ICCJ. Decizia nr. 727/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 727/2013
Dosar nr. 7121/2/2011
Şedinţa publică din 14 februarie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 1 august 2008 contestatoarea N.V. a chemat în judecată pe intimaţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea intimaţilor la plata de despăgubiri băneşti pentru apartamentele situate în Bucureşti, str. D.N.M., nr. 2, sector 1, precum şi la compensarea cu imobilul teren amplasat în vecinătatea terenului revendicat, situat în Bucureşti, str. D.N.M., nr. 2, sector 1, reprezentând diferenţa între terenul pretins de contestatoare prin notificare (2.595 mp) şi cel restituit în natură (1.867 mp) prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 1527 din 18 septembrie 2003. în subsidiar, contestatoarea a solicitat ca în cazul în care compensarea nu este posibilă, să i se acorde despăgubiri băneşti şi pentru acest teren.
Prin Sentinţa civilă nr. 549 din 14 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de intimaţi şi a respins acţiunea ca inadmisibilă. Instanţa a reţinut că reclamanta nu a uzat de calea contestaţiei prevăzută de art 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei nr. 1527/2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, aşa încât măsurile menţionate în dispoziţie au devenit irevocabile, iar reclamanta nu mai poate face o nouă cerere cu acelaşi obiect cu cel al notificării iniţiale.
Prin Decizia civilă nr. 310A din 30 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că, prin dispoziţia nr. 1527 din 18 septembrie 2003, Primarul Municipiului Bucureşti s-a obligat să stabilească măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi i-a restituit reclamantei o parte din terenul pretins, respectiv suprafaţa de 1867 mp din totalul de 2020 mp. S-a mai reţinut că reclamanta susţine că nici până în prezent emitentul dispoziţiei nu şi-a îndeplinit obligaţia de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru apartamentele vândute şi nu i-a soluţionat notificarea pentru diferenţa de teren nerestituit, solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.
Curtea a apreciat că, din moment ce în dispoziţia nr. 1527 din 18 septembrie 2003 se face menţiunea că se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a recunoaşterii calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului la măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Bucureşti, Str. D.N.M., nr. 2, sector 1, reclamanta este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 29 iulie 2010, sub nr. 26093/3/2008.
Prin Sentinţa civilă nr. 1746 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat intimaţii să emită în favoarea contestatoarei dispoziţie motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 247/2005, pentru apartamentele situate în imobilul din Bucureşti, str. D.N.M., nr. 2, sector 1, vândute în baza Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2553/18107 din 16 ianuarie 1997, nr. 2551/29749 din 16 ianuarie 1997, nr. 2550/21787 din 24 decembrie 1996 şi nr. 2552/24109 din 16 ianuarie 1997, a obligat intimaţii să emită în favoarea contestatoarei dispoziţie motivată de acordare în natură, prin compensare, a terenului în suprafaţă de 728 m.p., situat în vecinătatea suprafeţei de 1867 m.p. teren situat în Bucureşti, str. D.N.M. nr. 2, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie, întocmit de expertul tehnic judiciar C.V.T. şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
În considerentele acestei sentinţe, tribunalul a reţinut că, prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, a întinderii suprafeţei de teren preluate de stat în mod abuziv de la autorii acesteia precum şi a calităţii sale de moştenitoare a foştilor proprietari.
S-a mai reţinut de către prima instanţă faptul că patru apartamente din imobil au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, fiind astfel incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, modificată, în sensul că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, cu obligaţia corelativă a intimaţilor de a propune acordarea acestora, în condiţiile legii speciale.
Având în vedere procedura specială de stabilire şi acordare a despăgubirilor, reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a fost apreciată de către tribunal ca fiind neîntemeiată solicitarea reclamantei privind stabilirea valorii despăgubirilor şi acordarea lor efectivă în cadrul acestui proces.
În ceea ce priveşte solicitarea contestatoarei de acordare prin compensare a suprafeţei de teren libere de 728 mp, teren intravilan situat în vecinătatea imobilului situat în Bucureşti, str. D.N.M. nr. 2, sector 1, prima instanţă a considerat că aceasta este întemeiată, întrucât suprafaţa totală de teren deţinută în proprietate de contestatoare, potrivit actelor de proprietate, este de 2.594 m.p., iar prin dispoziţia nr. 1527 din 18 septembrie 2003 a Primarului General al Municipiului Bucureşti s-a restituit în natură numai suprafaţa de 1.867 mp. Cu toate că s-a precizat în dispoziţie faptul că suprafaţa totală ar fi de 2020 mp, s-a reţinut de către instanţă că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate pentru o suprafaţă totală de 2594 mp, acesta fiind îndreptăţită la stabilirea măsurilor reparatorii pentru diferenţa de teren de 728 mp.
În raport de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, ţinând seama şi de raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar C.V.T., prin care s-a arătat că terenul în suprafaţă de 728 mp situat în vecinătatea suprafeţei restituite de 1867 mp, este liber şi poate fi acordat în compensare, nefiind afectat de servituţi legale sau de lucrări de utilitate publică, tribunalul a apreciat întemeiată solicitarea reclamantei de acordare a acestui teren în compensare.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, s-a arătat că în mod greşit s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligată Primăria Municipiului Bucureşti să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu în condiţiile Legii nr. 247/2005, precum şi la emiterea unei dispoziţii de acordare în natură, prin compensare a terenului în suprafaţă de 728 mp situat în vecinătatea terenului în suprafaţă de 1867 mp.
Apelantul a susţinut că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare privind dreptul de proprietate, calitatea de moştenitor etc, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, astfel că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (2) din lege curge numai de la depunerea acestor acte.
În speţă, Primăria Municipiului Bucureşti trebuia obligată doar la emiterea unei dispoziţii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, întrucât potrivit notei emise de Primarul General, rezultă că instituţia nu dispune momentan de bunuri şi/sau servicii care pot fi acordate în compensare, iar potrivit prevederilor art. 1 pct. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii, „primarii... pot acorda în compensare ...".
În sprijinul apelului formulat, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri care să clarifice situaţia juridică a terenului acordat de prima instanţă în compensare, în suprafaţă de 728 mp, probă încuviinţată.
Prin Decizia nr. 269A din 25 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Pe baza probelor noi administrate în apel, atât la solicitarea părţilor cât şi din oficiu (înscrisuri şi suplimentări ale raportului de expertiză privind identificarea terenului de 728 mp solicitat în compensare), Curtea a constatat că apelul nu este fondat, deoarece, astfel cum rezultă din completările la raportul de expertiză tehnică efectuate de expertul tehnic C.V.T., s-a restituit în natură parţial terenul în suprafaţă de 1.867 mp, astfel cum este reprezentat clar în schiţele ultimei completări de expertiză, iar pentru restul imobilului, imposibil a fi restituit în natură (deoarece a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 odată cu spaţiile de locuit) reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent.
Din probele administrate în cauză, amplu prezentate în considerentele deciziei din apel, instanţa a reţinut că terenul solicitat în compensare nu este amenajat ca zonă verde, ci pe această suprafaţă cresc spontan copaci, vegetaţie la întâmplare, liane, etc, acesta aflându-se într-o completare firească a terenului deja restituit în natură prin Dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti, în suprafaţă de 1.867 mp din str. D.M.N. nr. 2.
Astfel cum a precizat expertul tehnic, terenul identificat în suprafaţă de 728 mp aflat în continuarea celui retrocedat de 1.867 mp în natură reclamantei, nu este afectat construcţiilor supra şi subterane, aleilor sau trotuarului, nu asigură funcţionalitatea clădirii (Vila A.) nici accesului comunităţii în zonă, fiind practic situat în spatele vilei şi în lateral, astfel că el poate face obiectul acordării în compensare, astfel cum a reţinut în mod legal şi temeinic prima instanţă.
Curtea a constatat totodată că acest teren de 728 mp ce ţinea de str. P.G.B. este distinct de terenurile (imobilele) ce fac obiectul unor dosare de notificare în baza Legii nr. 10/2001, fără a se suprapune cu acestea, din str. B. nr. 2-8, aspect precizat de Direcţiile de Patrimoniu şi Juridic din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, dar şi de expertul tehnic în completările efectuate la expertiza topografică administrată în cauză.
Relaţiile obţinute în cauză au stabilit că terenul nu a făcut nici obiectul legilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor (Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 247/2005).
Instanţa de apel a apreciat că situaţia juridică a terenului de 728 mp, clarificată pe deplin prin probatoriul administrat în faza de judecată a apelului, conturează, dimpotrivă, contrar susţinerilor apelantului Municipiul Bucureşti, ideea că acest teren este „disponibil" în sensul art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, putând fi acordat în compensare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., Primăria Municipiului Bucureşti, care a invocat motivul de recurs prevăzut de art 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de recurs, după o reluarea amănunţită a argumentelor instanţei de apel, recurentul arată că nu poate fi de acord cu soluţia acestei instanţe, atâta timp cât recurenta putea fi obligată doar să emită dispoziţia de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi H.G. nr. 250/2007. Se mai susţine de către recurentă că nu dispune de bunuri sau servicii care să poată fi acordate în compensare, acest aspect reieşind din notele emise lunar de către Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Recurenta mai arată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece chiar dacă s-ar admite că acest text legal prevede o obligaţie alternativă în cazul măsurilor prin echivalent, în cauza de faţă instanţa a apreciat eronat că situaţia concretă a speţei corespunde acestui text de lege. Instanţa de apel ignoră dispoziţiile art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 care nu numai că prevăd această obligaţie alternativă (sau compensare cu bunuri sau servicii, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale), dar mai mult decât atât, stipulează fără echivoc faptul că în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, acestea trebuie să fie „oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării", aşadar trebuie să existe o ofertă, ceea ce nu este cazul în speţă, iar această ofertă trebuie să aibă „acordul persoanei îndreptăţite", aşadar, să fie acceptată de către persoana îndreptăţită. Recurenta consideră astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru compensare, deoarece terenul în suprafaţă de 728 mp nu este disponibil şi nu a format obiectul unei oferte care să fie acceptată de contestatoare.
Cu privire la situaţia juridică a terenului în suprafaţă de 728 mp oferit în compensare, recurenta susţine că acesta reprezintă o secţiune dintr-un teren mai mare expropriat printr-o decizie administrativă în anul 1948 pentru realizarea zonei verzi din jurul Gării B., cauza de utilitate publică a terenului litigios fiind indiscutabilă încă de la momentul exproprierii şi până în prezent, făcând astfel imposibilă atribuirea în compensare. Faptul că pe terenul în discuţie cresc spontan copaci şi vegetaţie la întâmplare nu înseamnă că şi-a pierdut utilitatea publică de zona verde. În raport de aceste considerente şi de întregul material probator administrat la instanţa de fond şi în apel, recurentul solicită modificarea deciziei recurate, schimbarea în parte a sentinţei de fond şi respingerea cererii de acordare în compensare a terenului în suprafaţă de 728 mp.
Examinând decizia recurată, în raport cu motivul de recurs invocat, astfel cum a fost dezvoltat, Înalta Curte reţine următoarele".
Din partea finală a motivării recursului reiese că recurenta a înţeles să atace pe această cale exclusiv soluţia dată cererii contestatoarei având ca obiect acordarea în compensare a terenului în suprafaţă de 728 mp. Acest aspect este evidenţiat de solicitarea explicită a recurentei de a se dispune schimbarea în parte a sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de atribuire în compensare a suprafeţei de teren menţionate. Având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil inclusiv în faza căii extraordinare de atac a recursului, în contextul lipsei unor critici care să vizeze soluţia de obligare a pârâţilor de a emite în favoarea contestatoarei dispoziţie motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 247/2005, pentru apartamentele vândute, Înalta Curte nu poate efectua controlul de legalitate asupra modului de soluţionare a acestei cereri.
Argumentul recurentei, în sensul că putea fi obligată doar să emită dispoziţia de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi H.G. nr. 250/2007, deşi formulat în mod generic, se corelează cu fraza imediat următoare, în care recurenta arată că nu dispune de bunuri sau servicii care să poată fi acordate în compensare, fiind evident că ceea ce se contestă în cadrul prezentului recurs este soluţia dată cererii de acordare în compensare a terenului de 728 mp.
Fiind lămurite astfel limitele controlului judiciar în recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Susţinerea recurentei în sensul că putea fi obligată doar să emită dispoziţia de acordare de măsuri reparatorii în echivalent (ceea ce ar exclude posibilitatea ca instanţa de judecată să stabilească în mod direct dreptul contestatoarei la acordarea terenului în compensare) nu poate fi primită.
Astfel cum s-a reţinut în considerentele Deciziei civile nr. 310/A din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti (prin care s-a desfiinţat Sentinţa civilă nr. 549 din 14 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare), în ceea ce priveşte diferenţa dintre suprafaţa de teren preluată de stat în mod abuziv şi terenul restituit prin dispoziţia nr. 1527 din 18 septembrie 2003, notificarea a rămas nesoluţionată.
În aceste condiţii, devine aplicabilă Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin care s-a statuat că, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Instanţa de judecată nu are doar o prerogativă formală de a dispune emiterea unei dispoziţii sau decizii de către unitatea notificată, ci, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa are competenţa de a se pronunţa pe fond asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii, inclusiv a măsurii reparatorii sub forma compensării cu un alt teren, putând dispune în mod direct această măsură.
Susţinerile recurentei în sensul că nu dispune de bunuri sau servicii care să poată fi acordate în compensare şi că terenul în suprafaţă de 728 mp nu ar fi disponibil, deoarece este ocupat de zonă verde şi este de utilitate publică, repun în discuţie aspectele de fapt ale pricinii.
Instanţa de apel a avut în vedere, atunci când a stabilit că terenul este disponibil şi poate fi acordat în compensare, constatările expertului cuprinse în ultima completare a expertizei tehnice dispuse în cauză. Expertul a precizat că terenul de 728 mp nu deserveşte clădirea din zonă (ce a făcut obiectul vânzării - cumpărării către chiriaşi conform Legii nr. 112/1995, cu terenul aferent spaţiilor locative), nu asigură funcţionalitatea acesteia şi nici nu serveşte comunicării, nu reprezintă alee, trotuar, zonă verde, ci doar teren viran neglijat, fiind retras faţă de poziţionarea planimetrică a „Vilei Albe" fosta proprietate N.V. şi aflat în continuarea şi completarea terenului de 1.867 mp restituit în natură, reclamantei prin dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti, cu asigurarea servituţii de trecere a locatarilor clădirii, fiind reprezentat în clar şi pe schiţele anexă şi oglindit şi în planşele foto anexate (imaginând copaci şi lăstăriş, vegetaţie spontană, liane, teren neamenajat - filele 290 - 303 dosar apel).
Contestând situaţia de fapt a imobilului şi pretinzând că în realitate terenul acordat în compensare ar constitui zonă verde de interes public, recurenta tinde la reevaluarea probatoriului şi la stabilirea în recurs a altei situaţii de fapt decât cea stabilită în apel pe bază de probe, ceea ce este incompatibil cu structura recursului, care permite exclusiv controlul de legalitate a hotărârii recurate.
înalta Curte constată, în ceea ce priveşte modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi pretinsa încălcare a art. 10 alin. (10) din aceeaşi lege, că recursul este nefondat.
Prevederea din lege potrivit căreia bunurile sau serviciile sunt „oferite" spre compensare de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu „acordul persoanei îndreptăţite", are în vedere procedura prealabilă de soluţionare a notificării. Or, în speţă, s-a stabilit prin decizia pronunţată în apel, în ciclul procesual anterior, că notificarea cu privire la diferenţa de teren nerestituită a rămas nesoluţionată, situaţie în care contestatoarea s-a adresat instanţei de judecată în vederea soluţionării pe fond a notificării.
Unitatea notificată nu poate invoca lipsa unei „oferte" de compensare ca motiv de respingere a acţiunii, deoarece în faza jurisdicţională a soluţionării notificării, cenzura instanţei poartă inclusiv asupra refuzului unităţii notificate de a face ofertă de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării cu alte bunuri sau servicii.
În ceea ce priveşte „acordul persoanei îndreptăţite", acesta este explicit exprimat prin însăşi cererea contestatoarei de acordare a terenului în compensare.
În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 269A din 25 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 731/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 729/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
