ICCJ. Decizia nr. 692/2013. Civil. Acţiune în constatare. Rectificare carte funciară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 692/2013
Dosar nr. 982/2/2012
Şedinţa publică de la 21 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1775/2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC I. SA în contradictoriu cu pârâţii U. Bucureşti, Institutul Naţional de Cercetare, Dezvoltare pentru Ecologie Industrială ECOIND, A.V.A.S. şi intervenientul Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut din analiza H.G. nr. 227/1991 şi H.G. nr. 261/1999, că reclamanta a fost titulara unui drept de administrare a spaţiului cuprins în imobilul situat în Bucureşti, sectorul 5, dar nu a unui drept de proprietate asupra acestuia.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Institutul Naţional de Cercetare, Dezvoltare pentru Ecologie Industrială ECOIND, tribunalul a constatat că această excepţie este neîntemeiată întrucât atât reclamanta cât şi pârâta ECOIND sunt succesoare ale I.C.P.E.A.R., institut căruia i s-a transmis iniţial, prin ordinul nr. 5138 din 21 iunie 1983, emis de Ministerul Educaţiei şi învăţământului, dreptul de administrare asupra Corpului A al clădirii din Bucureşti, sectorul 5 pe o perioadă de 5 ani, astfel încât pârâta ar putea fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii, chemarea sa în judecată fiind justificată, mai ales că pârâta ocupă în prezent acest imobil.
Pe fond, tribunalul a constatat că reclamanta a deţinut asupra imobilului în litigiu numai un drept de administrare, iar acest drept a fost dobândit pe o perioadă determinată. Faptul că reclamanta a continuat să ocupe imobilul în litigiu, nu o îndreptăţeşte să pretindă că ar fi dobândit proprietatea asupra acestuia, atât timp cât nu dovedeşte dobândirea acestei proprietăţi cu nici un mijloc de probă. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, tribunalul a reţinut că pârâta U. Bucureşti are un drept de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul 5, în baza ordinului nr. 4703/2003, emis de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, care ţine loc de certificat de atestare a dreptului de proprietate, iar acest drept a fost înscris în CF.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta şi prin decizia civilă nr. 221/A din 28 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că prin ordinul nr. 5138/1983 al Ministerului Educaţiei şi Învăţământului s-a transmis imobilul situat în Bucureşti, din administrarea U. Bucureşti în administrarea I.C.P.E.A.R., pentru o perioadă de 5 ani. Nici ordinul ca atare, nici documentele aferente acestuia, respectiv cererea de transmitere şi referatul nu prevăd o eventuală posibilitate expresă sau tacită de prelungire a termenului iniţial, ci doar obligaţiile reciproce pe care părţile şi le asumă pe durata transmiterii. în acest context juridic este nerelevant că ulterior, prin Legea nr. 15/1990, I.C.P.E.A.R. a devenit societate comercială şi la fel de nerelevant că mai apoi prin H.G. nr. 227/1991, I.C.P.E.A.R s-a reorganizat, fiind înfiinţată ca instituţie, reclamanta de faţă. Posesia asupra imobilului nu poate fi reţinută ca un indiciu asupra proprietăţii în condiţiile în care o eventuală uzucapare a imobilului nu a constituit obiect de analiză în prezenta cauză. O eventuală analiză a forţei juridice a H.G. nr. 261/1999 în raport de efectele ordinului nr. 5138/1983 este lipsită de interes în cauză, prin raportare la petitul acţiunii reclamantei, acela de a i se constata dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC I. SA invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei şi pe cale de consecinţă admiterea apelului formulat de reclamantă, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 1775 din 24 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa a ignorat prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi ale Decretului nr. 409/1955, existenţa dreptului de administrare în patrimoniul autoarei recurentei. Dovada perpetuării dreptului de administrare reiese şi din dispoziţiile exprese ale H.G. nr. 261/1999 care consacră existenţa în anul 1999 a dreptului de administrare al unei societăţi desprinse din acelaşi institut asupra unei alte părţi din imobilul din sectorul 5.
Instanţa de apel nu a analizat efectul Legii nr. 15/1990 asupra imobilelor cu privire la care societăţile nou înfiinţate deţineau un drept de administrare. Dreptul de administrare conferit autoarei recurente s-a transformat prin efectul legii, în drept de proprietate [art. 18 lit. c) din Legea nr. 15/1990, art. 20 alin. (2) din Legea, nr. 15/1990 şi art. 53 din Legea nr. 15/1990].
Patrimoniul recurentei a fost determinat potrivit dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din H.G. nr. 227/1991. Recurenta a preluat toate drepturile şi obligaţiile deţinute de sectorul de proiectare din cadrul I.C.P.E.A.R. printre care aflându-se şi dreptul de administrare asupra imobilului în cauză şi în consecinţă rezultă că recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului reprezentat de 980 mp, construcţie situată în corpul A al clădirii din sector 5 Bucureşti, prin efectul legii.
Intimata Institutul Naţional de Cercetare, Dezvoltare pentru Ecologie Industrială ECOIND a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Intimata U. Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit întrucât instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect prevederile Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 227/1991 şi H.G. nr. 261/1999 reţinând că reclamanta nu a dovedit că a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu.
Reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a fost cuprins, ca modalitate juridică în patrimoniul I.C.P.E.A.R. pentru a putea fi transmis ulterior în patrimoniul reclamantei.
Faptul că în anul 1999 prin H.G. nr. 261 s-a trecut o parte din imobilul situat în sectorul 5 în administrarea ECOIND, nu constituie o dovadă că spaţiul în litigiu a trecut în administrarea, respectiv în proprietatea reclamantei.
Din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că pârâta U. Bucureşti are un drept de proprietate asupra imobilului, în baza ordinului nr. 4703/2003 emis de Ministrul Educaţiei şi Cercetării, a cărui legalitate a fost constatată de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa nr. 1730/2009, irevocabilă, în contradictoriu cu SC I. SA, iar acest drept a fost înscris în CF.
Din ordinul nr. 5138/1983 emis de Ministerul Educaţiei şi învăţământului şi din celelalte înscrisuri depuse la dosar, rezultă că dreptul de administrare a fost transmis I.C.P.E.A.R. pe o perioadă de 5 ani, astfel că acesta încetase înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 227/1991, H.G. nr. 261/1999.
În acest context juridic, legal instanţa de apel a reţinut că este nerelevant că ulterior I.C.P.E.A.R. a devenit societate comercială şi că mai apoi prin H.G. nr. 227/1991 I.C.P.E.A.R. s-a reorganizat fiind înfiinţată ca instituţie, reclamanta.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei ECOIND a fost respinsă ca neîntemeiată de instanţa de fond şi nu a fost apelată şi respectiv recurată, încât nu poate face obiect de analiză în recurs, intrând în puterea de lucru judecat.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC I. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 221/A din 28 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 21 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 701/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 700/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
