ICCJ. Decizia nr. 726/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 726/2013
Dosar nr. 1814/111/2007*
Şedinţa publică din 14 februarie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 249 C din 10 aprilie 2006, Tribunalul Bihor a respins contestaţia reclamanţilor V.J. şi V.E. împotriva dispoziţiei nr. 2980 din 1 iulie 2005 a Primarului Municipiului Oradea.
Prin Decizia civilă nr. 19 A din 8 februarie 2007, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamanţilor V.J. şi V.E. - decedaţi, continuat de moştenitorii V.I., V.F., B.E.născută V., S.E., născută V., în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Primarului Municipiului Oradea, Primăria Municipiului Oradea, Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza la Tribunalul Bihor, pentru o nouă judecare.
Prin Sentinţa civilă nr. 216 C din 5 iulie 2010, Tribunalul Bihor a admis acţiunea reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Primarului Municipiului Oradea, Primăria Municipiului Oradea, Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001, şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, a anulat dispoziţia nr. 2980/2005 emisă de Primarul Municipiului Oradea şi referatul nr. 76472, a obligat pârâtul Statul Român să plătească, reclamanţilor, despăgubiri pentru imobilul constând în casă şi teren aferent în suprafaţă de 424 mp, situat în Oradea, str. B.S. nr. 49 cu nr. top. 5124/11 din CF nr. 8903 Oradea, în cuantum de 151 000 RON conform raportului de expertiză efectuat în cauză.
În fapt, s-a reţinut că prin dispoziţia nr. 2980 din 1 iulie 2005 a Primarului Municipiului Oradea a fost respinsă cererea de restituire în natură a suprafeţei de 424 mp teren pe un alt amplasament sau despăgubiri băneşti, s-a formulat oferta de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital pentru imobilul în litigiu - casă şi teren în suprafaţă de 424 mp - în limita valorii de 822.000.000 ROL.
Conform CF 8903 Oradea, proprietari asupra imobilului cu nr. top. 5124/11, au fost numiţii V.I. şi E. Prin convenţia încheiată la data de 17 mai 1979, între Consiliul Popular Municipal Oradea şi cei doi proprietari tabulari, aceştia din urmă au donat statului imobilul, ulterior actul de donaţie fiind anulat prin Sentinţa civilă nr. 424 din 21 ianuarie 2003 a Judecătoriei Oradea. S-a constatat că terenul a fost ocupat ulterior de construcţii, astfel încât el nu mai poate fi restituit în natură.
În cauză, s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză care să stabilească valoarea imobilului iar expertul a evaluat imobilul la suma de 151.000 RON.
Având în vedere dispoziţiile deciziei de casare, faptul că imobilul nu poate fi restituit în natură, faptul că Fondul Proprietatea nu funcţionează efectiv, pentru a nu se aduce nici o ingerinţă în dreptul de proprietate al persoanelor îndreptăţite la obţinerea de măsuri reparatorii, acţiunea reclamanţilor a fost admisă.
Prin Decizia civilă nr. 21 A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis apelul pârâţilor Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, în reprezentarea Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, a anulat sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Oradea, a respins, ca inadmisibil, apelul pârâţilor Primăria Municipiului Oradea şi Instituţia Primarului Municipiului Oradea,
S-a reţinut că reclamanţii au solicitat obligarea Statului Român la despăgubiri pentru imobilul în litigiu iar temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor îl constituie art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi nu Legea nr. 10/2001, care că atragă competenţa în primă instanţă a tribunalului, potrivit art. 26 din lege.
Faţă de temeiul juridic al acţiunii, competenţa aparţine instanţelor de drept comun, în lipsa unor reglementări speciale.
Prin Decizia civilă nr. 8367 din 25 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, a casat decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea.
S-a apreciat că soluţia pronunţată a fost dată cu încălcarea legii şi a principiului disponibilităţii în materie civilă, instanţa de apel îndrumând reclamanţii să urmeze calea unei alte acţiuni, şi obligând, în acelaşi timp, instanţa de trimitere să soluţioneze o altă acţiune, decât cea dedusă judecăţii.
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie anularea Dispoziţiei nr. 2980 din 1 iulie 2005 a Primarului Municipiului Oradea şi a referatului nr. 76472, prin care a fost respinsă cererea reclamanţilor de restituire în natură a suprafeţei de 424 mp teren, pe un alt amplasament, sau acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc pentru întreg imobilul în litigiu.
Prin dispoziţia a cărei anulare se solicită, s-a formulat oferta de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, în limita valorii de 822.000.000 ROL.
Statuând în mod greşit asupra competenţei materiale, instanţa de apel nu a cercetat motivele de apel, nu a examinat excepţiile de fond şi de procedură invocate, nu a analizat în nici un fel temeinicia pretenţiilor reclamanţilor în acţiunea dedusă judecăţii, lăsând astfel nesoluţionat fondul pricinii.
Prin Decizia nr. 37 A din 5 iunie 2012, Curtea de Apel Oradea a admis apelurile pârâţilor Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, Primăriei Municipiului Oradea şi Instituţiei Primarului Municipiului Oradea, a modificat decizia, a respins contestaţia reclamanţilor împotriva dispoziţiei nr. 2980 din 1 iulie 2005 emisă de Primarul Municipiului Oradea.
Reclamanţii au contestat Dispoziţia nr. 2980 din 1 iulie 2005 emisă de Primarul Municipiului Oradea, prin care s-au stabilit despăgubiri băneşti în cuantum de 822.000.000 ROL pentru imobilul în litigiu.
Ulterior, acţiunea a fost precizată în sensul obligării Statului Român la despăgubiri băneşti la valoarea reală a imobilului.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, respectiv Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2001 a instanţei supreme, publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012, prin care s-a stabilit că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în acţiunile având ca temei dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se cere obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv.
În acelaşi timp se stabileşte faptul că sunt inadmisibile acţiunile promovate în vederea obţinerii despăgubirilor băneşti pentru imobilele a căror restituire în natură a devenit imposibilă şi pentru care se prevăd măsurile reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din aceeaşi Convenţie.
Or, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 19 iulie 2012, reclamanţii V.l., V.F., B. (născută. V.) E. şi S. (născută. V.) E., prin care au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate;
Decizia pronunţată intră în contradicţie cu propria decizie de casare pronunţată de aceeaşi instanţă de judecată.
Având în vedere că la data notificării şi a formulării contestaţiei, art. 33 din Legea nr. 10/2001 stipula că o dată stabilită restituirea în echivalent sau prin despăgubiri, măsurile reparatorii se stabilesc prin dispoziţia motivată a primarului, cu avizul organelor teritoriale ale M.F.P. în condiţiile în care este supusă cenzurii o astfel de dispoziţie a primarului, răspunzător de naşterea acestei situaţii este Statul Român şi, prin urmare, este logic să se constate ca acesta are calitate procesuală pasivă.
Aceeaşi instanţă a constatat că dreptul subiectiv reclamat de recurenţi îşi are fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă de către stat a imobilului pentru care se pretind despăgubiri, adică într-un raport juridic trecut, iar efectele viitoare ale acestui raport sunt stabilite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de imediată aplicare.
Indiferent de forma de reparaţie prin echivalent, o măsură reparatorie este acordată deja prin dispoziţia primarului nr. 2980/2005, care însă nu a fost agreată de către recurenţi, deoarece valoarea acţiunilor nu era reală iar Fondul Proprietatea este ineficient.
În completă opoziţie cu decizia de casare anterioară şi cu prevederile art. 24 şi urm. ale Legii nr. 10/2001, Curtea de apel Oradea respinge contestaţia antecesorilor recurenţilor, prin încălcarea atât a dreptului material prevăzut de Legea nr. 10/2001, cât şi a normelor procedurale, pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, nerespingând acţiunea ca inadmisibilă, aşa cum statuează decizia pronunţată în interesul legii, ci ca nefondată, tăindu-le practic recurenţilor însuşi dreptul pretins şi recunoscut de lege şi, indirect, chiar de dispoziţia atacată.
Invocarea acestui recurs în interesul legii este şi imorală, deoarece recurenţilor nu li se mai recunoaşte după 7 ani de procese un drept stabilit şi rămas nemodificat printr-o lege de reparaţie aflată în vigoare, din punct de vedere al ierarhiei normelor legale aplicabile, decizia dată în recursul în interesul legii fiind chemată doar să unifice practica judiciară şi interpretarea legii, ea neputând fi folosită pentru anularea dreptului pretins şi care este stabilit în mod clar şi concret de legea organică.
Instanţa a stabilit şi faptul că oferta efectuată de către intimata Primăria Municipiului Oradea de a acorda acţiuni la fondul Proprietatea a fost o soluţie formală şi neviabilă, deoarece acest fond nu funcţionează şi nu poate duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri, ca reparaţie concretă.
Soluţia dată în apel, după rejudecare, lasă recurenţii fără plata despăgubirilor la care sunt îndrituiţi, echivalând practic cu o legalizare a abuzului pe care statul 1-a operat în perioada de dinainte de 1989, aspect care pe lângă faptul că încalcă dreptul intern, intră în contradicţie cu Convenţia europeană a drepturilor omului.
Recursul este nefondat.
Prin dispoziţia nr. 2980 din 1 iulie 2005 a Primarului Municipiului Oradea a fost respinsă cererea de restituire în natură a suprafeţei de 424 mp teren pe un alt amplasament sau despăgubiri băneşti, s-a formulat oferta de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital pentru imobilul în litigiu - casă şi teren în suprafaţă de 424 mp - în limita valorii de 822.000.000 ROL.
Obiectul acţiunii deduse judecăţii la data de 26 iulie 2005 l-a constituit anularea dispoziţiei nr. 2980 din 1 iulie 2005 a Primarului Municipiului Oradea şi a referatului nr. 76472, prin care a fost respinsă cererea reclamanţilor de restituire în natură a suprafeţei de 424 mp teren pe un alt amplasament sau acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc pentru întreg imobilul în litigiu.
Reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin emiterea dispoziţiei nr. 2980 din 1 iulie 2005, pârâtul Primarul Municipiului Oradea recunoscând calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, ceea ce reprezintă obiect de dispută judiciară este pretenţia reclamanţilor de obligare a Statului Român la despăgubiri băneşti la valoarea reală a imobilului în litigiu.
Nu poate fi primită critica conform căreia decizia instanţei de apel intră în contradicţie cu decizia anterioară de casare pronunţată de aceeaşi instanţă, întrucât aceasta nu materializează incidenţa vreunui motiv concret de nelegalitate dintre cele prescrise de art. 304 C. proc. civ. Pe de altă parte, o astfel de decizie este supusă cenzurii în căile extraordinare de atac, ceea ce în cauză s-a şi întâmplat.
Instanţa de apel a reţinut corect că, în prezent, potrivit modificărilor Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Cap. II, V şi următoarele, pârâtul Primarul Municipiului Oradea nu mai are în competenţă prerogativa de a stabili şi individualiza cuantumul şi natura despăgubirilor, a măsurilor reparatorii, întinderea lor sau modalitatea de acordare a acestora, această competenţă revenind organismelor înfiinţate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII, capitolul II şi V, respectiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În acest context legal expres, s-a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind întemeiată, cu atât mai mult cu cât chestiunea aflată în litigiu a constituit obiectul unui recurs în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012, prin care s-a stabilit că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în acţiunile având ca temei dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se cere obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv.
De asemenea, s-a stabilit faptul că sunt inadmisibile acţiunile promovate în vederea obţinerii despăgubirilor băneşti pentru imobilele a căror restituire în natură a devenit imposibilă şi pentru care se prevăd măsurile reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din aceeaşi Convenţie.
Dată fiind această situaţie, nu pot fi invocate alte considerente care să justifice calitatea procesuală pasivă a statului.
Nu s-a contestat dreptul subiectiv reclamat de recurenţi şi nici faptul că acesta îşi are fundamentul în preluarea abuzivă de către stat a imobilului pentru care se pretind despăgubiri, adică într-un raport juridic trecut, efectele viitoare ale acestui raport fiind stabilite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de imediată aplicare.
Instanţa de apel, prin respingerea contestaţiei recurenţilor-reclamanţi, nu a nesocotit dreptului material prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi nici normelor procedurale, ci doar a respectat dispoziţiile legii speciale de reparaţie civilă, aplicând totodată Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2001, pronunţată într-un recurs în interesul legii, a instanţei supreme.
Cât timp demersul reclamanţilor s-a configurat ca o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 2980 din 1 iulie 2005 emisă de Primarul Municipiului Oradea, în mod corect soluţia pronunţată de instanţa de apel a conservat drepturile obţinute deja în procedura administrativă, respingând, ca nefondate, pretenţiile ce au vizat doar modificarea formei de reparaţie civilă.
Susţinerea conform căreia recursul în interesul legii ar fi o soluţie imorală pentru situaţia recurenţilor-reclamanţi, nu poate fi primită, întrucât încalcă norma legală explicită, art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., conform căreia dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Prin soluţia dată în apel, după rejudecare, recurenţii-reclamanţi nu sunt lăsaţi fără plata despăgubirilor la care sunt îndrituiţi şi nici nu se legalizează abuzurile pe care statul le-a operat în perioada de dinainte de 1989, ci se instituie respectul legii şi al procedurilor, conform principiului preeminenţei dreptului, inserat în chiar preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală - astfel cum acesta a fost configurat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.l., V.F., B. (născută. V.) E. şi S. (născută. V.) E. împotriva Deciziei nr. 37/A din 5 iunie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 724/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 702/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... → |
|---|
