ICCJ. Decizia nr. 849/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 849/2013
Dosar nr. 55543/299/2011
Şedinţa din 20 februarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamanţii S.A.C.L. şi S.A. au chemat în judecată pe pârâţii L.A.M., L.V., L.G., solicitând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare în ceea ce priveşte imobilul situat în Eforie, ca o consecinţă a conversiei contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, în urma constatării nulităţii absolute a acestuia (conform Sentinţei civile nr. 7410/2007 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti).
Prin Sentinţa civilă nr. 18400 din 18 octombrie 2011, Judecătoria Constanţa a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1, reţinând că reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune personală patrimonială prin care au tins la valorificarea unui drept de creanţă, aşa încât, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile generale privind competenţa teritorială, prevăzute de art. 5 C. proc. civ. şi nu cele ale art. 13 C. proc. civ.
Cu referire la aplicabilitatea art. 5 C. proc. civ., s-a reţinut că pârâţii n-au domiciliul în România şi că din actele de la dosar (notificări, sentinţa anterioară) rezultă că reşedinţa acestora s-ar afla în Bucureşti, aşadar în raza teritorială a Judecătoriei sector 1.
S-a constatat, în acelaşi timp, că şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., referitoare la instanţa locului executării, fie chiar în parte, a obligaţiunii, atrag incidenţa aceleiaşi judecătorii, având în vedere că dreptul de creanţă privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul pretinsei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a luat naştere şi s-a executat, cel puţin parţial, prin plata sumei de 30.000 dolari SUA, în Bucureşti, la sediul biroului notarial din sectorul 1.
Totodată, competenţa teritorială a Judecătoriei Constanţa n-ar putea fi atrasă nici de domiciliul sau reşedinţa reclamanţilor, din actele dosarului reieşind că aceştia au domiciliul în Germania.
La rândul ei Judecătoria sector 1 s-a dezînvestit, pronunţând Sentinţa civilă nr. 15445 din 14 septembrie 2012, de declinare în favoarea Judecătoriei Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că niciuna dintre părţi nu are domiciliul în ţară, reclamanţii locuind în Germania, iar pârâţii în S.U.A.
De asemenea, niciuna dintre părţi nu a demonstrat că ar avea reşedinţa în România, potrivit O.U.G. nr. 97/2005.
În ce priveşte simpla alegere de domiciliu pe parcursul soluţionării unui litigiu, aceasta nu influenţează competenţa, domiciliul procesual nefiind decât rezultatul îndeplinirii obligaţiei prevăzute de art. 1141 C. proc. civ.
Referitor la aplicarea art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-a constatat că sediul biroului notarial unde s-a încheiat actul juridic nu poate atrage competenţa Judecătoriei sector 1, întrucât suma de bani nu s-a plătit în faţa notarului public, ci prin transfer bancar.
Ca atare, singurul element de fapt care poate determina competenţa teritorială este locul executării obligaţiei de înscriere în cartea funciară, în contract menţionându-se obligaţia de înscriere a actului şi a hotărârii judecătoreşti în cartea funciară a judecătoriei competente.
Cum imobilul este situat în Eforie Nord, rezultă că înscrierea acestuia se face de către O.C.P.I. Constanţa, astfel încât competenţa de soluţionare aparţine instanţei în raza căreia urmează a se efectua intabularea.
Procedându-se la declinarea de competenţă şi constatându-se ivit conflict negativ, a fost sesizată Înalta Curte pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Legal învestită, faţă de dispoziţiile art. 22, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere vizând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil situat în Eforie Nord, apreciind că prin pronunţarea nulităţii contractului încheiat în formă autentică a intervenit conversiunea acestuia într-o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.
Fiind vorba de valorificarea unui drept de creanţă prin intermediul acţiunii promovate, sediul materiei în ce priveşte competenţa teritorială se regăseşte în norma de drept comun înscrisă în art. 5 C. proc. civ. (respectiv, instanţa domiciliului pârâtului sau a reşedinţei acestuia, atunci când domiciliază în străinătate ori are domiciliul necunoscut sau, în ipoteza în care nici reşedinţa nu este cunoscută, instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului).
În speţă, a rezultat că niciuna dintre părţi nu domiciliază în ţară -reclamanţii domiciliind în Germania, iar pârâţii în S.U.A. - şi, de asemenea, că nu au reşedinţa în ţară.
Faptul că la un moment dat, pe parcursul desfăşurării unui litigiu anterior, reclamanţii au avut un domiciliu procesual ales în Bucureşti, sector 1, nu este un element relevant sub aspectul reşedinţei acestora (care, ca element de identificare a persoanei, este supus dispoziţiilor O.U.G. nr. 97/2005) şi nici de natură să influenţeze competenţa teritorială (care nu se apreciază în funcţie de domiciliul procesual, a cărui relevanţă vizează comunicarea actelor procedurale).
În acelaşi timp, dispoziţiile art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care introduc un element de competenţă alternativă "în favoarea instanţei locului prevăzut în contract pentru executarea obligaţiunii", nu sunt de natură să ofere în speţă un criteriu de determinare a competenţei teritoriale.
Aceasta, în condiţiile în care sediul biroului notarial din Bucureşti, sector 1, nu a reprezentat locul executării obligaţiei de plată (câtă vreme plata s-a efectuat prin virament bancar, în contul mandatarului părţii).
Pe de altă parte, obligaţia de înscriere a imobilului în cartea funciară Constanţa, "asumată de către cumpărător", nu reprezintă decât formalitatea de publicitate ulterioară (având ca temei dispoziţiile legale în materie, independent de acordul de voinţă al părţilor), aşa încât nu are nicio consecinţă asupra "locului executării obligaţiilor", în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 10 alin. (1) pct 1 C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, se constată că litigiul dedus judecăţii este unul cu element de extraneitate, de competenţa instanţelor române (în sensul art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992), neputându-se stabili însă, care anume instanţă este competentă, conform precizărilor făcute anterior.
În aceste condiţii, devine incident art. 155 din Legea nr. 105/1992, text potrivit căruia "în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria sector 1 al municipiului Bucureşti sau la Tribunalul municipiului Bucureşti".
În consecinţă, pe calea regulatorului de competenţă, potrivit considerentelor dezvoltate anterior, se va stabili ca instanţă competentă să soluţioneze litigiul, Judecătoria sector 1 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 931/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 850/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
