ICCJ. Decizia nr. 760/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 760/2013

Dosar nr. 5829/2/2010

Şedinţa publică din 18 februarie 2013

Prin Sentinţa civilă nr. 1543 din 26 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii Z.Y. şi J.I. în contradictoriu cu pârâtele SC H.C.T. SA, SC A.Î.R. SA şi SC C. SA şi a obligat pe pârâte să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Matei Millo nr. 16, sector 1, alcătuit din construcţie şi terenul aferent, denumit actualmente „Hotel C.".

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că imobilul revendicat a fost proprietatea autorilor reclamanţilor, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31555 din 1 septembrie 1937, şi că acesta a fost preluat de stat în mod abuziv, prin Ordinul de rechiziţie nr. 284 din 16 iulie 1948, după care a intrat sub incidenţa Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.

Procedând la compararea titlurilor ce provin de la autori diferiţi, potrivit art. 480 C. civ., tribunalul a dat eficienţă titlului reclamanţilor, reprezentat de actul autentic al autorilor, reţinând că acesta provine de adevăraţii proprietari, în timp ce titlul pârâtelor provine de la un non dominus, respectiv Statul Român care a preluat imobilul în mod abuziv.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel cele trei societăţi pârâte.

Prin Decizia civilă nr. 170A din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie (pronunţată în majoritate), au fost admise apelurile pârâtelor, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că imobilului revendicat îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii pentru situaţia tuturor imobilelor preluate de stat (cu titlu sau fără titlu), astfel că după intrarea sa în vigoare, acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun sunt inadmisibile. Soluţia se impune în aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportat la care procedura Legii nr. 10/2001 trebuia urmată faţă de principiul specialia generalibus derogant, reclamanţii neavând un drept de opţiune între calea dreptului comun şi cea stabilită prin legea specială.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţi.

Prin Decizia nr. 2383 din 21 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa supremă a apreciat că sunt întemeiate criticile cu privire la soluţia de inadmisibilitate dată acţiunii în revendicare promovate de reclamanţi, sens în care a reţinut următoarele:

Reproşând reclamanţilor că nu au urmat procedura specială prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a ignorat regimul juridic al imobilului, care la data intrării în vigoare a actului normativ se afla în deţinerea unei societăţi comerciale integral privatizate (conform înscrisurilor depuse la dosar, SC H.C.T. s-a privatizat integral încă din 17 ianuarie 2000).

Or, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, situaţia premisă pentru a se recurge la procedura de restituire reglementată de acest act normativ este aceea ca imobilul să fi fost deţinut la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice enumerate în text (având statul ca acţionar ori asociat majoritar, iar în cazul în care capitalul deţinut de stat este minoritar, valoarea acţiunilor sau părţilor sociale să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a bunului a cărui restituire în natură se solicită).

În speţă, astfel cum s-a menţionat, neexistând o unitate deţinătoare în înţelesul legii căreia să-i poată fi adresată notificarea, nu putea opera nici sancţiunea decăderii din dreptul de a sesiza direct instanţa.

Aşa cum se susţine în motivele de recurs, chiar în conţinutul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pe care instanţa de apel îşi fundamentează în mare parte raţionamentul, se face referire la existenţa mai multor ipoteze care pot apărea în practică (determinate de situaţia juridică a imobilelor) şi care nu exclud întotdeauna demersul la instanţă pentru neurmarea procedurii speciale.

În cauză, greşita apreciere asupra inadmisibilităţii nu este dată de faptul că prin aplicarea Legii nr. 10/2001 s-ar îngrădi accesul la justiţie (câtă vreme există căi de recurs la instanţă pentru controlul tuturor deciziilor care se iau în cadrul acestei proceduri), ci de faptul că nu era obligatoriu de urmat etapa transmiterii notificării şi a soluţionării prealabile a acesteia.

În absenţa unităţii deţinătoare în accepţiunea legii, reclamanţii se puteau îndrepta cu cerere direct la instanţă, care urma să aprecieze nu asupra admisibilităţii, ci asupra temeiniciei demersului acestora.

În consecinţă, reţinând greşita respingere a acţiunii pe excepţia de inadmisibilitate, Înalta Curte a admis recursul şi, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., faţă de necercetarea fondului, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a stabilit ca la reluarea judecăţii, instanţa de apel să analizeze în ce măsură şi care dintre părţi deţine un bun în patrimoniul ei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană (respectiv, un drept de proprietate actual, posibil de valorificat pe calea acţiunii în revendicare sau de opus promovării unei astfel de acţiuni).

Va fi analizată, de asemenea, noţiunea de speranţă legitimă (asimilabilă celei de bun în sensul Convenţiei) de care se prevalează reclamanţii, ţinându-se seama de datele concrete ale speţei - pe de o parte, invocarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe de altă parte, susţinerea că actul normativ special nu este incident, alegându-se pentru valorificarea dreptului calea dreptului comun.

Totodată, se va avea în vedere la tranşarea raportului litigios, astfel cum s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, principiul securităţii raporturilor juridice, ca element al preeminenţei dreptului, parte componentă a unei societăţi democratice, conform jurisprudenţei Curţii Europene.

Potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., se va ţine seama în ordinea impusă de desfăşurarea judecăţii, de toate celelalte motive invocate prin apelurile celor trei pârâte şi a căror analiză instanţa de apel a constatat-o lipsită de obiect faţă de soluţia la care s-a oprit.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 5829/2/2010.

În această etapă procesuală, au formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul apelantei-pârâte SC H.C.T. SA, SC Co. SA şi SC A. SA, arătând că, în calitate de acţionari ai acestei pârâte, susţin şi reiterează excepţiile invocate de aceasta prin apelul formulat, precum şi apărările formulate pe fondul litigiului, solicitând admiterea apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Cererea de intervenţie accesorie a fost admisă în principiu prin încheierea din data de 27 octombrie 2010.

Prin Decizia civilă nr. 323A din 23 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile pârâtelor şi cererea de intervenţie accesorie, dispunând schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul că: a respins acţiunea în revendicare împotriva pârâtei SC C. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu celelalte pârâte, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei soluţii, Curtea a reţinut următoarele:

Motivul de apel formulat de SC C. SA privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., urmare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost irevocabil soluţionat prin decizia de casare pronunţată în cauză, Înalta Curte stabilind că o asemenea acţiune este admisibilă şi că trebuie soluţionată pe fond, prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor în litigiu.

Nu este întemeiată critica formulată de toate cele trei apelante privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, întrucât din actele depuse la dosar rezultă că imobilul în litigiu a fost proprietatea numiţilor M.R. şi O.F., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 31555 din 1 septembrie 1937.

Conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 135 din 11 mai 1999 (fila 9 dosar fond), reclamanta J.I. este unica moştenitoare a defunctului M.R.

Conform declaraţiei de notorietate aflate la fila 67 din dosarul de apel, numitul M.R. este una şi aceeaşi persoană cu R.M., fiind tatăl reclamantei.

Prin Decizia nr. 32554/1947, numitul O.F. şi-a schimbat numele în O.Fr. potrivit extrasului din M. Of., aflat la fila 184 Dosar 24247/3/2006 al Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, potrivit ordinului declarativ de moştenire (fila 12 dosar fond), defunctul O.Fr. a avut ca moştenitori pe B.Z. şi Y.Zr. (Fr.), iar B.Z. a avut ca unic moştenitor pe fiul ei, Y.Z. (fila 14 dosar fond).

Reclamantul şi-a schimbat la rândul său numele din Fr.I., în Z.I. (certificat de confirmare al schimbării numelui, fila 18 dosar fond), iar mai apoi în Z.Y. (certificat de confirmare al schimbării numelui, fila 16 dosar fond).

Prin urmare, cu aceste înscrisuri reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitorii foştilor proprietari ai imobilului şi că au acceptat succesiunea defuncţilor lor autori, criticile tuturor apelanţilor cu privire la aceste aspecte nefiind întemeiate.

Criticile formulate de toţi apelanţii vizând lipsa calităţii procesuale pasive sunt nefondate în referire la SC H.C.T. SA şi SC A.Î.R. SA şi fondate în ceea ce o priveşte pe apelanta SC C. SA, întrucât terenul aparţine societăţii H.C.T. SA, iar clădirea societăţii A.Î.R. SA.

Astfel, potrivit protocolului nr. 2031 din 31 mai 1995, imobilul revendicat a fost transmis în proprietatea SC C. SA de către SC C. SA, potrivit prevederilor 1.2 şi 1.3, societatea a preluat atât terenul cât şi construcţia (fila 100 dosar fond), iar construcţia a fost adusă de această societate ca aport în natură la SC A.Î.R. SA (fila 104-105 dosar fond). Ca atare, numai aceste două societăţi comerciale au calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, SC C. SA neavând calitate procesuală pasivă, criticile sale formulate sub acest aspect fiind întemeiate.

Referitor la imobilul în litigiu, este de reţinut că acesta a fost preluat de stat prin Ordinul de rechiziţie nr. 284 din 16 iulie 1948, după care a intrat sub incidenţa Decretului nr. 92/1950.

Nu sunt fondate nici criticile formulate de apelante vizând inadmisibilitatea cererii de retrocedare în natură prin raportare la dispoziţiile art. 18 lit. c) şi respectiv decăderea din dreptul de a mai revendica imobilul, motivat de neformularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte întrucât o atare susţinere nu se confirmă, reclamanţii urmând, în paralel, şi procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care în prezent este suspendată, iar, pe de altă parte, întrucât din modalitatea în care sunt formulate vizează tot o invocare a inadmisibilităţii prezentei acţiuni în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar prin decizia de casare s-a stabilit că acţiunea este pe deplin admisibilă, fiind investită instanţa cu o acţiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

De altfel, instanţa de casare a dispus ca instanţa de apel să stabilească în ce măsură şi care dintre părţi deţine un bun în patrimoniul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană şi, de asemenea, să analizeze speranţa legitimă de care se prevalează reclamanţii în susţinerea acţiunii şi, pe cale de consecinţă, să aprecieze care dintre părţi deţine un titlu preferabil.

Sub un prim aspect, pornindu-se de la premisa preluării imobilului de către stat fără titlu valabil şi motivat de faptul că reclamanţii au efectuat toate demersurile necesare în baza Legii nr. 10/2001, invocând şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se constată că reclamanţii deţin cel puţin o speranţă legitimă.

În cauza Athanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive care să recunoască reclamanţilor dreptul la restituirea imobilului, ci doar care să constate că naţionalizarea imobilului a fost ilegală, imobilul litigios nu constituie „un bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanţii să se poată prevala.

Sub un alt aspect, este de reţinut că pârâţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, reclamanţii neînţelegând să conteste valabilitatea titlului lor de proprietate. Astfel, potrivit actelor de la dosar, titlul pârâţilor decurge din încheierea procesului de privatizare, SC H.C.T. SA privatizându-se integral în anul 2000, ulterior imobilul fiind transmis în patrimoniul celorlalte societăţi pârâte, în modalitatea arătată anterior.

Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluţionată potrivit criteriilor de comparaţie a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluţionată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa.

Potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

În speţa dedusă judecăţii, nu se poate considera decât că titlul pârâţilor s-a consolidat şi acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamanţilor.

Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Raicu contra României din 2006, pârâţilor li se recunoaşte un bun ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Pârâţii au şi ei cel puţin o speranţă legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale - care nu recunoaşte proprietarului deposedat decât dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat, cu respectarea dispoziţiilor legale - unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate.

Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuţie suportă o încărcătură specială şi exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăţi distorsionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

În aceste condiţii, referirea la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului este lipsită de relevanţă, întrucât nu numai reclamanţii, ci şi pârâţii au dreptul la respectarea bunurilor lor, în condiţiile în care titlul de proprietate al acestora din urmă este pe deplin valabil.

Din analiza practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului nu rezultă concluzia conform căreia prin adoptarea unui anumit criteriu de preferabilitate în compararea a două titluri de proprietate s-ar încălca vreunul dintre drepturile recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului. Aşa cum se arată, printre altele, în hotărârea din 16 februarie 2006 în cauza Porţeanu împotriva României (pct. 35), privarea de proprietate constituie o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu respectul dreptului de proprietate, atunci când este combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri.

În cauza Athanasiu şi alţii împotriva României s-a reţinut că hotărârea de constatare a naţionalizării abuzive a imobilului nu implică în mod automat dreptul la restituirea bunului, curtea reţinând astfel că din deciziile instanţelor rezultă naşterea unui drept la despăgubire, deoarece erau îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naţionalizarea ilegală a bunului şi proba calităţii de moştenitor al proprietarului iniţial.

Distinct de toate aceste susţineri, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.

Aşadar, în raport de situaţia de fapt arătată, rezultă că reclamanţii nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul nu se mai află în proprietatea statului.

Cu alte cuvinte, voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea legii şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanţii.

Având în vedere această dispoziţie legală se asigură respectarea principiului stabilităţii circuitului civil şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispoziţiilor legii, criteriu de preferinţă aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.

Pe de altă parte, acţiunea în revendicare este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există şi posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă acest lucru nu mai este posibil, întrucât acesta a fost transmis unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri.

Prin urmare, potrivit dezlegării date problemei de drept de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care sistemul legislativ şi juridic intern a permis coexistenţa a două situaţii juridice ce confirmă dreptul de proprietate a două persoane diferite asupra aceluiaşi bun, neconcordanţa între dreptul intern, care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv şi nu obţine despăgubiri în condiţiile legii speciale, din cauza mecanismului său ineficient, şi Primul Protocol Adiţional al Convenţiei, urmează a fi rezolvată în această modalitate, respectându-se în acelaşi timp şi dispoziţiile legii naţionale.

În concluzie, în mod greşit tribunalul a soluţionat acţiunea în revendicare în sensul admiterii ei, sub acest aspect criticile formulate de apelanţi fiind întemeiate. Se impune astfel admiterea apelurilor şi reformarea sentinţei de fond, în sensul respingerii acţiunii în revendicare formulată împotriva pârâtei SC C. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi respingerii acţiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu celelalte pârâte, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei din urmă decizii a curţii de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii, criticând-o ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub următoarele aspecte:

1. În mod greşit, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C. SA, cu motivarea că prin protocolul nr. 2031 din 31 mai 1995, imobilul ar fi fost transmis în proprietate de această societate către SC C. SA.

Înscrisurile depuse în cadrul probatoriului şi indicate de instanţa de apel în susţinerea admiterii excepţiei, dovedesc însă că SC C. SA are calitate procesuală pasivă, dat fiindcă transmisiunea proprietăţii terenului aferent imobilului s-a făcut prin protocolul nr. 2031/1995 şi actul adiţional la acest protocol, fără a exista un act autentic în acest sens, ceea ce conduce la concluzia că transmiterea proprietăţii nu a fost efectuată în mod valabil. Orice transmitere a unui teren în lipsa unui act autentic de transfer este lovită de nulitate absolută neputând produce nici un efect juridic.

2. În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că pârâtele deţin un bun în sensul Convenţiei europene, în timp ce reclamanţii deţin doar o speranţă legitimă asupra bunului.

Instanţa de apel a făcut o apreciere eronată asupra noţiunilor de speranţă legitimă şi bun în sensul Convenţiei, având în vedere faptul că existenţa speranţei legitime în favoarea uneia din părţi exclude existenţa unui bun în favoarea celeilalte părţi.

În prezenta cauză, reclamanţii deţin un bun, conform prevederii exprese şi neechivoce a Legii speciale nr. 10/2001, deoarece proprietarul nu şi-a pierdut niciodată calitatea deţinută la data preluării imobilului de către stat (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra României, par. 83, 84 şi 85).

Astfel, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării". În speţa dedusă judecăţii, bunul a fost rechiziţionat de către statul român şi nu naţionalizat (rechiziţia fiind o măsură administrativă cu caracter temporar).

Or, dată fiind prevederea legală expresă şi fără echivoc, rezultă că se instituie chiar prin legea specială dreptul de proprietate al reclamanţilor, în sensul de bun prevăzut în Convenţie, aceştia formulând notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 la data de 1 august 2001.

Curtea Europeană a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi (fie ei şi de bună credinţă, ceea ce oricum nu este cazul în prezenta cauză), chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Străin contra României).

În consecinţă, pârâtele nu pot deţine un bun în sensul Convenţiei cu privire la imobilul revendicat.

Instanţa de apel a reţinut că pârâtele au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, deoarece reclamanţii nu au înţeles să conteste valabilitatea titlului lor de proprietate care, potrivit actelor de la dosar, decurge din încheierea procesului de privatizare.

Or, aceste argumente nu pot rezista la critică, dat fiindcă, la fel de corect, nici titlului reclamanţilor nu i-a fost contestată în vreun mod valabilitatea. De asemenea, la fel de evident rezultă din actele de la dosar faptul că titlul reclamanţilor decurge din contractul de vânzare cumpărare, act translativ de proprietate cu nimic inferior procesului de privatizare (din contră, se poate reţine o evidentă preferabilitate a titlului reclamanţilor, având în vedere modul în care statul a ajuns să privatizeze un bun confiscat abuziv şi nelegal, prin rechiziţionare, o măsură administrativă temporară).

În argumentarea existenţei unui bun în patrimoniul pârâtelor, sunt citate mai multe hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Se invocă astfel cauza Raicu contra României, conform căreia persoanele care au dobândit cu bună credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii trecutului injust al statului.

Hotărârea din cauza Raicu este, însă, inaplicabilă în speţă, întrucât situaţia de fapt reţinută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la pronunţare este diferită de cea din prezenta cauză. Cu nici un argument nu se poate reţine o bună-credinţă a pârâtelor, care să le dea dreptul la vreo protecţie legală. Pârâtele au preluat gratuit imobilul de la stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, astfel încât proporţionalitatea prejudiciilor cauzate de restituirea imobilului nu poate fi efectuată decât în favoarea reclamanţilor. Orice investiţii pretinse sau alte prejudicii suferite sunt mai mult decât amortizate din veniturile obţinute din folosinţa bunului pe o perioadă foarte mare de timp. Orice pretinse prejudicii ale acestor societăţi ar trebui oricum reparate de factorul cauzator al situaţiei litigioase, respectiv de statul român. Nu pot fi aplicabile, în consecinţă, argumentele de menţinere a echilibrului, motivat de suportarea unei pretinse încărcături speciale şi exorbitante.

De altfel, această hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului arată că legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză. Legislaţia permite acest fapt, însă instanţa de apel nu a respectat legislaţia şi nu a analizat circumstanţele particulare ale cauzei. Instanţa de apel nu raportează la prezenta cauză hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului citată, mulţumindu-se cu o citare generală, inaplicabilă situaţiei de fapt din cauză.

Se mai invocă cauza Porţeanu contra României (pct. 35), precum şi cauza Athanasiu contra României, de asemenea neraportate la prezenta cauză şi citate în mod general.

Ceea ce omite instanţa de apel să retină cu privire la starea de fapt din prezenta cauză este chiar cauza generatoare a prezentului litigiu, respectiv confiscarea abuzivă de către statul român a proprietăţilor cetăţenilor săi. Este mai mult decât evident că buna credinţă nu a fost prezentă la deposedarea abuzivă a foştilor proprietari (fapt notoriu de altfel şi recunoscut chiar de statul român prin diverse legi de reparaţie).

În consecinţă, principiul bunei credinţe, invocat prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie circumscris tuturor părţilor şi circumstanţelor cauzei.

Cu privire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este de observat că instanţa europeană a decis sistarea judecării tuturor cauzelor o perioadă de 1 an şi jumătate, tocmai pentru a da posibilitatea statului de a găsi o cale efectivă de reparaţie a foştilor proprietari.

Având în vedere aceste argumente, susţinerea instanţei de apel în sensul existenţei unui bun în favoarea pârâtelor este atât contradictorie, cât şi netemeinică.

3. În mod greşit, instanţa de apel a reţinut incidenţa şi preferabilitatea legii speciale nr. 10/2001 în cadrul analizei criteriilor de preferabilitate a titlurilor de proprietate.

Astfel, se invocă faptul că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri nu poate fi soluţionată potrivit criteriilor dreptului comun şi că trebuie soluţionată conform prevederilor legii speciale, de care nu se poate face abstracţie.

Se face o primă trimitere la art. 45 din Legea nr. 10/2001, conform căruia actele de înstrăinare având ca obiect imobile sub incidenţa legii, sunt valabile dacă sunt încheiate cu respectarea legii în vigoare la data înstrăinării. Concluzia instanţei este că, „în speţa dedusă judecăţii nu se poate considera decât că titlul pârâţilor s-a consolidat şi acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamanţilor".

Or, ceea ce lipseşte este chiar argumentul sau motivaţia acestei concluzii, de ce se consideră că este consolidat şi opozabil titlul pârâtelor. în lipsa acestui argument, concluzia este netemeinică şi trebuie respinsă ca atare. în nici un mod existenţa art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu conduce la concluzia consolidării ope legis a titlului pârâtelor sau la opozabilitatea acestuia faţă de reclamanţi. Mai mult, se ignoră alin. (2) al art. 45 din Legea nr. 10/2001 (actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă), care îşi găseşte aplicabilitatea în prezenta speţă.

O altă referire la Legea nr. 10/2001 constă în invocarea art. 29 alin. (1), conform căruia pentru imobilele din patrimoniul societăţilor privatizate, nu se pot solicita şi obţine decât despăgubiri. Concluzia instanţei de apel este în sensul că "reclamanţii nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atât timp cât imobilul nu se mai află în proprietatea statului".

Instanţa de apel ignoră dispoziţiile din decizia de casare, întrucât foloseşte alte argumente în efectuarea comparaţiei de titluri decât cele dispuse în decizia de casare. Instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare indicând clar criteriile pe care instanţa de trimitere trebuia să le aibă în vedere la compararea titlurilor, respectiv noţiunea de bun/speranţă legitimă şi principiul securităţii juridice.

Invocarea aplicabilităţii Legii nr. 10/2001 excede motivelor de casare statuate de către Înalta Curte de Casaţie, de care instanţa de apel era ţinută în dezlegarea pricinii, conform art. 315 C. proc. civ.

În prezenta cauză, nu sunt oricum incidente prevederile Legii nr. 10/2001 invocate de instanţa de apel, dat fiindcă reclamanţii nu au înţeles să îşi întemeieze pretenţiile pe acest act normativ, solicitând despăgubiri, ci pe dreptul comun, solicitând restituirea imobilului în natură. Astfel, Legea nr. 10/2001 nu face obiectul cauzei şi nu poate fi folosită drept criteriu de preferinţă al titlului pârâţilor. Nu prezintă, de asemenea, nicio relevanţă faptul că imobilul nu se află actualmente în proprietatea statului, dat fiindcă statul nu are calitatea de pârât în cauză. Acţiunea în revendicare a fost exercitată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea unei acţiuni în revendicare, pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidenţa acestei legi, ci rămâne supusă Codului Civil.

Astfel, în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există nicio interdicţie expresă sau implicită cu privire la exercitarea unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun. În lipsa unei prevederi legale exprese, a aprecia drept criteriu în analiza titlurilor de proprietate Legea nr. 10/2001 înseamnă a adăuga la lege.

Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre „persoana îndreptăţită şi organele şi unităţile deţinătoare", deci în raporturile cu alte persoane decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat.

În consecinţă, în mod eronat a reţinut instanţa în analiza comparativă a titlurilor de proprietate criteriul Legii nr. 10/2001, precum şi inaplicabilitatea art. 480 C. civ., fără a se pronunţa asupra criteriilor de preferabilitate consacrate şi acceptate unanim de doctrină şi jurisprudenţă, respectiv vechimea şi provenienţa titlului de proprietate.

4. Se invocă drept criteriu de preferabilitate respectarea principiului stabilităţii circuitului civil.

Instanţa de apel reţine că voinţa legiuitorului ar fi fost în sensul menţinerii situaţiei juridice create valabil în aplicarea legii şi a reparaţiei exclusiv prin echivalent a prejudiciului cauzat de preluarea abuzivă. Aceste argumente ar constitui, în opinia instanţei de apel, un criteriu de preferinţă superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate al reclamanţilor.

Se mai invocă faptul că ar fi imposibilă revendicarea, motivat de faptul că proprietatea s-ar fi transmis „iremediabil" către pârâte.

Nu pot fi primite aceste argumente, avându-se în vedere modalitatea prin care bunul a intrat în patrimoniul statului, respectiv prin deposedare abuzivă, precum şi modalitatea prin care bunul a intrat în patrimoniul pârâtelor, respectiv prin privatizare cu titlu gratuit.

Stabilitatea circuitului civil a fost periclitată chiar de statul român, prin rechiziţionarea abuzivă a proprietăţii. Mai mult, securitatea circuitului civil a fost mai afectată prin expolierea autorilor reclamanţilor decât prin redobândirea de la pârâte, dat fiind titlul de dobândire al acestora (dobândire iniţială, cu titlu gratuit). Astfel, restabilirea stabilităţii circuitului civil trebuie realizată prin orice mijloace legale posibile, inclusiv şi mai ales prin acţiunea de revendicare în natură a bunului.

Din aceste motive, nu pot fi primite aserţiunile instanţei cu privire la posibilitatea ca foştii proprietari să încaseze despăgubiri pentru bunul confiscat, pentru a se asigura stabilitatea circuitului civil. Siguranţa circuitului civil va fi restabilită doar prin repunerea părţilor în situaţia anterioară deposedării, iar pârâtele pot obţine de la statul vânzător neproprietar eventuale daune morale şi materiale suferite.

În ceea ce priveşte invocarea cauzei Raicu vs. Statul român, se citează din cuprinsul acesteia în sensul că „trebuie să existe motive substanţiale şi imperioase care să justifice o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice".

Situaţia din prezenta cauză se încadrează perfect în ipoteza respectivei decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului: există motive substanţiale reprezentate de necesitatea respectării şi restaurării dreptului de proprietate încălcat în mod flagrant de statul român prin rechiziţionarea abuzivă a proprietăţilor, măsură temporară de deposedare de către statul român care nu a fost urmată de o naţionalizare a întregului imobil.

Cât priveşte pretinsa transmitere iremediabilă a proprietăţii, această noţiune juridică a iremediabilităţii nu există şi nu poate fi invocată în sprijinul susţinerilor pârâtelor. De altfel, prin invocarea acestui argument, instanţa arată faptul că nu a procedat decât la o formală comparaţie a titlurilor de proprietate.

5. în considerentele deciziei recurate, precum şi ale sentinţei de fond se citează trunchiat şi arbitrar din jurisprudenţa Curţii Europene, fără a se avea în vedere soluţii pronunţate recent de forul european.

Astfel, în următoarele cauze statul român a fost condamnat la plata de despăgubiri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în speţe similare cu cea de faţă:

- în cauza Faimblat contra României - 13 ianuarie 2009 - se reţin de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului următoarele: „... Curtea a constatat încălcarea Convenţiei ca urmare a respingerii ca inadmisibilă a acţiunii reclamanţilor având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naţionalizării imobilului ce a aparţinut tatălui acestora, cu motivarea că reclamanţii ar fi trebuit să urmeze şi să aştepte să se finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Curtea reţine că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este în sine contrară Convenţiei, doar că, în speţă, această procedură nu s-a dovedit a fi eficientă. Astfel, reclamanţii au depus notificarea la data de 27 aprilie 2001 şi doar în data de 18 mai 2006, cu mult peste termenul de 60 de zile prevăzut de lege şi depăşindu-se cu mult orice termen care, conform criteriilor stabilite pe cale jurisprudenţială de Curte, ar putea fi calificat ca fiind un termen rezonabil, li s-a comunicat un răspuns în sensul că imobilul nu poate fi restituit, dar că au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. ... în plus, instanţele au respins acţiunea fără a analiza activitatea administraţiei şi nerespectarea de către autorităţi a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Curtea mai reţine că deşi Legea nr. 10/2001 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă, urmată dacă este cazul şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.

Faţă de această stare de fapt, Curtea a reţinut că a existat o ingerinţă şi că nu este necesar să se specifice dacă această ingerinţă urmărea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respecta cerinţa proporţionalităţii.

Măsura respingerii acţiunii ca inadmisibilă de către instanţe, pe motiv că există o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, a încălcat dreptul reclamanţilor de acces la justiţie într-o măsură în care, nici astăzi, după mai mult de şapte ani de la angajarea procedurii administrative, nu au obţinut vreo despăgubire şi nu au nici o garanţie că o vor obţine într-un viitor apropiat."

- în cauza Katz contra României - 20 ianuarie 2009 - se reţin de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului următoarele: "Curtea a constatat că se impune luarea unor măsuri generale, având în vedere faptul că, concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la care a ajuns Curtea în speţă, relevă o problemă frecventă, rezultând din redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate şi care au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună credinţă. Statul, mai arată Curtea, trebuie să ia de asemenea măsuri pentru a înlătura obstacolele juridice care împiedică vechii proprietari să obţină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire rapidă şi adecvată pentru prejudiciul suferit. Statul trebuie să îmbunătăţească procedurile reglementate de legile reparatorii în aşa fel încât să devină realmente proceduri coerente rapide şi previzibile inclusiv cu privire la metoda de alegere.

Curtea reafirmă că în contextul legislaţiei în vigoare în România care reglementează acţiunile în revendicarea imobilelor şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţe persoane de bună credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate.

Referitor la susţinerea Guvernului potrivit căreia, în baza Legii nr. 10/2001 reclamantul are posibilitatea de a obţine titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilită în baza unei expertize, Curtea reiterează constatările anterioare potrivit cărora Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă a reclamantului. Concluzia la care a ajuns Curtea în speţă relevă o problemă frecventă, rezultând din redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate şi care au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună credinţă."

- în cauza Marinescu contra României - 13 ianuarie 2009 - se reţin de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului următoarele: „Curtea reafirmă că în contextual legislaţiei în vigoare în România care reglementează acţiunile în revendicarea imobilelor şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea către Stat a unui bun al altuia unor terţe persoane de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate, se analizează că o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa vreunei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea reaminteşte că la data faptelor, nu exista în dreptul intern o cale de atac eficientă, susceptibilă să asigure despăgubirea efectivă a reclamantului.

În plus, Guvernul nu a demonstrat că în prezent sistemul de despăgubiri pus la punct în iulie 2005, prin Legea nr. 247/2005, ar permite beneficiarilor acestei legi să obţină, în baza unei proceduri şi a unui calendar previzibil, o despăgubire egală cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost privaţi.

Această concluzie nu porneşte de la prejudecata că în viitor sistemul financiar prevăzut de legea specială cu privire la despăgubirea persoanelor cărora, la fel ca şi reclamantei, li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, calitatea de proprietar, nu ar putea avea o evoluţie pozitivă.

În această privinţă, Curtea ia act cu satisfacţie de evoluţia recentă care pare a se contura în practică şi care merge în direcţia bună.

Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, nerestituirea imobilului reclamantei, combinată cu absenţa vreunei indemnizaţii timp de aproape patru ani, a constituit o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1."

Pentru toate aceste motive, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, respingerea apelurilor declarate de pârâte şi menţinerea sentinţei primei instanţe ca temeinică şi legală.

Intimatele-pârâte SC H.C.T. SA şi SC A.Î.R. SA şi intimatele-interveniente SC Co. SA şi SC A. SA au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Critica privind greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C. SA este neîntemeiată.

Raportat la definiţia acţiunii în revendicare, ca fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, rezultă că într-o astfel de acţiune are calitate procesuală pasivă persoana care este în posesia bunului revendicat, ceea ce nu este cazul pârâtei SC C. SA, care nu mai deţine imobilul revendicat încă din anul 1995.

Astfel, conform situaţiei de fapt definitiv stabilite pe baza probelor administrate, de către instanţa de apel, care nu mai poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., imobilul revendicat - teren şi construcţie - a ieşit din patrimoniul societăţii C. SA în anul 1995, când, în urma divizării acestei societăţi, a fost transmis în proprietate societăţii C. SA (actualmente SC H.C.T. SA), care, la rândul său, a transmis construcţia către societatea A.Î.R. SA, aducând-o ca aport în natură la această societate; în prezent, terenul se regăseşte în patrimoniul SC H.C.T. SA, iar construcţia în patrimoniul SC A.Î.R. SA.

Susţinerile recurenţilor referitoare la nevalabilitatea transmisiunii dreptului de proprietate din patrimoniul SC C. SA în patrimoniul SC C. SA, cu privire la teren, faţă de lipsa formei autentice a protocolului care constată această transmisiune, sunt lipsite de relevanţă în aprecierea calităţii procesuale pasive în cauză.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, ceea ce interesează pe acest aspect este dacă persoanele chemate în judecată posedă imobilul revendicat, or pârâta SC C. SA nu mai posedă imobilul litigios din anul 1995, astfel că în mod corect curtea de apel a apreciat că această pârâtă nu are calitate procesuală pasivă, calitate ce revine societăţilor în al căror patrimoniu se identifică în prezent imobilul revendicat - SC H.C.T. SA în ceea ce priveşte terenul şi SC A.Î.R. în ceea ce priveşte construcţia.

2. Susţinerile recurenţilor în sensul că ei au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care i-ar îndreptăţi la restituirea imobilului litigios, sunt neîntemeiate.

Contrar celor afirmate prin motivele de recurs, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data promovării acţiunii şi care prevedeau că persoanele deposedate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nu le conferă reclamanţilor calitatea de titulari ai unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care să îi îndreptăţească la restituirea imobilului.

Sub acest aspect, se ignoră de către reclamanţi că înseşi dispoziţiile legale invocate impuneau îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea specială pentru exerciţiul concret al dreptului de proprietate de către persoanele deposedate de stat fără titlu valabil, stipulând în partea lor finală că exerciţiul acestui drept, de către fostul proprietar, se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Pe de altă parte, simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu este suficientă pentru existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, aceştia ignorând practica mult mai nuanţată a Curţii Europene, evoluţia şi accepţiunea recentă dată de aceasta noţiunii de bun.

Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamanţilor şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranţe de restituire", nici măcar unei „speranţe legitime" care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudenţa bine stabilită care să statueze că în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun"

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Athanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (par. 141, 142 şi 143).

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, susceptibil de a fi opus într-o acţiune în revendicare, nu este suficientă simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului, ci este necesar ca printr-o hotărâre definitivă anterioară să se fi dispus în mod expres restituirea bunului.

În concluzie, urmare a hotărârii Curţii Europene din cauza Athanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, aşa cum corect a apreciat şi curtea de apel. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.

Cum reclamanţii nu deţin o hotărâre definitivă prin care statul sau autorităţile publice să fi fost obligate, anterior formulării acţiunii de faţă, să le restituie, în natură, imobilul litigios, ei nu au un „bun actual" care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei, cu consecinţa că acţiunea lor în revendicare este neîntemeiată.

În ce priveşte calitatea pârâtelor de titulare ale unui bun în sensul Convenţiei, reţinută de curtea de apel, aceasta nu mai are nicio relevanţă în cauză, întrucât ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluţiei este împrejurarea că reclamanţii, cei care au iniţiat demersul judiciar, nu au reuşit să demonstreze că sunt titularii actuali ai dreptului a cărui protecţie au pretins-o, neavând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care să le confere dreptul la restituirea imobilului litigios în cadrul acţiunii în revendicare promovate.

În aceste condiţii, criticile din recurs prin care se contestă existenţa în patrimoniul pârâtelor a unui bun în sensul Convenţiei nu se mai impune a fi analizate.

3-4. Criticile potrivit cărora, în soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare pendinte, curtea de apel trebuia să aplice criteriile clasice de comparare a titlurilor părţilor, consacrate de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 C. civ., nu sunt întemeiate.

Prin Decizia de casare nr. 2383 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au indicat criteriile ce urmau a fi avute în vedere de instanţa de trimitere la tranşarea pe fond a raportului juridic litigios, şi anume: existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană (inclusiv speranţa legitimă asimilabilă noţiunii de bun în sensul Convenţiei), respectiv a unui drept de proprietate actual posibil de valorificat pe calea acţiunii în revendicare sau de opus promovării unei astfel de acţiuni; principiul securităţii raporturilor juridice, conform statuărilor din Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Deşi invocă în mod corect obligativitatea deciziei de casare sub aspectul criteriilor sus-menţionate în soluţionarea pe fond a acţiunii lor în revendicare, recurenţii impută curţii de apel neaplicarea regulilor clasice de comparare a titlurilor părţilor (potrivit cărora, în cazul în care titlurile provin de la autori diferiţi va avea câştig de cauză partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil), or aceasta ar fi însemnat tocmai nesocotirea deciziei de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C. proc. civ.

Faptul că instanţa de apel a făcut trimitere şi la dispoziţii de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, apreciate ca instituind criterii de preferabilitate în compararea titlurilor părţilor, fără a se limita la criteriile din decizia de casare, nu este însă de natură a infirma soluţia pronunţată, care este corectă şi se impune a fi menţinută în raport de criteriile indicate pentru tranşarea fondului raportului juridic litigios prin decizia de casare, cu trimitere la Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pe care instanţa de apel le-a avut în vedere.

Astfel, conform Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în rezolvarea pe fond a acţiunii în revendicare având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. l 0/2001, promovată după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie stabilit cu prioritate dacă părţile deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Or, tocmai în acest mod a procedat curtea de apel care, în acord şi cu îndrumările obligatorii din decizia de casare, a verificat în ce măsură şi care dintre părţi deţine un bun în patrimoniul ei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Raportat la jurisprudenţa actuală a Curţii Europene (cauza Athanasiu şi alţii împotriva României), în speţă, în absenţa unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus restituirea imobilului, nu se poate considera că reclamanţii au un „bun" în sensul Convenţiei, de natură să determine îndreptăţirea lor la obţinerea imobilului în natură, sens în care rămân valabile toate argumentele prezentate în analiza motivului de recurs precedent.

Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

Persoana care nu deţine un „bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească anterioară, definitivă şi executorie, prin care nu numai că i s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii imobilului, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, ceea ce este şi cazul reclamanţilor.

Aceştia nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atâta timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

În concluzie, nefiind titularii unui „bun actual" în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, reclamanţii nu au un drept la restituire care să îi îndreptăţească la redobândirea posesiei, ceea ce se impune prioritar în adoptarea soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii în revendicare deduse judecăţii.

Numai în măsura în care reclamanţii ar fi justificat existenţa în patrimoniul lor a unui bun s-ar fi impus a se stabili dacă şi pârâtele au un bun în sensul documentului european, iar în caz afirmativ, pentru a se da preferabilitate unuia dintre ele, ar fi trebuit avut în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, acesta fiind criteriul stabilit prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acţiunii în revendicare privind imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în care ambele părţi au un bun în sensul Convenţiei.

Ca atare, admiterii acţiunii în revendicare promovate de reclamanţi nu se opune, în primul rând, faptul că pârâtele au un bun în sensul Convenţiei sau principiul securităţii raporturilor juridice, dedus de instanţa de apel din necesitatea respectării dreptului de proprietate al pârâtelor, valabil dobândit, ci împrejurării că reclamanţii nu au demonstrat că sunt titularii actuali ai dreptului a cărui protecţie au pretins-o, respectiv titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie.

În aceste condiţii, criticile recurenţilor care vizează aplicarea greşită de către curtea de apel a principiului securităţii raporturilor juridice şi a jurisprudenţei Curţii Europene în aplicarea acestui principiu rămân lipsite de suport, astfel că nu se mai impune a fi analizate.

5. În ce priveşte invocarea de către recurenţi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului anterioare hotărârii-pilot din cauza Maria Athanasiu şi alţii contra României (cauza Katz contra României - hotărârea din 20 ianuarie 2009, cauza Marinescu contra României - hotărârea din 13 ianuarie 2009), aceasta nu mai este relevantă în aprecierea privării de proprietate din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în condiţiile în care conţinutul conceptual al noţiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie a fost redefinit de Curtea Europeană în hotărârea-pilot pronunţată la data de 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, potrivit celor arătate în analiza motivelor anterioare de recurs.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această hotărâre nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel că în mod corect curtea de apel s-a raportat la ea pentru a stabili dacă reclamanţii pot invoca protecţia conferită de această normă convenţională.

Nici cealaltă cauză invocată de către recurenţi - Faimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009 - nu este relevantă în speţă, întrucât circumstanţele din respectiva cauză şi cele din speţă sunt diferite.

Astfel cum rezultă din chiar pasajul redat în motivele de recurs din hotărârea Faimblat contra României, reclamanţilor din acea cauză li se respinsese acţiunea ca inadmisibilă, pe motiv că există o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, sens în care Curtea Europeană a constatat încălcarea dreptului reclamanţilor de acces la justiţie, din perspectiva art. 6 par. 1 din Convenţie, ceea ce nu este cazul în dosarul de faţă. În prezenta cauză, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare a reclamanţilor, pronunţată de instanţele de fond în primul ciclu procesual, a fost infirmată prin decizia de casare a instanţei de recurs (Decizia nr. 23 83/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), iar în rejudecare pricina a fost soluţionată pe fond; faptul că acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată nu semnifică o încălcare a dreptului de acces la justiţie al reclamanţilor, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de aceştia, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul astfel declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat, prin analizarea temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.

Pentru considerentele prezentate, care suplinesc, în parte, argumentele avute în vedere de instanţa de apel, criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând ca recursul reclamanţilor să fie respins în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Z.Y. şi J.I. împotriva Deciziei civile nr. 323A din 23 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2013

← ICCJ. Decizia nr. 76/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 741/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 742/2013. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 756/2013. Civil. Conflict de competenţă. Pretentii. Fond ICCJ. Decizia nr. 757/2013. Civil. Conflict de competenţă. Pretentii. Fond ICCJ. Decizia nr. 76/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 761/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 762/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 763/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 765/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs