ICCJ. Decizia nr. 891/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 891/2013
Dosar nr. 37190/3/2010
Şedinţa publică din 21 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă:
Prin sentinţa civilă nr. 2058 din 22 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
A respins cererea completată, formulată de reclamanta SC R.T. SRL, împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva chematului în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca rămasă fără obiect.
Tribunalul a reţinut că acţiunea formulată, astfel cum a fost completată, se întemeiază, în primul rând, pe garanţia pentru evicţiune datorată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, imobilul fiind preluat de stat fără titlu valabil, precum şi de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, care a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul SC A.O. SA, autoarea reclamantei.
Potrivit art. 1336 pct. 1 şi art. 1337 C. civ. (text de lege aplicabil prezentei cereri, în raport de art. 3, art. 5 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) per a contrario, art. 223 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Noului C. civ.), garanţia pentru evicţiune constituie un efect al contractului de vânzare-cumpărare, fiind datorată de vânzător (iar nu de altă persoană) cumpărătorului.
Raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, singura persoană împotriva căreia cumpărătoarea SC R.T. SRL putea să se îndrepte cu o cerere în despăgubire, ca urmare a evicţiunii sale, este vânzătoarea SC A.O. SA, aceasta fiind singurul subiect de drept cu care reclamanta SC R.T. SRL se află în raporturi contractuale cu privire la imobil. Ori, după cum se ştie, contractul nu produce efecte – în sensul strict, de drepturi şi obligaţii – decât între părţile contractante, nicio altă persoană nefiind ţinută să execute obligaţii decurgând din numitul contract de vânzare (art. 973 C. civ.).
Drept urmare, niciunul din cei trei pârâţi nu are calitate procesuală pasivă într-o cerere întemeiată pentru garanţia pentru evicţiune, întrucât reclamanta nu se află în raporturi contractuale directe cu aceştia, iar dreptul pozitiv nu consacră o acţiune directă a cumpărătorului evins împotriva autorilor vânzătorului său; se impune a se constata, în tot cazul, că o acţiune oblică nu a fost formulată, dreptul dedus judecăţii fiind pretins de reclamantă în nume propriu (art. 129 alin. (6) C. proc. civ.).
În măsura în care reclamanta a invocat, prin cererea introductivă de instanţă, şi prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, se constată că potrivit acestora, „chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile.” Acest text de lege este vădit inaplicabil în raport de obiectul şi cauza cererii. Aceeaşi concluzie se impune, cu puterea evidenţei, şi în privinţa art. 20, 27 şi 46 din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamantă în partea finală a petiţiei sale introductive de instanţă, aceste texte neavând incidenţă în privinţa pretenţiilor ce ar putea fi formulate de cumpărătorul unui imobil preluat de stat fără titlu valabil, care a fost ulterior evins.
În ce priveşte cererea completatoare formulată împotriva AVAS şi temeiurile juridice acolo invocate, tribunalul a constatat, după cum a rezultat şi din încheierea interlocutorie din 15 februarie 2011, că dispoziţiile cuprinse în legislaţia specială, invocate de reclamantă (O.U.G. nr. 88/1997, în forma anterioară Legii nr. 137/2002; Legea nr. 137/2002) nu fundamentează un raport juridic direct între reclamanta SC R.T. SRL şi A.V.A.S., în calitate de succesoare în drepturi al fostului Fond al Proprietăţii de Stat, instituţia publică implicată în privatizarea SC A.O. SA Pârâta AVAS ar fi putut fi ţinută la plata despăgubirilor prevăzute de legile speciale în materia privatizării, dar numai către SC A.O. SA, aceasta fiind societatea comercială privatizată. Pârâta AVAS nu are nicio obligaţie de plată a vreunei despăgubiri, nici de natură contractuală, nici izvorâtă direct din lege, către SC R.T. SRL, neavând calitate procesuală pasivă în cererea acesteia (care, tribunalul o apreciază în sensul că, nu constituie o acţiune oblică).
După cum a reţinut şi în cuprinsul încheierii interlocutorii din 15 februarie 2011, litigiul nu priveşte privatizarea autoarei reclamantei, pretenţia formulată nu decurge din contractul de privatizare, şi nu are ca obiect „atacarea unui act sau operaţiuni” prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997 ori de alte legi speciale privind operaţiunile de privatizare. Aceasta explică şi de ce pretenţia formulată, chiar astfel cum a fost completată, nu are natură comercială, ea decurgând dintr-o vânzare imobiliară, deci dintr-un act civil.
În ce priveşte chestiunea competenţei, tribunalul a observat că cererea completatoare nu putea modifica competenţa instanţei iniţial sesizate, inclusiv în considerarea art. 181 C. proc. civ.
A rezultat, prin urmare, că ceilalţi doi pârâţi, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, nu au calitate procesuală pasivă nici prin raportare la temeiul suplimentar invocat în cuprinsul cererii completatoare, respectiv art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997. Reclamanta nu poate invoca împotriva pârâţilor drepturi născute din contractul de privatizare la care nu a fost parte, pârâţii neavând nicio obligaţie faţă de reclamantă, nici în temeiul garanţiei de evicţiune de drept comun, nici în temeiul art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, care priveşte exclusiv contractul de vânzare de acţiuni.
Aşadar, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a tuturor pârâţilor şi a respins cererea completată, ca îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Faţă de această soluţie dată cererii principale, de vreme ce pârâta AVAS nu a căzut în pretenţii, cererea de chemare în garanţie formulată de aceasta a fost respinsă, ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC R.T. SRL şi pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Prin decizia civilă nr. 268A din 25 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins apelurile declarate de reclamanta SC R.T. SRL şi de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Cererea introductivă de instanţă, promovată de reclamanta SC R.T. SRL la data de 03 august 2010, are ca obiect obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la plata sumei reprezentând contravaloarea imobilului situat în Bucureşti, corespondent cu str. Claudiu, imobil compus din teren în suprafaţă de 4356 m.p. şi construcţii în suprafaţă de 2300 m.p.
La data de 16 noiembrie 2010, reclamanta a completat cadrul procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, ca succesoare în drepturi a Fondului Proprietăţii de Stat.
Prin cererea introductivă de instanţă reclamanta a indicat temeiul juridic al cererii, respectiv dispoziţiile art. 20, 27, 46 şi 48 din Legea nr. 10/2001, art. 1336, 1337 şi 1341 C. civ.
La fila 6 din dosarul de fond a fost depusă copie după sentinţa civilă nr. 981/2005, irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamantele G.M., B.S.C. şi D.A.D. şi a fost obligată reclamanta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu. Rezultă din considerentele acestei sentinţe că reclamanta a fost introdusă în această cauză în urma cererii precizatoare formulate de reclamante la 28 mai 2004.
Reclamanta a dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC A.O. SA în calitate de vânzător, contract aflat la filele 37 – 38 din dosarul de fond. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare vânzătoarea, la momentul perfectării vânzării, 10 februarie 2000, a garantat „cumpărătoarea împotriva oricăror evicţiuni totale sau parţiale prevăzute de art. 1337 C. civ.”.
Potrivit art. 1336 C. civ., vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului, de evicţiune totală sau parţială a lucrului vândut (art. 1337 C. civ.). Din interpretarea acestor texte rezultă că obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii există faţă de cumpărător şi succesorii acestuia, vânzătorul fiind de drept obligat să răspundă faţă de cumpărător de evicţiunea lucrului vândut.
În mod corect tribunalul a analizat efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 10 februarie 2000, prin care SC A.O. SA a înstrăinat imobilul, apreciind că un contract produce efecte între părţile contractante, reclamanta aflându-se în raporturi contractuale doar cu vânzătoarea – art. 973 C. civ. „convenţiile nu au efect decât între părţile contractante”, conform principiului relativităţii efectelor contractului.
Faţă de aceste temeiuri de drept, tribunalul a reţinut corect calitatea procesuală pasivă în cauză, niciunul din cei trei pârâţi neavând raporturi contractuale directe cu reclamanta nu are căderea să stea în acest proces.
Niciunul din textele din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamantă, atât prin apel cât şi prin cererea de chemare în judecată, nu au aplicabilitate în cauza pendinte, respectiv art. 20, 27, 46 şi 48, aceste texte neavând incidenţă asupra pretenţiilor ce ar putea fi formulate de cumpărătorul unui imobil preluat de stat fără titlu valabil, care a fost ulterior evins şi, respectiv, texte care reglementează dreptul chiriaşilor de a recupera cheltuielile făcute pentru sporul de valoare adus imobilelor.
Curtea a constatat că tribunalul a procedat corect în soluţionarea excepţiilor, respectând dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care arată că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Or, toate excepţiile soluţionate de instanţă, atât prin încheierea din 15 februarie 2011 când a fost soluţionată excepţia necompetenţei materiale invocată de apelanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cât şi prin dispozitivul sentinţei apelate, când au fost soluţionate excepţiile calităţii procesuale pasive a pârâţilor, care au fost invocate de instanţă la 15 noiembrie 2011, sunt excepţii de fond, dirimante.
Excepţia necompetenţei materiale invocate de apelanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost soluţionată corect deoarece art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea societăţilor comerciale, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată – plata unei sume de bani ca urmare a evingerii cumpărătorului. Cererea nu priveşte un fapt de comerţ în sensul art. 3 C. com., vânzarea unui imobil fiind calificată întotdeauna ca un fapt civil. Contractele comerciale au ca element definitoriu comercialitatea, în sensul că, potrivit legii, ele sunt acte de comerţ prin care se stabilesc raporturi juridice comerciale şi din care izvorăsc obligaţii comerciale. Raporturile juridice stabilite între părţi determină natura civilă sau comercială a unui litigiu, dar vânzarea unui imobil reprezintă un raport juridic civil. Cu atât mai mult, garanţia pentru evicţiune decurgând dintr-o vânzare imobiliară, este o instituţie juridică de natură civilă.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C. proc. civ. care arată că instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după valoarea cererii rămâne competentă să judece chiar dacă ulterior învestirii apar modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Cu privire la modul de soluţionare a excepţiei netimbrării cererii de chemare în judecată, acesta este strâns legat de caracterul cererii introductive de instanţă. În şedinţa publică din 19 aprilie 2011, tribunalul a stabilit în sarcina reclamantei o taxă judiciară de timbru în cuantum de 124.111 lei şi un timbru judiciar de 5 lei, cererea de reexaminare formulată de reclamantă fiind admisă prin încheierea din 18 mai 2011, când instanţa a reţinut că litigiile accesorii şi incidentale întemeiate pe dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001 sunt scutite de plata taxei de timbru, atât potrivit prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cât şi potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că această critică formulată de apelanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a putut fi reţinută.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost soluţionată în mod corect de instanţa fondului, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie fiind cel de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr. 981/2005, respectiv 22 aprilie 2010. Cum acţiunea a fost promovată la 3 august 2010, rezultă că a fost respectat termenul general prevăzut de legiuitor.
Cu privire la încheierea din 18 octombrie 2011, prin care s-a dispus aplicarea unei amenzi în cuantum de 500 lei preşedintelui apelantei pârâte Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în temeiul art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., Curtea a constatat că aceasta este legală. Conform textului de lege invocat, legiuitorul sancţionează cu plata unei amenzi judiciare introducerea cu crea credinţă a unor cereri vădit netemeinice. Potrivit art. 129 C. proc. civ., părţile au obligaţia să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ., respectiv cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite conform art. 723 alin. (2) C. proc. civ. Împotriva încheierii prin care s-a dispus amendarea preşedintelui apelantei, s-a formulat cerere de reexaminare care a fost soluţionată în condiţiile art. 1085 alin. (3) C. proc. civ., tribunalul reţinând corect că persoana amendată, în calitate de preşedinte, trebuie să controleze şi să ia măsuri organizatorice privitor la modul de organizare internă al Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.
Corect a reţinut tribunalul, de asemenea, că cererea dedusă spre soluţionare are caracter civil, pretenţia nedecurgând din contractul de privatizare şi obiectul cauzei nu priveşte atacarea unui act sau operaţiuni prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997, ori de alte legi speciale privind operaţiunile de privatizare.
Curtea a constatat că, faţă de natura civilă a cauzei, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1336 pct. 1 şi 1337 C. civ., astfel că cei trei pârâţi nu au calitate procesuală pasivă nici raportat la temeiul juridic invocat în cuprinsul cererii completatoare, respectiv art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997. Cum reclamanta nu a fost parte în contractul de privatizare, nu poate invoca drepturi născute din acest contract, pârâţii neavând nicio obligaţie faţă de reclamantă, nici în cazul garanţiei pentru evicţiunea în condiţiile Codului civil, nici în temeiul art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 care priveşte exclusiv contractul de vânzare de acţiuni.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamanta SC R.T. SRL şi pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
1. Reclamanta SC R.T. SRL critică hotărârea atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs se invocă faptul că între Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi SC R.T. SRL s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 09 decembrie 1998, contract prin care F.P.S, în calitate de vânzător, vindea un număr de 63.979 de acţiuni, ce aparţineau SC A.O. SRL, la preţul de 26.100 lei fiecare, însumând 1.669.851.900 lei vechi.
La punctul 7.6. din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 09 decembrie 1998, apare menţionat şi dreptul de proprietate asupra terenului în capitalul social al SC A.O. SRL, drept care s-a transmis odată cu vânzarea acţiunilor.
Ulterior, s-a încheiat un alt act de vânzare-cumpărare al imobilului prin care SC A.O. SRL, în nume propriu, a transmis dreptul de proprietate, drept de proprietate care nu-i mai aparţinea, către SC R.T. SRL.
Prin urmare, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 09 decembrie 1998 reclamanta a devenit proprietara imobilului, în mod greşit instanţele de fond reţinând că Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), vânzătorul dreptului de proprietate, nu are calitate procesuală în cauză.
Instanţa de apel în mod netemeinic nu s-a aplecat asupra naturii contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior între reclamantă şi SC A.O. SRL, aceasta din urmă având calitatea de neproprietar. Prin vânzarea bunului său de către o altă persoană, adevăratul proprietar nu îşi pierde dreptul, iar dacă stăpâneşte bunul va putea opune dreptul său de proprietar celui ce invocă drept titlu actul încheiat cu un neproprietar.
În concluzie, dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză a fost transmis de 2 ori reclamantei, o dată de către un proprietar şi a doua oară de către un neproprietar, rămânând la latitudinea reclamantei împotriva cui doreşte să se îndrepte dintre cei doi, ambii având calitatea de vânzători.
În mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel nu s-a aplecat asupra acestui punct de vedere, în motivarea apelului neexistând nici o referire la transmiterea dreptului de proprietate în cazul primului contract, respectiv contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 09 decembrie 1998.
2. Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului critică decizia pronunţată de Curtea de apel, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., având în vedere caracterul de ordine publică al acestora, se critică soluţia de respingere şi, în acelaşi timp, se reitează excepţia necompetenţei funcţionale a instanţelor care au pronunţat hotărârile în fond şi în apel, având în vedere că aceste litigii sunt de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor, potrivit legislaţiei speciale în această materie.
O altă critică priveşte modul de soluţionare a excepţiei netimbrării acţiunii reclamantei, hotărârea atacată fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 modificată, având în vedere că cererea de chemare în judecată a AVAS este o cerere în despăgubiri, formulată şi întemeiată pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, motiv pentru care, reclamanta nu beneficiază de scutire la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar. În această situaţie se solicită să se admită excepţia netimbrării, cu consecinţa anulării acţiunii reclamantei, conform dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată.
Se susţine, în continuare, că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, în mod nelegal, instanţa de fond respingând şi cea de apel menţinând soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în cauză. SC R.T. SRL nu poate să invoce dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, deoarece nu a avut calitatea de societate privatizată, condiţie imperativă pentru a putea solicita de la instituţia publică despăgubirile prevăzute de textul de lege susmenţionat. Atât din documentele depuse la dosar, cât şi din dispoziţiile legale susmenţionate rezultă că la solicitarea de despăgubiri, potrivit dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, calitate procesuală ar fi putut avea doar societatea privatizată de AVAS, în speţă SC A.O. SA, şi nu un dobânditor ulterior al imobilului, care nu a avut această calitate.
De asemenea, în mod nelegal instanţa de fond a respins şi cea de apel a menţinut respingerea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere caracterul comercial de litigiu între profesionişti al cererii de chemare în judecată, nereţinut de instanţele de fond şi apel, deşi cererea precizată de reclamantă face referire directă la dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în speţă, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
La dosarul cauzei nu există depusă dovada efectuării procedurii prealabile, procedură impusă imperativ de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
De asemenea, în mod nelegal instanţa de fond a respins şi cea de apel a menţinut respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în speţă fiind încălcate şi dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002.
Alte critici vizează netemeinicia acţiunii reclamantei, hotărârea criticată fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004 şi a art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990.
Se susţine în acest sens, că imobilele la care face referire reclamanta nu au făcut obiectul contractului din 09 decembrie 1998, deoarece prin acest contract au fost vândute acţiuni şi nu active.
A.V.A.S., în cadrul activităţii sale şi în exercitarea atribuţiilor ce-i revin în procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul societăţilor privatizate, ci are calitatea de acţionar în numele statului la aceste societăţi, nefiind deci răspunzătoare de mişcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora.
În consecinţă, din cele menţionate rezultă că instituţia implicată a vândut pachetul de acţiuni şi nu bunuri imobile, motiv pentru care cererea de chemare în judecată formulată de SC R.T. SRL împotriva AVAS este neîntemeiată.
Totodată, hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţii prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător. Un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilului restituit în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere şi recursul în interesul legii pronunţat în această materie.
Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:
1. Structurând motivele din recursul declarat de reclamanta SC R.T. SRL, Înalta Curte constată că în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti, se susţine că în mod nelegal instanţa de apel, în motivarea apelului, nu a făcut nicio referire la transmiterea dreptului de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 09 decembrie 1998.
În continuare, în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă arată că între Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi SC R.T. SRL s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 09 decembrie 1998, contract prin care FPS, în calitate de vânzător, a vândut doar un număr de acţiuni ce aparţineau SC A.O. SRL Ulterior s-a încheiat un alt act de vânzare-cumpărare al imobilului, în care SC A.O. SRL, în nume propriu, a transmis dreptul de proprietate, „drept de proprietate care nu-i mai aparţinea”, către SC R.T. SRL
Faţă de această situaţie, se critică faptul că instanţa de apel nu s-a aplecat asupra naturii contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior între reclamantă şi SC A.O. SRL, aceasta din urmă neavând calitatea de proprietar.
De asemenea, faţă de existenţa primului contract de vânzare-cumpărare de acţiuni din 09 decembrie 1998, s-a reţinut în mod greşit faptul că Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), vânzătorul dreptului de proprietate, nu are calitate procesuală în cauză.
Recurenta reclamantă susţine că dreptul de proprietate asupra imobilului i-a fost transmis de 2 ori, o dată de către un proprietar, a doua oară de către un neproprietar, astfel încât rămâne la latitudinea acesteia împotriva cui doreşte să se îndrepte dintre cei doi, ambii având calitatea de vânzători.
Criticile astfel formulate şi argumentate nu pot fi primite, deoarece se constată, în primul rând, că prin motivele de apel reclamanta SC R.T. SRL nu a invocat niciun moment că ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în baza contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 09 decembrie 1998, încheiat cu Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), în calitate de proprietar, ci dimpotrivă, a arătat în mod expres, că a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. „F.D.” de la SC A.O. SRL, care este deci autoarea sa în drepturi şi care, la rândul său, deţinea imobilul în proprietate în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 septembrie 1993 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.
Prin urmare, instanţa de apel s-a pronunţat în raport de această susţinere fermă, expresă a apelantei reclamante şi, având în vedere existenţa contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă şi SC A.O. SRL, a constatat că, neavând raporturi contractuale directe cu reclamanta, niciunul dintre cei trei pârâţi chemaţi în judecată nu are căderea să stea în acest proces.
Prin urmare, analizând calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, instanţele anterioare au analizat natura şi efectele contractului de vânzare-cumpărare din 10 februarie 2000 autentificat de B.N.P. „F.D.”, apreciind că un contract produce efecte între părţile contractante, reclamanta aflându-se deci în raporturi contractuale doar cu vânzătoarea – art. 973 C. civ. „convenţiile nu au efect decât între părţile contractante” - conform principiului relativităţii efectelor contractului.
A susţine direct în recurs, pentru prima oară, că ar fi operat de fapt transmiterea dreptului de proprietate către reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 09 decembrie 1998 încheiat cu Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), care este proprietarul imobilului, şi nu în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 10 februarie 2000 cu SC A.O. SRL, care este un neproprietar, şi că instanţa de apel nu s-a aplecat asupra acestui punct de vedere, înseamnă a invoca o critică omisso medio, care nu a fost formulată în apel la adresa sentinţei primei instanţe, şi care nu mai poate fi formulată în recurs, fiind inadmisibilă.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 10 februarie 2000, între aceasta şi SC A.O. SRL, fiind aplicabil în speţă, dreptul comun în materie de evicţiune, respectiv art. 1336 şi 1337 C. civ., care consacră obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii faţă de cumpărător şi succesorii acestuia, vânzătorul fiind de drept obligat să răspundă faţă de cumpărător de evicţiunea lucrului vândut.
De asemenea, reţinând în mod corect că un contract produce efecte decât între părţile contractante, reclamanta aflându-se în raporturi contractuale doar cu vânzătoarea din contract, s-a statuat că reclamanta avea posibilitatea să cheme în judecată vânzătoarea SC A.O. SRL, deoarece, în temeiul art. 1351 C. civ., doar această parte contractantă putea să opună mijloace şi apărări prin care să înlăture cauzele evicţiunii.
Drept consecinţă, apreciind ca fiind corectă soluţia de menţinere a sentinţei tribunalului prin care a fost respinsă acţiunea reclamantei, astfel cum a fost completată, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă în cauză, Înalta Curte a constatat că nu este incident în recurs niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate şi, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R.T. SRL.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se constată că s-au formulat o serie de critici prin care supune controlului judiciar modul de soluţionare a excepţiilor absolute invocate în apel. În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei funcţionale a instanţelor care au pronunţat hotărârile în fond şi în apel, susţinându-se că litigiul este de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor, potrivit legislaţiei speciale în această materie, s-a statuat în mod corect, că art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 şi art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completat – plata unei sume de bani ca urmare a evingerii cumpărătorului. Având în vedere contractul de vânzare-cumpărare din 10 februarie 2000 autentificat de B.N.P. „F.D.”, încheiat între SC A.O. SRL, în calitate de vânzător, şi reclamanta SC R.T. SRL, în calitate de cumpărător, s-a reţinut în mod corect obiectul cererii deduse judecăţii, constând în pretenţia ce decurge din obligaţia de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii faţă de cumpărător şi succesorii acestuia, vânzătorul fiind de drept obligat să răspundă faţă de cumpărător de evicţiunea lucrului vândut în temeiul dreptului comun, art. 1336, 1337 C. civ. Raporturile juridice stabilite între părţi determină natura civilă sau comercială a unui litigiu, iar vânzarea unui imobil reprezintă un raport juridic civil. Cu atât mai mult, garanţia pentru evicţiune decurgând dintr-o vânzare imobiliară, este o instituţie juridică de natură civilă. Prin urmare, litigiul nu se referă la operaţiuni, acte sau drepturi în legătură cu privatizarea, pentru a fi aplicabilă legislaţia specială în materia privatizării societăţilor comerciale, ci la executarea obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare civil, respectiv obligaţia vânzătorului pentru evicţiune. În consecinţă, hotărârea atacată nu a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a altei instanţe, pentru a fi incident în recurs motivul de ordine publică invocat, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
O altă critică se referă la greşita soluţionare a excepţiei netimbrării acţiunii reclamantei, conform dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată.
Cu privire la modul de soluţionare a excepţiei netimbrării acţiunii, s-a statuat că acesta este strâns legat de caracterul cererii introductive de instanţă. În şedinţa publică din 19 aprilie 2011, tribunalul a stabilit în sarcina reclamantei o taxă judiciară de timbru în cuantum de 124.111 lei şi un timbru judiciar de 5 lei, fiind admisă însă, prin încheierea din 18 mai 2011, cererea de reexaminare formulată de reclamantă.
Cu privire la chestiunea timbrajului se reţine, aşadar, că prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 reglementează modalitatea de rezolvare a cererii de reexaminare în sensul că se soluţionează de către un alt complet, în camera de consiliu, prin încheiere irevocabilă.
Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a înţeles să reglementeze o procedură specială pentru verificarea modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, procedură de care reclamanta a uzat, cererea de reexaminare constituind modalitatea prin care trebuia verificată corecta stabilire a taxei judiciare de timbru, motive pentru care instanţa de recurs urmează să respingă ca nefondată critica pe aspectul timbrajului.
Se invocă, de asemenea, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în mod nelegal, instanţa de fond respingând şi cea de apel menţinând soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Sub acest aspect, s-a reţinut în mod clar, aşa cum rezultă şi din considerentele ce preced, că pretenţia dedusă judecăţii are caracter civil, decurgând din vânzarea unui imobil printr-un contract civil şi nu prin contractul de privatizare a societăţii vânzătoare, obiectul cauzei privind executarea obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare civil, respectiv obligaţia vânzătorului pentru evicţiune, şi nu operaţiuni, acte sau drepturi în legătură cu privatizarea prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997, ori de alte legi speciale privind operaţiunile de privatizare.
De aceea, în mod corect s-a constatat că faţă de natura civilă a cauzei şi temeiul juridic al cererii - art. 1336 pct. 1 şi 1337 C. civ., respectiv art. 1351 C. civ., reclamanta justifică pe deplin calitatea procesuală activă în cauză.
Alte critici privesc greşita respingere a excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere caracterul comercial de litigiu între profesionişti al procesului, în speţă nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., cu privire la necesitatea efectuării procedurii prealabile.
Faţă de caracterul civil al litigiului de faţă, astfel cum s-a argumentat în precedent, criticile privind respingerea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, în raport de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., privind necesitatea efectuării procedurii prealabile, sunt nefondate.
De asemenea, criticile privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, privitoare la termenul special de prescripţie, sunt nefondate.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost soluţionată în mod corect, în raport de dispoziţiile art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripţie fiind cel de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr. 981/2005, respectiv 22 aprilie 2010. Cum acţiunea pendinte a fost promovată la 03 august 2010, rezultă că a fost respectat termenul general de prescripţie prevăzut de legiuitor.
În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată (pentru evicţiune) formulată de reclamantă în contradictoriu cu A.V.A.S., nu se referă la operaţiuni, acte sau drepturi în legătură cu privatizarea, la executarea obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni al societăţii comerciale privatizate, respectiv obligaţia vânzătorului pentru evicţiune reglementată de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 .
Drept urmare, în mod corect au statuat instanţele anterioare că nu este aplicabil termenul special de prescripţie, de o lună, reglementat art. 39 din Legea nr. 137/2002, ci termenul general de prescripţie, de trei ani, conform Decretului nr. 167/1958.
Referitor la criticile privind netemeinicia acţiunii reclamantei, şi care vizează fondul cauzei, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004 şi a art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, se constată că soluţia definitivă pronunţată faţă de recurenta pârâtă, este aceea de respingere a acţiunii reclamantei ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Faţă de această soluţie, orice critică dedusă judecăţii care ţine de fondul cauzei este privită ca neavenită, instanţele anterioare nepronunţându-se pe fondul litigiului.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC R.T. SRL şi de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 268A din 25 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3066/2013. Civil. Suspendare provizorie a... | ICCJ. Decizia nr. 890/2013. Civil → |
|---|
