ICCJ. Decizia nr. 862/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 862/2013
Dosar nr. 8393/118/2011
Şedinţa publică din 21 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 5214 din 18 octombrie 2011, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis excepţia admisibilităţii acţiunii.
A respins acţiunea formulată de reclamanta B.N., în contradictoriu cu pârâţii: Municipiul Constanţa prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că Legea nr. 10/2001 a instituit atât procedura administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice măsurate în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Singurele excepţii de la aplicarea Legii nr. 10/2001 o constituie persoanele care sunt exceptate în mod expres de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care nu au putut să utilizeze această procedură în termenele stabilite, din motive independente de voinţa lor. Aceste persoane au deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.
Prin Decizia civilă nr. 60 din 30 aprilie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul reclamantei B.N., în contradictoriu cu intimaţii: Consiliul Local al Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Recurenta-reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii, a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, solicitând obligarea pârâţilor să-i restituie în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Constanţa, preluat abuziv conform Decretului nr. 223/1974.
Acţiunea formulată de reclamantă a fost respinsă ca inadmisibilă pe considerentul că nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001.
Fără a nega încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, recurenta pretinde că trebuia acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinând că soluţia menţionată este cuprinsă în dezlegarea dată recursului în interesul legii, conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.N., pentru motive de nelegalitate potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
- În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susţinut, în esenţă, că modalitatea de preluare a imobilului în litigiu este abuzivă şi contravine dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie. Statul nu are titlu valabil şi nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
- Imobilul revendicat reprezintă un bun actual, întrucât el nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei, iar posesia deţinută de pârâţi este una abuzivă.
- Deşi instanţa de apel reţine că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun, apreciază totuşi că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă este inadmisibilă.
- Trebuia să se verifice pe fond dacă şi reclamanta, în acţiunea în revendicare are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei.
- În speţă, instanţa de apel nu a ţinut cont de particularităţile cauzei, în sensul că pârâţii nu deţin un bun în sensul Convenţiei.
- Prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, reclamantei nu i s-a clarificat pe deplin situaţia juridică actuală a imobilului în litigiu.
Examinând decizia recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Reclamanta B.N., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin Primar şi Primarul Municipiului Constanţa, a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, solicitând obligarea pârâţilor să-i restituie în deplină proprietate şi posesie, apartamentul situat în Constanţa, preluat în mod abuziv conform Decretului nr. 223/1974.
Acţiunea formulată de către reclamantă a fost respinsă în mod corect, ca inadmisibilă, pe considerentul că nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001.
!!!Fără a nega încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, recurenta pretinde că trebuia acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinând că soluţia menţionată este cuprinsă în dezlegarea dată recursului în interesul legii conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În mod judicios, instanţa de apel a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente şi a stabilit că, în raport cu principiul specialia generalibus derogant, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică cu prioritate, astfel încât, după adoptarea Legii nr. 10/2001, nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura instituită de această lege şi a recurge în continuare la dreptul comun.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 invocate de către recurentă, referitoare la imobilul preluat abuziv de către stat, fără titlu valabil, prevăd că pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestei legi, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu pot constitui temei legal pentru revendicarea imobilelor conform dreptului comun.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze instabilitatea raporturilor juridice văzute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate abuziv de către stat, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidenţa sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost iniţiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Sub acest aspect, decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative şi că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat, prin lege, dreptul de opţiune între calea instituită de acest act normativ sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condiţiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.
Cum acţiunea de faţă, prin care reclamanta a revendicat imobilul preluat de stat şi care se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în 2011, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluţionarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială deoarece, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabileşte condiţiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Cum dispoziţiile art. 480 C. civ. nu au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate, nu se poate susţine cu temei că se încalcă accesul la justiţie prin recunoaşterea incidenţei normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariţiei noii reglementări.
De altfel, a considera că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă - pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - echivalează cu o interpretare eronată a principiilor de drept şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situaţia în care se relevă existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei, "recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei".
Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate, într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau dacă nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc., iar în raport de aceste elemente se constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că reclamanta nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat şi că acţiunea sa în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu în baza căruia a dobândit proprietatea imobilului.
În egală măsură, reclamanta nu are nici "o speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului său, pentru că prin decizia în interesul legii pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare, fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat, anterior dezlegării date prin hotărârea menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).
Deşi se indică şi motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta nu arată în ce constau aceste motive de nelegalitate, şi anume care ar fi acele considerente contradictorii sau în ce ar consta nemotivarea hotărârii şi nici care ar fi acel act juridic care a fost interpretat greşit.
Aşadar, faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta B.N., ca nefondat, şi în baza art. 312 C. proc. civ. va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva Deciziei civile nr. 60 C din 30 aprilie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 863/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 861/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
