ICCJ. Decizia nr. 865/2013. Civil. Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 865/2013
Dosar nr. 43847/3/2006
Şedinţa publică din 21 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 345 din 15 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 43847/3/2006, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului M.D.P., formulată în contradictoriu cu pârâţii A.E.M., M.R. şi K.K.A.
A fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 martie 2007 la BNP I.D. şi s-a dispus ca hotărârea judecătorească să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamant (în calitate de cumpărător) şi pârâta A.E.M. (în calitate de vânzătoare), pentru construcţia situată în mun. Bucureşti, sector 1, pentru preţul de 175.000 euro, din care a fost achitată suma de 35.000 euro.
Au fost respinse ca nefondate cererea reconvenţională formulată de pârâta A.E.M., privind rezilierea antecontractului 1256 din 27 aprilie 2006, precum şi cererile subsidiare ale reclamantului, având ca obiect acţiunea revocatorie şi de stabilire a unui raport juridic translativ de drepturi între pârâţii M.R. şi K.K.A. (ca vânzători) şi reclamantul M.D.P. (ca şi cumpărător).
Pârâta A.E.M. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamant - 6179,50 RON.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, pârâţii M.R. şi K.K.A., precum şi pârâta A.E.M., criticile raportându-se la netemeinicia soluţiei primei instanţe şi la greşita aplicare a legii în dezlegarea dată.
Se susţine că în mod greşit prima instanţă a constatat ca validă promisiunea de vânzare-cumpărare, pornind în analiza juridică de la această premisă.
Conform încheierii 563 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Constanţa, cu păstrarea actelor de procedură.
Având în vedere că în speţă s-au ridicat mai multe probleme de drept vizând modalitatea în care urmau a fi interpretate clauzele promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate între reclamantul M.D.P. şi pârâta A.E.M., prin mandatar, după pronunţarea Deciziei civile nr. 7586 din 28 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi chestiunea culpei în neexecutarea obligaţiilor derivate din acest contract, cu efectele pretins corelative asupra raportului juridic încheiat la 21 martie 2008 între pârâţii A.E.M. şi M.R., Curtea a reţinut într-o unică şi cuprinzătoare argumentaţie - următoarele considerente:
Trebuia prevăzut explicit de către părţile antecontractului faptul că promisiunea de vânzare-cumpărare îşi produce efectele doar pentru restituirea integrală a bunului (teren şi construcţie) către reclamanta A.E.M. - promitenta vânzătoare.
Aşa cum a reţinut însă şi judecătorul fondului, ceea ce au urmărit părţile prin încheierea convenţiei a fost translaţia dreptului de proprietate după finalizarea procesului având ca obiect material bunul litigios, iar inserarea în preambulul actului a posibilelor soluţii din recurs nu poate primi interpretarea sugerată de pârâtă, anume că restituirea exclusivă a construcţiei, nu şi a terenului (care s-a dovedit a fi soluţia irevocabilă a instanţei supreme), n-ar fi intrat, în baza voinţei consensuale a părţilor promitente, în vreuna din ipotezele de perfectare a actului.
În acest context, Curtea a reţinut în primul rând că, deşi a respins cererea reconvenţională având ca obiect rezilierea acestui antecontract, creându-se aparenţa ignorării şi nesoluţionării cererii conexe înregistrate sub nr. 18644/29/2009 care privea efectul rezoluţiunii, instanţa de fond a procedat totuşi la analizarea condiţiilor legale de aplicare a acestei sancţiuni pentru neexecutare culpabilă, stabilind că aceasta revine promitentei vânzătoare, iar nu reclamantului.
Astfel fiind, nu este regăsită ipoteza prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de necercetare (completă) a fondului, Curtea verificând raţionamentul juridic dezvoltat de judecătorul fondului în legătură cu drepturile şi obligaţiile rezultate din conţinutul antecontractului şi culpa în neexecutarea acestora din urmă, respingând criticile cuprinse în motivul III al apelului pârâtei A.E.M.
Or, pe acest petit al cererilor deduse judecăţii, instanţa de apel constată că în mod greşit tribunalul a reţinut că reclamantul M.D.P. şi-a executat propriile obligaţii rezultate din conţinutul antecontractului, fiind aşadar pe deplin îndreptăţit să pretindă promitentei vânzătoare să îşi îndeplinească, la rândul ei, pe cea de înstrăinare a bunului imobil.
Astfel, în ce priveşte modul de plată a avansului de 30.000 euro în contul promitentei vânzătoare - anume, îndeplinirea primei părţi a obligaţiei de achitare a preţului - instanţa de fond a dat o corectă dezlegare, stabilind că indiferent în ce cont s-au regăsit aceşti bani, încheierea actului adiţional autentificat sub nr. 3341 din 06 octombrie 2006 a pornit de la certitudinea virării avansului de 30.000 euro şi rămânerea în sarcina promitentului cumpărător a obligaţiei pentru restul de preţ, de 140.000 euro. Este indubitabil faptul că părţile (promitenta vânzătoare A.E.M., prin mandatarul avocat şi promitentul cumpărător M.D.P.) au convenit la 06 octombrie 2006 prorogarea termenului de achitare a celei de-a doua rate, nu a întregului preţ, iar din această perspectivă este fără relevanţă faptul că promitentul cumpărător a încheiat cu mandatarul pârâtei A.E.M. un raport juridic distinct - convenţia legalizată sub nr. 7744 din 27 aprilie 2006 la BNP E.S.T.
Continuând însă raţionamentul pe argumentul că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1073 C. civ. (1864) potrivit cu care, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, instanţa de fond a ignorat împrejurarea că reclamantul promitent cumpărător nu şi-a executat integral propriile obligaţii nici la data sesizării instanţei şi nici la momentul pronunţării hotărârii.
Totodată, argumentaţia în baza căreia s-a stabilit că revine promitentei vânzătoare culpa în neexecutarea contractului, ca şi faptul că terţii cumpărători au cunoscut şi au acţionat în frauda promitentului cumpărător, este în egală măsură lipsită de suport probator, iar toate aceste dezlegări au condus la o soluţie greşită, ce a fost reformată.
Aşadar, ceea ce avea de clarificat judecătorul fondului era dacă pentru plata celei de a doua tranşe a preţului, care a făcut obiectul clauzei 2.1.2 din antecontractul autentificat sub nr. 1256 din 27 iulie 2006 şi pentru care s-a încheiat actul adiţional autentificat sub nr. 3341 din 06 octombrie 2006, reclamantul M.D.P. s-a aflat sau nu în culpă în neexecutarea obligaţiei, respectiv dacă neîndeplinirea ei a fost generată de însăşi culpa promitentei vânzătoare, care s-ar fi desistat de convenţia încheiată şi ar fi înţeles să vândă unei terţe persoane.
Această situaţie urmează a fi raportată la modalitatea în care s-a prelungit termenul de achitare a celei de-a doua rate, actul adiţional datat 6 octombrie 2006, stabilind ca aceasta să aibă loc într-un termen de cinci zile de la data intabulării în Cartea funciară şi a înregistrării fiscale a dreptului de proprietate al promitentei vânzătoare, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data efectuării punerii în posesie a d-nei A.E.M., direct sau prin reprezentant, asupra imobilului în litigiu.
Pe acest aspect, tribunalul a conchis că pârâta A.E.M. l-a notificat pe promitentul cumpărător în legătură cu intabularea abia la data de 07 martie 2007, când litigiul era deja pendinte, ceea ce reflectă pe de o parte intenţia reclamantului M.D.P. de a obţine executarea întocmai a contractului (anume, că deşi nu-şi executase integral obligaţia de plată, era gata să o execute), iar pe de altă parte culpa pârâtei promitente vânzătoare (care a acţionat cu nesocotirea convenţiei).
În raport de clauzele consemnate, convenţia excludea posibilitatea intimatului reclamant de a pretinde să-i fie comunicate de către promitenta vânzătoare datele necesare curgerii termenului său de plată, câtă vreme însuşi mandatarul său era cel însărcinat - în virtutea acestei convenţii - să realizeze toate aceste operaţiuni şi să le comunice mandanţilor săi - care în baza antecontractului de vânzare-cumpărare era promitenta vânzătoare, iar în baza convenţiei - promitentul cumpărător.
Instanţa de fond urma în egală măsură să constate că intimatul reclamant nu a negat faptul că a fost notificat asupra intabulării în timpul procesului (iniţiat de el la 22 decembrie 2006), respectiv la 07 martie 2007, aşa cum a arătat promitenta vânzătoare prin mandatar, neînţelegând să execute, fie şi în timpul procesului, obligaţia de plată a restului de preţ decurgând din clauza 2.1.2, reevaluată prin actul adiţional din 06 octombrie 2006.
Aceasta fiind premisa de abordare a raporturilor obligaţionale consfinţite prin actele juridice încheiate, motivul IV pct. 3 şi 4 din apel din calea de atac a pârâtei A.E.M., referitor la greşita soluţionare a cererii sale în rezoluţiunea antecontractului 1256 din 27 aprilie 2006, au fost admise.
Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat, obligaţia de a face a pârâtei A.E.M., asumate prin antecontract, nu mai subzista la data de 21 martie 2007, în contextul neexecutării obligaţiei prevalente a promitentului cumpărător de a achita integral preţul stabilit, motiv pentru care dreptul de proprietate transmis pârâţilor cumpărători era pe deplin valid, instanţele neavând temei să constate nulitatea contractului - fiind întemeiat motivul II al apelului pârâtei A.E.M. şi apelul pârâţilor M.R. şi K.K.A.
În raport de toate aceste considerente, faţă de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele sesizării şi având în vedere considerentele expuse, instanţa a admis apelurile formulate de reclamanta pârâtă A.E.M. şi de pârâţii M.R. şi K.K.A., cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii, în sensul că:
A respins cererea reclamantului M.D.P., formulată în contradictoriu cu pârâta A.E.M., privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul din Bucureşti, sector 1 şi respectiv, de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 martie 2007 la BNP I.D., încheiat între pârâţii A.E.M., M.R. şi K.K.A.
A admis cererea reconvenţională a reclamantei pârâte A.E.M., formulată în contradictoriu cu pârâtul reclamant M.D.P. şi a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentif. sub nr. 1256 din 27 aprilie 2006 la BNP E.S.T.
Au fost menţinute dispoziţiile primei instanţe, cât priveşte respingerea acţiunii revocatorii şi a cererii legate de pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu pârâţii M.R. şi K.K.A. (care nu au făcut obiectul vreunei căi de atac).
În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., intimatul reclamant M.D.P. a fost obligat la plata, către apelanţii M.R. şi K.K.A., a sumei de 4.520 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva Deciziei civile nr. 75 C din 5 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul M.D.P. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:
Decizia recurată este lipsită de temei, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale şi interpretarea eronată a operaţiunilor juridice încheiate între părţi. Prezentul recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304, pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine că, instanţa a admis în mod greşit cererea reconvenţională prin care apelanta-pârâtă A.E.M. a solicitat rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 1 (autentificat sub nr. 1256 din 27 aprilie 2006 de către BNP E.S.T.). Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa a aplicat greşit dispoziţiile privitoare la rezoluţiune - art. 1020 şi 1021 din vechiul C. civ. şi principiile stabilite incontestabil în doctrină şi practică, în baza dispoziţiilor legale, cu privire la efectele contractelor sinalagmatice.
De asemenea, instanţa a dat o interpretare vădit eronată antecontractului a cărui rezoluţiune a dispus-o, interpretând greşit dispoziţiile antecontractului de vânzare-cumpărare (şi ale convenţiei separate încheiată între M.D.P. şi T.T.).
În sfârşit, cu privire la acest ultim aspect, trebuie observat că, în lipsa oricărei dovezi în acest sens, instanţa reţine că i-ar fi fost comunicată îndeplinirea formalităţilor la data de 07 martie 2007.
Mai departe, instanţa încălcând dispoziţiile legale privitoare la rezoluţiune, consideră că aceasta poate fi cerută de către partea în culpă dacă obligaţiile asumate de către cealaltă parte nu au fost executate în totalitate.
În al doilea rând, se consideră că acest contract este nul şi datorită nerespectării formei cerute de lege pentru încheierea actului.
Astfel, la încheierea în forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare, vânzătoarea A.E.M. a fost reprezentată de către mandatarul sau, domnul T.T.
Se mai consideră că decizia pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind incident art. 304, pct. 7 C. proc. civ.
Instanţa de apel era ţinută să analizeze şi cererile privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi lipsa formei autentice a procurii.
Neobservând şi această cauză de nulitate invocată şi menţinând dispoziţiile primei instanţe cu privire la capetele de cerere formulate în subsidiar fără a motiva în vreun fel această soluţie (şi fără nicio analiză asupra acestor capete de cerere) instanţa de apel, sub aceste aspecte, a pronunţat o decizie care nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Aşadar, faţă de cele arătate, dacă nu se declară nulitatea contractului de vânzare-comparare, urmează să fie dispusă revocarea (cu efecte relative, respectiv între reclamant şi terţii dobânditori) acestuia, cu consecinţa inopozabilităţii acestui act juridic faţă de recurentă.
Prima instanţă a apreciat că obligaţia de transmitere a dreptului de proprietate nu se transmite succesorilor cu titlu particular, fără însă să motiveze această susţinere.
Or, dreptul de proprietate asupra bunului se transmite însoţit de toate obligaţiile asumate de către autor în legătură cu bunul respectiv.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentul-reclamant se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prima critică a recurentului, ce vizează aplicabilitatea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită. El invocă nemotivarea hotărârii atacate în ceea ce priveşte capetele de cerere subsidiare formulate precum şi nemotivarea reţinerii faptului că dreptul de proprietate nu s-ar transmite succesorilor cu titlu particular.
Pentru a opera cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor, menţiuni prevăzute de art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
De altfel, aşa cum s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (în cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin a le aprecia.
Art. 6 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, însă nu trebuie interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru toate argumentele avansate de către părţi.
Motivarea hotărârii recurate este realizată într-o manieră clară de natură a exercita controlul de către instanţa de recurs.
Astfel, decizia recurată reţine motivele pentru care s-a respins cererea reclamantului privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare de constatare a nulităţii de vânzare-cumpărare nr. 13 80/2007, precum şi motivele pentru care a admis cererea reconvenţională şi a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 1256/2006, precum şi cele pentru care au menţinut dispoziţiile primei instanţe cu privire la respingerea acţiunii revocatorii şi a cererii pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu pârâţii M.R. şi K.K.A. (care de altfel nu au făcut obiectul vreunei căi de atac).
Nici motivul de recurs privind interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, precum nici cel privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1020 şi 1021 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente privind rezoluţiunea contractului. Astfel în mod corect s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a rezoluţiunii prin aplicarea justă a prevederilor art. 1020 şi art. 1021 C. civ. (1864).
În contractele sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor ce se nasc din aceste contracte, obligaţia unei părţi constituie cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi.
Partea în privinţa căreia nu s-a executat obligaţia, are posibilitatea fie să solicite ca cealaltă parte să execute convenţia când aceasta este posibil, fie să ceară desfiinţarea acesteia în condiţiile art. 1020 - 1021 C. civ.
În speţa supusă judecăţii, Curtea de Apel în mod just a considerat că există o neexecutare a antecontractului culpabilă, din partea reclamantului care a fost notificat şi care nu a înţeles să execute, fie şi în timpul procesului, obligaţia de plată a restului de preţ stabilit prin clauza adiţională la contract.
În mod corect s-a reţinut că, instanţa de fond nu putea concluziona că promitenta vânzătoare a acţionat culpabil în derularea drepturilor şi obligaţiilor asumate prin antecontract, prin încheierea ulterioară a contractului cu pârâţii M.R. şi K.K.A., câtă vreme - prin directă raportare la situaţia de fapt expusă - promitentul cumpărător, fără a depune preţul integral şi cu mandatar propriu implicat în procedurile de intabulare şi înregistrării fiscale, adică în etapele prealabile perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a ales să o cheme în judecată pe pârâta A.E.M. pentru încheierea actului translativ de drepturi, iar ulterior să conteste actul încheiat la 21 martie 2007 cu terţii dobânditori.
Asupra rezoluţiunii unui antecontract, în condiţiile dreptului comun fiind lăsată la aprecierea judecătorului, se va pronunţa instanţa care, analizând ansamblul împrejurărilor de fapt, va concluziona dacă raportul jurisdicţional a fost în mod irevocabil afectat pentru partea care a solicitat aplicarea acestei sancţiuni, prin neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în mod culpabil de către cealaltă parte.
Or, instanţa de apel, prin decizia recurată, a stabilit în mod just că se impune admiterea cererii reconvenţionale şi a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din cauza supusă judecăţii.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul M.D.P. împotriva Deciziei civile nr. 75 C din 5 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 866/2013. Civil. Evacuare. Obligatia de a... | ICCJ. Decizia nr. 864/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
