanţilor că terenul este liber şi poate fi oferit în compensare.
În egală măsură, pentru terenul situat în str. J.M., nr. 14-16, sector 1, tribunalul a constatat că, potrivit concluziilor suplimentului raportului de expertiză efectuat de expertul B.M., terenul solicitat în compensare se găseşte în realitate la adresa din strada P.A.V. nr. 15, iar din răspunsul Primăriei Municipiului Bucureşti Direcţia Juridică şi înscrisurile ataşate rezultă că pentru acest teren a fost emisă o dispoziţie de restituire pe numele altei persoane.
Pe de altă parte, tribunalul a constatat că apărările reclamanţilor sunt contradictorii. Astfel, pe de o parte, reclamanţii susţin că în realitate terenul solicitat se găseşte la adresa din str. J.M., nr. 14-16, sector 1, iar pe de altă parte urmăresc prin concluziile expertului parte să demonstreze că nu tot terenul din str. P.A.V. nr. 15 a făcut obiectul dispoziţiei de restituire.
Or, această poziţie procesuală contradictorie, coroborată cu răspunsurile date de instituţiile statului la solicitările din oficiu ale instanţei şi care contrazic susţinerile reclamanţilor, au condus prima instanţă la concluzia că terenurile în discuţie nu sunt apte a fi acordate în compensare reclamanţilor în temeiul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, faţă de situaţia de fapt reţinută şi de temeiurile de drept menţionate, tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea, astfel cum a fost modificată.
Prin Decizia nr. 44A din 6 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorii S.A.M., S.A. şi S.Ş. împotriva Sentinţei civile nr. 1204 din 15 septembrie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 8366/3/2007, în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului Bucureşti.
În considerentele acestei hotărâri, instanţa de apel a reţinut că, conform cererilor apelanţilor, au fost administrate probe cu înscrisuri şi expertiză tehnică efectuată de expert F.R. (filele 112 – 114 dosar apel).
Deşi în cauză, prin actele comunicate de Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sector 1, se arată că sunt deschise cărţi funciare (filele 118 – 126 dosar apel), în expertiza efectuată de expert F.R. se arată că „ambele terenuri identificate în compensare sunt bine definite, distincte, libere şi din informaţiile primite de la locatari nu sunt revendicate de nimeni, nu au deschise cărţi funciare şi fac parte din adresele menţionate, respectiv str. J.M. nr. 14-16 şi nr. 10-12”.
Se mai arată că sunt neîngrijite şi abandonate, nu au proprietari şi conform expertului evaluator T.Z. au valori apropiate cu terenul aflat în str. P.A.V. nr. 13.
Văzând întregul material probator administrat şi la fond şi în apel, instanţa de apel, faţă de poziţia terenurilor, a constatat că nu poate reţine concluziile expertizei, referitoare la faptul că nu sunt revendicate sau nu au alţi proprietari.
Argumentul expertului pentru această situaţie este acela „din informaţiile primite de la locatari”, or, a lua de bază aceste afirmaţii şi pe baza lor a face concluzii clare cu privire la situaţia juridică a celor două suprafeţe indicate (de 283 m.p. şi 172 m.p.) nu poate fi acceptat.
Ca atare, curtea de apel a arătat că nu poate primi concluziile raportului de expertiză menţionat, constatând că nu este lămuritor.
Cum în lipsa altor probatorii (raportul de expertiză fiind o probă care nu lămureşte situaţia terenurilor indicate de apelanţi spre a fi primite în compensare) faţă şi de dispoziţiile art. 1169 C. civ., dar şi motivarea corectă care este conformă probatoriului din dosar, instanţa a reţinut că criticile din apel nu pot fi primite.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, contestatorii S.A.M., S.A. şi S.Ş., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, contestatorii au arătat că aprecierile instanţei de apel sunt greşite.
Astfel, recurenţii au susţinut că nu există nicio dovadă în sensul că ar exista cărţi funciare asupra respectivelor terenuri. Singurele cărţi funciare existente la adresele respective vizează exclusiv apartamente cumpărate de locatari în temeiul Legii nr. 112/1995, lege care niciodată nu a permis vânzarea altui teren decât cel aflat sub construcţia vândută. Or, recurenţii susţin că ceea ce solicită în compensare, este o parte a curţilor de la cele două adrese, parte care aparţine Municipiului Bucureşti şi care nu este folosită, în acest moment, de nimeni, fiind ocupată de o magazie a Teatrului Notara, abandonată, precum şi de gunoaie.
De asemenea, recurenţii au susţinut că nu există nicio dovadă a existenţei vreunei cereri de revendicare a respectivelor terenuri.
În plus, recurenţii au arătat că accesul pe cele două terenuri se poate face de pe proprietatea lor restituită în natură, respectivele terenuri refăcând, dintr-un punct de vedere, curtea imobilului, chiar dacă deschiderea la stradă ar dispărea complet faţă de forma iniţială. Cele două terenuri ar forma o curte interioară şi ar fi înlăturată şi sursa majoră de infecţie existentă în prezent.
În consecinţă, au solicitat instanţei admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului, omologarea raportului de expertiză efectuat de expertul F.R., schimbarea în tot a sentinţei instanţei de fond, omologarea raportului de expertiză efectuat de expertul T.Z. şi, judecând cauza pe fond, să fie admisă cererea de chemare în judecată precizată, dispunând compensarea imobilului, proprietatea recurenţilor-contestatori, cu cele două terenuri învecinate identificate de expertul F.R.
La termenul de judecată din data de 31 ianuarie 2013 instanţa a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar articolul 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.
Or, în speţă, nu numai că recurenţii S.A.M., S.A. şi S.Ş. nu s-au conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând, decât formal, motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pe care şi-au întemeiat recursul, dar nu au formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea şi indicarea temeiului de drept, respectiv care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greşit, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă, în fundamentarea acesteia.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenţii au nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurenţi constă, practic, într-o înşiruire de afirmaţii, care, nefiind structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Nici criticile formulate de recurenţi care vizează situaţia de fapt şi modul în care instanţa de apel a făcut aprecierea probelor administrate în cauză nu pot fi primite.
Astfel, modul în care instanţa de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Faţă de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de contestatorii S.A.M., S.A. şi S.Ş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de contestatorii S.A.M., S.A. şi S.Ş. împotriva Deciziei nr. 44A din 6 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 679/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 677/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
