ICCJ. Decizia nr. 689/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 689/2013
Dosar nr. 753/211/2009
Şedinţa publică din 13 februarie 2013
La data de 19 ianuarie 2009 reclamanta A.E.F.K. (născută M.) a solicitat Judecătoriei Cluj-Napoca ca prin hotărârea ce o va pronunţa în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, M.V., B.I., D.A., să se constate nevalabilitatea titlului statului prin care a fost preluat imobilul situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 11, Judeţul Cluj; să fie obligată pârâta M.V. să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 situat în imobilul în litigiu, împreună cu cotele indivize din părţile de folosinţă comună şi cu terenul aferent; să fie obligată pârâta B.I. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 9 situat în imobilul din litigiu împreună cu cotele indivize din părţile de folosinţă comună şi cu terenul aferent; să fie obligată pârâta D.A. să-i restituie apartamentul nr. 3 din acelaşi imobil, împreună cu cotele indivize din părţile de folosinţă comună şi terenul aferent; să fie obligaţi pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local Cluj-Napoca să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 64 m.p., teren situat în str. E. nr. 11, Cluj-Napoca.
La termenele de judecată din data de 4 mai 2009 şi respectiv 17 mai 2010 reclamanta şi-a modificat acţiunea introductivă arătând că îi cheamă în judecată şi pe pârâţii B.Z.Ş. şi B.A. în locul pârâtei D.A., decedată, pe M.I. în locul pârâtei M.V. şi pe pârâţii M.L. şi C.R. în calitate de proprietari ai apartamentului nr. 10 din acelaşi imobil pe care înţelege să-l revendice.
Judecătoria Cluj-Napoca, prin Sentinţa civilă nr. 6555 din 17 mai 2010, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, declinându-şi competenţa în favoarea Tribunalului Cluj.
Prin Sentinţa civilă nr. 731 din 10 septembrie 2010, Tribunalul Cluj a respins ca nefondată acţiunea intentată de reclamantă, dispunând totodată şi respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâţi.
În considerentele hotărârii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Imobilul în litigiu a fost dobândit de reclamantă în baza certificatului de moştenitor nr. 3607/1947, fiind preluat în mod abuziv de către Statul Român prin Decretul nr. 92/1950, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Urmare a preluării de către stat, apartamentele nou formate au fost închiriate unor persoane fizice, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 au fost înstrăinate chiriaşilor.
Apartamentele nr. 2 (rectificat ulterior cu nr. 10), 3 şi 9 au fost înstrăinate pârâţilor M.V., B.I. şi D.A., încheindu-se contractele de vânzare-cumpărare nr. 32437 din 16 octombrie 1997 şi nr. 34098 din 1 aprilie 1997 şi respectiv nr. 34948 din 9 iulie 1997.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, iar prin dispoziţia nr. 854 din 4 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca s-a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8 ale imobilului, stabilindu-se totodată dreptul reclamantei la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aferente apartamentelor nr. 3, 9 şi 10 înstrăinate conform celor arătate mai sus.
Reclamanta nu formulase anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nicio altă cerere de restituire sau de revendicare, după cum nu a promovat nicio acţiune având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1395.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acţiunii deoarece, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere privind nevalabilitatea titlului statului şi revendicarea suprafeţei de 69 m.p.
A mai susţinut că, invocarea bunei - credinţe şi a erorii comune în beneficiul pârâţilor - cumpărători nu au nicio relevanţă întrucât în lipsa unui titlu provenit de la adevăratul proprietar, buna - credinţă nu poate duce prin ea însăşi la dobândirea dreptului de proprietate.
Totodată, este de avut în vedere că dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 nu se aplică în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărător, în cadrul acţiunii în revendicare, iar prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu pot conduce la concluzia potrivit căreia titlul chiriaşului cumpărător trebuie preferat în raport cu cel al proprietarului iniţial.
A mai arătat că această interpretare este în acord şi cu jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a mai stabilit şi faptul că Legea nr. 10/2001 nu funcţionează într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri foştilor proprietari, ceea ce îi permite să formuleze prezenta acţiune în revendicare.
Prin Decizia civilă nr. 134/A/2011 din 18 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A.E.F.K. împotriva Sentinţei civile nr. 731 din 10 septembrie 2011 a Tribunalului Cluj.
Apelanta a fost obligată să plătească intimaţilor M.I., M.L. şi C.R. suma de 600 lei cheltuieli de judecată în apel, iar intimaţilor B.Z.Ş. (B.Z.) şi B.A., 1000 lei cu acelaşi titlu.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Reclamanta a formulat pentru întâia oară o cerere de restituire a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât încheierea în cursul anului 1997 a contractelor de vânzare-cumpărare litigioase s-a făcut în condiţiile în care chiriaşii - cumpărători cunoşteau că Statul Român are calitatea de proprietar al imobilului, asumându-şi-o inclusiv prin închirierea unor apartamente ale imobilului în perioada comunistă.
Urmare a preluării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestuia în B+10din C.F.nr. 1638 Cluj.
În anul 1997, când au fost încheiate contractele de vânzare -cumpărare pentru apartamentele 3, 9 şi 10, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, recunoşteau în mod expres Decretul nr. 92/1950, de act normativ care califică preluările făcute în temeiul lui ca fiind fără titlu.
Toate aceste elemente coroborate cu inexistenta la data vânzării - cumpărării apartamentelor a cererii de restituire a imobilului provenind de la reclamantă justifică aşa cum a apreciat şi prima instanţă, buna - credinţă a cumpărătorilor apartamentelor nr. 3, 9 şi 10, în sensul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi faptul că aceştia au devenit titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
A mai reţinut instanţa de apel că şi în situaţia în care art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, recunoştea dreptul reclamantei asupra imobilului, aceasta nu poate însemna, în mod automat, că reclamanta era în drept să obţină restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate către chiriaşi şi pentru care reclamanta a obţinut măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, chiar dacă acest sistem de despăgubiri nu funcţionează de o manieră efectivă, cum de altfel a constatat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Viaşu contra României, Katz contra României, Faimblat contra României.
Cu toate acestea, în cauza Atanasiu contra României, Curtea Europeană a statuat că Statului trebuie să i se lase o marjă mai largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, ţinând cont de numărul mare de persoane vizate şi de consecinţele asupra întregii ţări sub aspect economic.
În soluţionarea prezentei cauze, Curtea a apreciat că trebuie să se ţină seama şi de faptul că Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie are prioritate de aplicare în raport cu dreptul comun, în acest sens fiind şi Decizia în interesul legii nr. 33/2008, excepţie făcând cazurile în care între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului ar exista neconcordante.
Or, Legea nr. 10/2001, reprezintă temeiul în raport de care reclamanta a înţeles să formuleze notificare, şi drept urmare i-au fost restituite apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7 şi 8, fiindu-i acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele nr. 3, 9 şi 10 din acelaşi imobil.
Dat fiind că reclamanta nu a solicitat şi nu a obţinut în justiţie, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, anularea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor nr. 3, 9 şi 10 şi de faptul că nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să-i fie recunoscută acesteia calitatea de proprietar iar în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea bunului reclamantei Curtea a reţinut ca nefondată şi critica potrivit căreia prima instanţă nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, întrucât atâta vreme cât acţiunea a fost respinsă în întregul ei trebuie considerat că a fost respins şi acest capăt de cerere.
Respingerea acţiunii în întregul ei, implică, totodată, şi respingerea cererii de revendicare a suprafeţei de 69 m.p., teren, capăt de cerere tranşat prin dispoziţia nr. 854 din 4 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs M.T.K. în calitate de moştenitoare a reclamantei A.E.F.K. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Deşi în considerentele hotărârii criticate, instanţa a reţinut că preluarea de către stat a imobilului în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950 este considerată ca fiind făcută fără titlu valabil, conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, consideră în mod greşit că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv cele ale Legii nr. 112/1995.
Că, potrivit art. 1 alin. (2), (3), (4) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acţiunii, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
De altfel, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel i-au recunoscut dreptul asupra imobilului în litigiu, apreciind că preluarea acestuia de către stat s-a făcut în mod ilegal.
A mai susţinut recurenta că, în jurisprudenţă sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă în considerentele unei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut caracterul ilegal al preluării imobilului de către stat, reclamantul are un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie deoarece „considerentele respective" produc efect juridic şi sunt opozabile statului, exemplificând sub acest aspect cauzele Gingis contra României şi Filipescu contra României.
În acest context, recurenta apreciază că, în speţa dedusă judecăţii este pe deplin aplicabilă teza a II-a reţinută în dispozitivul Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, conform căreia, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Recurenta - reclamantă a mai arătat că, nu a optat pentru aplicarea dreptului comun în detrimentul legii speciale, ci dimpotrivă, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond şi apel, a uzat de procedura instituită de această lege, formulând notificare, soluţionată prin dispoziţia nr. 845 din 4 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7 şi 8 din imobilul în litigiu şi acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentele 3, 9 şi 10 ce fac obiectul prezentei cauze.
Întrucât Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod susceptibil a fi privit ca şi cum ar echivala cu acordarea efectivă a unei despăgubiri recurenta apreciază că se află într-o situaţie similară celei din cauza Faimblat contra României, situaţie în care a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În susţinerea acestei ipoteze recurenta a exemplificat soluţia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale în cauza Viaşu contra României şi a redat, din considerentele hotărârii pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României.
În susţinerea aceloraşi critici recurenta a mai invocat şi considerentele Deciziei nr. 145/2004 pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la interpretarea art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.
O altă critică formulată de recurentă se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect suprafaţa de teren revendicată de 64 m.p., teren situat în Str. E., nr. 11, Cluj-Napoca.
În raport cu cele mai sus expuse, recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi schimbarea Sentinţei civile nr. 731 din 10 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta A.E.F.K. este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, Str. E. nr. 11 şi obligarea pârâtelor persoane fizice să-i restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele nr. 3, 9 şi 10 împreună cu cotele indivize din părţile de folosinţă comună şi terenul aferent, şi obligarea pârâţilor Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local Cluj la restituirea suprafeţei de 64 m.p,, teren situat în Str. E. nr. 11 Cluj-Napoca.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
În speţă, reclamanta a ales calea procedurii speciale, formulând notificare, ce a fost finalizată prin dispoziţia nr. 854 din 4 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca prin care au fost restituite în natură apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8 ale imobilului din litigiu iar pentru apartamentele nr. 3, 9 şi 10 înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 s-a stabilit dreptul reclamanţilor la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Având în vedere că imobilul în litigiu face parte din imobilele preluate în mod abuziv de către Statul Român, că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil şi fără titlu valabil, cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului în cazul acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai poate fi primită întrucât ar conduce atât la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, cât şi a principiului prevalentei legii speciale faţă de legea generală.
Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate asupra apartamentelor nerestituite în natură în sprijinul căruia au fost invocate dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Gingis contra României, cauza Faimblat contra României, cauza Filipescu contra României, nu poate fi primită cât timp reclamanta nu poate susţine existenţa unui „bun" în patrimoniul său, în sensul Convenţiei.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlurile pârâţilor s-au consolidat, îndreptăţindu-i pe aceştia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor achiziţionate în baza acestei legi şi cu bună - credinţă, cum în mod corect a constatat atât instanţa de fond cât şi cea de apel.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună - credinţă.
În actuala orientare a jurisprudenţei Curţii Europene (cauza „Atanasiu") s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executarea prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus restituirea bunului.
Acest fapt este relevant şi în contextul analizei acţiunii în revendicare prin prisma Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin care s-a statuat că în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul Convenţiei, dispoziţiile acesteia au prioritate faţă de prevederile legii materiale, respectiv Legea nr. 10/2001.
Nu poate fi reţinută nici critica întemeiată pe incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a arătat argumentele pentru care a fost respins capătul de cerere privind restituirea în natură a suprafeţei de 64 m.p., teren situat în Str. E. nr. 11, Cluj-Napoca.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de M.T.K. în calitate de moştenitoare a reclamantei A.E.F.K. împotriva Deciziei nr. 134A din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 687/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 679/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
