ICCJ. Decizia nr. 694/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 694/2013
Dosar nr. 5274/1/2012
Şedinţa publică din 13 februarie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 2101 din 8 aprilie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 457/325/2008, Tribunalul Timiş, după ce a luat act că aceeaşi instanţă, prin Decizia civilă nr. 584 din 3 septembrie 2010 în dosar nr. 457/325/2008 a anulat sentinţa civilă nr. 18953/2009 a Judecătoriei Timişoara, a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicarea unui imobil naţionalizat, formulată de către reclamanta C.R.R.M., în contradictoriu cu Statul Român, prin primarul şi Consiliul Local Timişoara.
Tribunalul, ca instanţă de fond, după anulare, a reţinut că, prin Sentinţa civila nr. 18953/2009 pronunţată în Dosarul 457/325/2008, Judecătoria Timişoara a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.R.R.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Timişoara, şi în consecinţă: a constatat preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului teren în suprafaţă de 5.352 mp., suprafaţă aflată sub nr. top. nou 29861/1/1 mp, înscris în CF nr. 118923 Timişoara, Cf nr. 256 Timişoara fiind sistată, situat în intravilanul municipiului Timişoara, identificat în planul de situaţie anexat raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S.I. şi care face parte integrantă din prezenta sentinţă: a dispus restituirea acestei suprafeţe de teren în următoarea modalitate şi anume: nr. top. nr. top.29861/1/1, zona verde şi garajul 67 cu bateria V de garaje, cuprinzând garajele 43-66, cu suprafaţa de 10.589 mp., se va dezlipi astfel, în nr. top. 29861/1/1/1, zona verde şi garajul 67 cu bateria V de garaje cuprinzând garajele 43-66, cu suprafaţa de 5237 mp. cu reînscrierea în favoarea vechilor proprietari, şi nr. top. 29861/1/1/2, teren intravilan, cu suprafaţa de 5.352 mp. cu transcrierea în CF nou în favoarea vechiului proprietar, respectiv, antecesorul reclamantei, numitul R.R.; a respins în rest acţiunea pentru diferenţa de teren solicitată, şi a obligat pârâtul sa plătească reclamantei suma de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Timişoara, solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, neţinând cont de dispoziţiile legale în materie şi de probatoriul administrat.
Apelantul a apreciat că cererea formulată de reclamantă putea fi soluţionată numai pe calea procedurii prevăzută de legea specială respectiv Legea nr. 10/2001, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant".
Invocând prevederile art. 33 din Legea nr. 1/2000, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 1, 2 şi 46 din Legea nr. 10/2001, apelantul a arătat că reclamanta nu a formulat în termenul legal notificare pentru restituirea imobilului.
S-a mai arătat de către apelant că, preluarea imobilului s-a făcut cu titlu valabil întrucât a fost o consecinţă a aplicării de către stat a prevederilor Decretului nr. 92/1950, dispoziţii ce au fost respectate la momentul preluării fiind îndeplinită şi condiţia intabulării dreptului de proprietate al Statului Român .
Urmare a respingerii cererii privind constatarea nevalabilităţii titlului de preluare de către Statul Român şi rectificării cărţii funciare în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, urmează a fi respinsă şi cererea de constatare a nulităţii actelor subsecvente, a apreciat acelaşi apelant.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ., Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 10/2001.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
În apel nu au fost solicitate şi administrate probe noi.
Prin Decizia civilă nr. 584/A din 3 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost admis apelul declarat de apelantul - pârât Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Timişoara, împotriva Sentinţei civile nr. 18953 din 17 decembrie 2009, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar 457/325/2008, în contradictoriu cu intimata -reclamantă C.R.R.M.
A fost anulată hotărârea apelată şi trimisă cauza spre soluţionare în primă instanţă Tribunalului Timiş.
Deliberând prioritar asupra acestui aspect, în conformitate cu art 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a reţinut următoarele:
Conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, tribunalul judecă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţiile expres prevăzute în acelaşi text normativ.
Având în vedere că cererea de chemare în judecată are o valoare de peste 500.000 lei, conform evaluării făcută de reclamantă potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., competenţa de soluţionare în primă instanţă revenea Tribunalului Timiş, astfel încât, în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 158 şi 159 pct. 2 C. proc. civ., tribunalul a admis apelul, a anulat hotărârea apelată şi a trimis cauza spre soluţionare în primă instanţă Tribunalului Timiş.
La Tribunalul Timiş cauza a fost reînregistrată sub nr. 457.1/325/2008.
Aşa cum, cu îndestulătoare evidenţă rezultă din expunerea rezumativă a actelor şi lucrărilor dosarului; şi cum, îndeajuns de credibil, o confirmă probatoriul administrat şi nu neagă petiţionara, cel din urmă subiect procesual activ (prevalând calitatea de moştenitor legal al fostului proprietar tabular - al imobilului teren în suprafaţă de 5.352 mp., suprafaţa aflată sub nr. top. nou 29861/1/1 mp, înscris în CF nr. 118923 Timişoara, Cf nr. 256 Timişoara fiind sistată, preluat în patrimoniul statului, cu titlu de naţionalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950, şi, mai apoi, supus, pe durata pretinsei detenţii precare, unor multiple dezmembrări şi încorporând parţial mai multe edificate), la 14 ianuarie 2009, a recurs, direct, la concursul justiţiei pentru retrocedarea jurisdicţională, pe calea dreptului comun al revendicării, configurată legislativ de alin. (2) apartenent art. 6 din Legea nr. 213/1998, a proprietăţii imobiliare supra individualizată cantitativ şi topografic, de care autorii săi au fost lipsiţi, în intervalul temporal conturat legislativ de acelaşi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
A mai reţinut prima instanţă că, într-un raţionament de logică juridică devine neîndoielnică concluzia că în speţă se tinde la retrocedarea jurisdicţională, pe calea dreptului comun al revendicării, a unei proprietăţi imobiliare circumscrisă sferei de incidenţă a Legii nr. 10/2001.
Cum anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum (repunerea în starea de mai înainte), ca efect al constatării jurisdicţionale a ineficacităţii actului de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, configurat legislativ de art. 480-481 C. civ., ori al responsabilităţii civile, ambele texte ale legii vechi şi, finalmente, de alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 213/1998; şi cum legea reparatorie specială, ca lege nouă, cu aplicaţie generală în materia daunelor generate de preluările abuzive de către puterea totalitară instalată la 6 martie 1945, a înglobat domeniului său de activitate şi imobilele supuse operaţiunilor de preluare fără titlu şi, respectiv, cu titlu nevalabil ori chiar în fapt, îndeajuns de legitimă devine şi concluzia că legea veche, aceea deja supra anunţată, suportă inevitabil prin acţiunea conjugată a celor 2 principii de drept intertemporal, consacrate legislativ de alin. (2) al art. 15 din Constituţie şi art. 1 C. civ., efectele aplicării imediate a legii noi.
Chemată, în condiţiile de exigenţă ale alin. (1) al art. 329 C. proc. civ. - în versiunea atunci în vigoare, să statueze, pe calea recursului în interesul legii, asupra admisibilităţii acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite a tranşat cu valoare obligatorie pentru toate instanţele, atât chestiunea Raportului dintre Legea nr. 10/2001 ca lege specială în materia imobilelor preluare abuziv şi Codul civil, ca lege generală, în materia revendicării; cum şi chestiunea raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială internă, şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
Statuând, în limitele exclusivităţii de competenţă ce i-a fost conferită în materia asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii şi, implicit, a uniformizării jurisprudenţei, cu observarea exactă şi riguroasă a scopului şi finalităţii Legii nr. 10/2001; şi, cu precădere, a ei sferă de cuprindere, jurisdicţia supremă a stabilit, în termeni indeniabili, îndeajuns de clarificator, că, în rigoarea principiului axiomatic, exprimat de specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală, are a fi rezolvat în favoarea legii speciale, „fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul în discuţie, să fie încorporat în textul legii speciale" (abstracţie făcând că, ulterior, soluţia avansată pe calea recursului în interesul legii, prin norma legală, deja evocată pe parcursul expunerii rezumative, aceea înscrisă în noul alin. (4) introdus, prin Legea nr. 1/2009, în corpul art. 46 al Legii nr. 10/2001, a primit şi consacrare legislativă).
Reţinând în limita celui de al doilea posibil conflict, (cu observarea riguroasă şi a jurisprudenţei, „din ultimii ani" a instanţei europene, obiectivată prin Hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea exigenţelor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie date în cauzele Brumărescu, Raicu, Străin, Jujescu Păduraru şi, nu în ultimul rând, Porţeanu) că „în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală", aceeaşi jurisdicţie supremă, a conchis, în aceiaşi termeni indeniabili şi clarificatori că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate".
Cu precizarea că, în situaţia prevalării unui bun aflat sub protecţia Convenţiei şi a Protocoalelor ce-i sunt asociate „aceeaşi prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice"; (cea din urmă cerinţă - lasă a se înţelege jurisdicţia supremă, găsindu-şi incidenţă, în ipoteza prevalării de către ambii subiecţi aflaţi în ecuaţia procesuală, a unui bun în accepţia art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia europeană, instituie în sarcina instanţei obligaţia de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea riguroasă a principiului securităţii raporturilor juridice).
În dezvoltarea argumentelor ce au fundamentat soluţia pronunţată, redactorul hotărârii a mai făcut trimitere la principiile ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, la doctrină, la practica Curţii Constituţionale, la dispoziţiile Constituţiei şi la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite în recurs în interesul legii, concluzionând inadmisibilitatea demersului judiciar iniţiat de reclamantă pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, peste termen, reclamanta C.R.R.M., nemotivat la momentul înregistrării, 20 octombrie 2011.
Apelul a fost motivat ulterior, la data de 29 martie 2012 de către C.R.D., moştenitorul reclamantei, în calitate de fiu, care a cerut în acelaşi timp repunerea în termenul de declarare şi de motivare a apelului, argumentat de faptul că reclamanta C.R.R.M. a decedat chiar în interiorul termenului de depunere a apelului, respectiv la data de 14 octombrie 2011, prezentând ca dovadă certificatul de deces emis de autorităţile germane din localitatea Offenbach am Main - fila 7 dosar apel.
În acest context, curtea analizând cererea de repunere în termenul de apel făcută de moştenitorul şi continuatorul acţiunii reclamantei, C.R.D., din perspectiva disp. art. 284-285 C. proc. civ. raportat la art. 103 C. proc. civ., a constatat că aceasta este întemeiată, astfel că reclamantul - apelant C.R.D., succesorul legal al reclamantei C.R.R.M. a fost repus în termenul de declarare a apelului.
În aceea ce priveşte motivele de apel, reclamantul a susţinut să soluţia tribunalului este eronată, prin raportare la disp. art. 480 C. civ. coroborat cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru toate instanţele din România, în sensul în care atunci când nu există potenţiale vătămări ale intereselor unor terţi de bună credinţă şi atunci când pot exista posibile neconcordante între dreptul intern şi Convenţia europeană a drepturilor omului, acţiunea în revendicarea pe calea dreptului comun este admisibilă în principiu.
Or, în cazul în speţă, imobilul revendicat de către reclamantă a fost naţionalizat abuziv de la antecesorul acesteia, în baza Decretului nr. 92/1950 şi se află şi la acest moment în proprietatea Statului Român, nefiind înstrăinat unor terţi în baza Legii nr. 112/1995.
Intimaţii, deşi legal citaţi în cauză nu au formulat întâmpinare.
Prin Decizia civilă nr. 102/A din 24 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă s-a dispus repunerea în termenul de apel a succesorului defunctei reclamante C.R.R.M.
A admis apelul declarat de reclamantul C.R.D., a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că, a admis acţiunea, constatând preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului teren în suprafaţă de 5352 m.p., nr. top. 29861/1/111, înscris în CF 118923 Timişoara, fost C.F. 256 Timişoara.
A dispus restituirea în natură către reclamant a acestei suprafeţe, în următoarea modalitate: nr. top. 29861/1/1/1, zona verde şi grupul 67 cu bateria V de garaje, cuprinzând garajele 43-66, în suprafaţă totală de 10589 m.p. şi va dezlipi astfel încât nr. top. nou 29861/1/1, zona verde şi garajul 67 cu bateria V de garaje, cuprinzând garajele 43-66 cu suprafaţa de teren de 5237 m.p., şi va reînscrie în favoarea vechilor proprietari şi nr. top. Nou 29861/1/1/1/2, teren intravilan cu suprafaţa de 5352 m.p., restituit în natură reclamantului.
A respins în rest acţiunea.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5980 RON cu titlu de cheltuieli de judecată pentru fond şi apel.
Pentru a decide astfel Curtea, a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:
Din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea a constatat că acţiunea reclamantei este admisibil în principiu, atât pentru că nu există potenţiale vătămări ale intereselor unor terţi de bună credinţă şi totodată pentru faptul că pot exista posibile neconcordanţe între dreptul intern şi Convenţia europeană a drepturilor omului, mai ales din perspectiva cauzei Atanasiu şi alţii vs. România, când instanţa de la Strasbourg, ca măsură sancţionatorie extremă a ales calea deciziei-pilot, constatând că Statul Român a eşuat în demersul său legislativ şi administrativ în a rezolva situaţia imobilelor naţionalizate abuziv în perioada comunistă.
Esenţial în speţă este şi faptul că dreptul reclamantei nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, motiv pentru care constituie un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Tot astfel, în cazul în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul nu se mai afla în deţinerea unei persoane juridice, fiind înstrăinat de stat, persoana interesată are deschisă calea acţiunii în revendicare la instanţa judecătorească. Aşadar, acţiunea în revendicare, chiar intentată sub imperiul Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibilă, căci prevederile art. 480 C. civ. nu au fost abrogate expres sau implicit prin dispoziţiile acestei legi sau a alteia. Declararea ca inadmisibile a acţiunilor în revendicare sub imperiul Legii nr. 10/2001 care reglementa regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989, instituia a priori o procedură prealabilă administrativă, au fost sancţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În sensul celei de-a doua teze din primul aliniat al textului art. 1 din Protocolul nr. 1, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura corespunde principiului principiului proporţionalităţii.
Respingerea unei cereri pe motiv că instanţele nu au competenţă să soluţioneze ar afecta însăşi substanţa dreptului de acces la justiţie în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie. De altfel, legislaţia României este în consens cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu prevederile Convenţiei, mărturie în acest sens stând dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, şi art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. A socoti legală soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare înseamnă a ignora acţiunea reală imobiliară, care permite recunoaşterea dreptului de proprietate şi compararea titlurilor de proprietate, operaţiuni care nu sunt decât în competenţa instanţelor judecătoreşti. S-a mai reţinut de către prima instanţă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă, cauza Katz contra României, în care Curtea Europeană a constatat că Legea nr. 10/2001 nu funcţionează efectiv, condamnând România nu numai la despăgubiri către reclamanţi, dar şi să ia de urgenţă măsuri generale pentru a se înlătura obstacolele juridice care împiedică foştii proprietari să obţină restituirea bunurilor lor/despăgubire rezonabilă.
Odată lămurită chestiunea admisibilităţii în principiu a acţiunii, Curtea a constatat că reclamanta este moştenitoarea legală a numitului R.R. în calitate de fiică, potrivit certificatului de moştenitor depus la dosar şi acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F nr. 2156 Timişoara, nr. top. 2641, 2642 şi 2643 în anul 1944 cu titlu de cumpărare. În anul 1963 acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Preluarea imobilului întemeiată pe dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 nu are la bază un titlu valabil, acest act normativ contravenind atât dispoziţiilor Constituţiei din anul 1948, care în art. 8 se referă la garantarea dreptului de proprietate, iar în art. 10 se refera la exproprierea cu dreapta şi prealabila despăgubire, drepturi care au fost încălcate prin aceasta naţionalizare.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 145 din 25 martie 2004, a atestat faptul că dacă imobilul a fost preluat fără titlu, dreptul de proprietate al fostului proprietar nu a încetat să existe, arătându-se ca nimeni şi nimic nu împiedică fostul proprietar, în speţă, moştenitorul legal al acestuia, să exercite o acţiune în comparare de titluri pentru a sista această stare de drept, potrivit normelor de drept comun.
Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză de exp. ing. S.I. se reţine că imobilul în cauză este situat în intravilanul municipiului Timişoara, şi este înscris în C.F nr. 2156 Timişoara, sub nr. top. 2641, 2642, 2643, numere top. care au fost comasate şi renumerotate, având la nord str.I.I. de la , la est str. H., la sud str. B., la vest zona blocuri.
Imobilul este ocupat cu construcţii în suprafaţă de 167 mp, iar diferenţa de suprafaţă o constituie curtea şi grădina casei cu nr. 1. Expertul menţionează ca suprafaţa totală neocupată de construcţii şi care nu este aferentă construcţiilor este de 5.385 mp.
Potrivit suplimentului la raportul de expertiză, din suprafaţa însumată a nr. top. vechi 2641, nr. top. vechi, 2642 şi nr. top. vechi 2643, de 30.232 mp., suprafaţa de teren neafectată de construcţii este de 5.352 mp., suprafaţă aflată în nr. top. nou 29861/1/1.
Expertul propune dezlipirea nr. top. 29861/1/1, zona verde şi garajul 67 cu bateria V de garaje, cuprinzând garajele 43-66, cu suprafaţa de 10.589 mp., astfel, în nr. top.29861/1/1/1, zona verde şi suprafaţa de 5237 mp. şi reînscrierea în favoarea vechilor proprietari, şi nr. top.29861/1/1/2, teren intravilan, cu suprafaţa de 5.352 mp. şi transcrierea în CF nou în favoarea vechiului proprietar.
Nu există nicio incompatibilitate între prevederile art. 480 C. civ. şi cele ale Legii nr. 10/2001 ci, dimpotrivă, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se circumscriu acestor limite la care face referire art. 480 C. civ.: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege"" şi care obligă la a analiza printre altele dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura de urmat pentru redobândirea unui imobil preluat abuziv de stat este aceea în revendicare de drept comun ori aceea reglementată de legea specială.
Restricţionarea reclamantei să uzeze de o acţiune judecătorească de drept comun ar reprezenta o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în condiţiile în care normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu îndeplineau caracterul preciziei, previzibilităţii şi clarităţii, în sensul că la 6 ani după adoptarea acestui act normativ, respectiv după expirarea termenelor de depunere a notificărilor, s-a schimbat poziţia statului român, noua reglementare introdusă prin H.G. nr. 250/2007 stabilind că preluarea este abuzivă în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin urmare, Curtea, pe baza acestor argumente, în baza art. 284-285 C. proc. civ. raportat la art. 103 C. proc. civ., a repus în termenul de apel pe reclamantul - apelant C.R.D., succesorul legal al reclamantei C.R.R.M. şi în baza art. 296 C. proc. civ. a admis apelul declarat de reclamantul C.R.D. împotriva Sentinţei civile nr. 2101 din 8 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 457.1/325/2008, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea precizată a reclamantei, continuată de succesorul C.R.D.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs Statul Român prin Consiliul Local Timişoara invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Criticile aduse deciziei pronunţate în apel se referă la faptul că instanţa nu a ţinut cont de situaţia reală şi a interpretat greşit probatoriul administrat în cauză.
Raportul de expertiză tehnică întocmit în cauza de faţă de către expert ing. S.I. nu a avut în vedere faptul că terenul în litigiu este afectat de utilităţi publice neputând fi restituit în natură.
S-a mai susţinut că, acţiunea promovată de reclamantă este o acţiune în revendicare specifică sistemului de carte funciară, o astfel de cerere putând fi soluţionată numai pe calea Legii nr. 10/2001, condiţionată de parcurgerea procedurii administrative, obligatorii şi prealabilă sesizării instanţelor de judecată.
Că, în acest sens este şi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală, se aplică legea specială.
În alţi termeni, recurentul a susţinut că Legea nr. 10/2001 a suprimat practic acţiunea întemeiată pe dreptul comun cât timp reclamanta nu a parcurs procedura necontencioasă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
A mai arătat recurentul - pârât că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ care respectă prevederile Constituţiei, astfel încât acesta face parte din domeniul public al statului conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind preluat cu titlu valabil.
La data de 25 iulie 2012, recurentul - pârât şi-a completat motivele de recurs invocând faptul că imobilul situat în Timişoara, str. B. nr. 23, înscris în CF nr. 118923 Timişoara, nr. top. 2639 şi 2640 în suprafaţă totală de 10589 m.p., a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 de către numitul S.G.
Prin dispoziţia nr. 3454 din 28 decembrie 2007, emisă de Primarul Municipiului Timişoara s-a dispus restituirea în natură a terenului cu nr. top. 29861/1/1/2 cu suprafaţa de 449 m.p. şi respectiv 919 m.p. conform documentaţiei întocmită de ing. S.I. şi respectiv S.C. „O." SRL.
A mai arătat recurentul - pârât că, dispoziţia nr. 3454 din 28 decembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului Timişoara a fost atacată de numitul S.G. formându-se Dosarul nr. 3761/30/2008 aflat pe rolul Tribunalului Timiş.
Prin aceeaşi cerere completatoare recurentul - pârât a solicitat suspendarea judecăţii recursului dat fiind faptul că se contestă acelaşi drept de proprietate.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată pe calea completării motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază cererea în discuţie ca inoportună întrucât soluţionarea prezentului recurs nu depinde de dreptul numitului S.G. care face obiectul altei judecăţi.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză de recurentul - pârât Statul Român prin Consiliul Local Timişoara este întemeiat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Deşi recurentul - pârât a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestora rezultă că este posibilă analiza lor din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la aplicarea în cauză a concursului dintre legea specială şi legea generală în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Critica referitoare la interpretarea probatoriului administrat în cauza de faţă nu poate fi analizată întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat.
Critica recurentului - pârât întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei altei instanţe, este de asemenea nefondată întrucât recurentul nu a dezvoltat în nici un fel această critică.
În ceea ce priveşte cazul din art. 304 pct. 8 C. proc. civ. „referirea legiuitorului la actul juridic dedus judecăţii", al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" a fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a acestuia vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă.
Or, critica în discuţie nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecăţii, ci de modul de aplicare şi interpretare a legii în legătură cu concursul dintre legea specială şi dreptul comun în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către Statul Român.
Sub acest din urmă aspect, rezultă că, la data de 14 ianuarie 2008 reclamanta C.R.R.M. a învestit Judecătoria Timişoara cu o acţiune de drept comun prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Consiliul Local Timişoara la restituirea în deplină proprietate şi posesie a imobilului - teren în suprafaţă de circa 5500 m.p., înscris în CF 2156 Timişoara preluat în mod abuziv de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Reclamanta nu a contestat împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi nici nu a invocat existenţa unor cauze obiective de natură a împiedica formularea notificării în termenul legal.
Reclamanta a considerat că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acţiune în revendicarea bunului.
Prin urmare, problema de drept în discuţie este analiza posibilităţii reclamantei de a solicita restituirea bunului pe calea dreptului comun fără ca aceasta să uzeze de procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Problema de drept, în discuţie, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant", concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în lega specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Or, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, reclamantul ar trebui să aibă un „bun" în sensul acestui articol.
Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun,
Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre definitivă şi executorie prin care nu numai s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus în sensul restituirii bunului.
În speţă, reclamanta nu are un „bun actual" din perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local Timişoara, va modifica decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 2101/PI/ din 8 aprilie 2011 a Tribunalului Timiş pe care o va păstra.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. formulată de recurentul-pârât Statul Român prin Consiliul Local Timişoara.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Consiliul Local Timişoara împotriva Deciziei nr. 102A din 24 mai 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Modifică decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 2101/PI din 8 aprilie 2011 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, pe care o păstrează.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 696/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 684/2013. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
