ICCJ. Decizia nr. 861/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 861/2013

Dosar nr. 8226/2/2011

Şedinţa publică din 21 februarie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 984 din 13 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes a primului capăt al cererii de chemare în judecată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată, a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată, a respins ca lipsit de interes primul capăt al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B.S., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, C.C. şi C.A. şi a respins ca neîntemeiat al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare.

Prin Decizia civilă nr. 110A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondate, a respins excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere, ca nefondat, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă B.S. împotriva Sentinţei civile nr. 984 din 13 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 26189/3/2008, pe care a desfiinţat-o în tot şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe Tribunalul Bucureşti.

Prin Decizia civilă nr. 4484 din 26 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâţii C.C. şi C.A., împotriva Deciziei civile nr. 110 A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 8277/300 din 31 iulie 2007, reclamanta B.S. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, C.C. şi C.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate că apartamentul nr. 29 situat în Bucureşti, sector 2 a fost preluat fără titlu valabil, iar pârâţii persoane fizice să fie obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat.

La termenul din data de 11 decembrie 2007 instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes invocata de pârâtul Municipiul Bucureşti, iar la termenul din data de 22 ianuarie 2008 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare invocată de pârâţii C.C. şi C.A.

La termenul din data de 26 februarie 2008, la solicitarea instanţei, reclamanta a evaluat bunul imobil la suma de 300.000 RON, pârâţii invocând excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, respectiv excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 4416 din 13 mai 2008, pronunţată în Dosarul nr. 8272/300/2007, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 26189/3/2008.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâţii C.C. şi C.A., instanţa a apreciat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, susţin pârâţii că reclamanta nu ar mai putea pretinde vreun drept de proprietate asupra imobilului, câtă vreme pentru bunul preluat de stat, reclamanta ar fi primit despăgubiri. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, este considerată ca fiind "preluare abuzivă" şi situaţia în care persoana care a făcut cerere de plecare definitivă din ţară, a fost obligată să înstrăineze locuinţa către stat, situaţie în care la stabilirea despăgubirilor urmează a se avea în vedere şi cuantumul despăgubirilor efectiv încasate, având în vedere că o asemenea înstrăinare venea în contradicţie cu reglementările constituţionale de la acea dată.

În consecinţă, câtă vreme reclamanta afirmă un drept de proprietate în legătură cu imobilul revendicat, s-a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale active este neîntemeiată.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţii C.C. şi C.A., instanţa a constatat că prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud, nici expres şi nici implicit, acţiunea directă în revendicare împotriva cumpărătorului, neconţinând prevederi substanţiale imperative derogatorii de la dreptul comun în materia acţiunii în revendicare.

Prin urmare, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă calea acţiunii directe în revendicarea imobilului cât timp principiul consacrat de art. 1 alin. (1) din legea specială de reparaţie este cel al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv. Nu s-a putut reţine interpretarea în sensul că Legea nr. 10/2001 ar fi instituit o procedură prealabilă obligatorie înainte de sesizarea instanţei de judecată cu o cerere în revendicare formulată în contradictoriu cu persoane fizice.

În ce priveşte fondul cauzei, instanţa a constatat că pârâţii C.C. şi C.A. au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 29 din imobilul situat în Bucureşti, sector 2, cu Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1211 din 17 decembrie 1996, contract în privinţa căruia instanţa a reţinut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentinţă definitivă şi irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obţină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.

De altfel nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudenţă şi de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situaţie în care persoana deţinătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obţine decât despăgubiri.

Din cele mai sus expuse rezultă şi lipsa de interes a reclamantei în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât soluţionarea acţiunii în revendicare se face pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001. În consecinţă, instanţa a admis excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General prin întâmpinare, a respins ca atare acest capăt de cerere.

Totodată, faţă de toate aceste considerente, instanţa a respins ca neîntemeiat capătul doi al cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare.

Împotriva Sentinţei civile nr. 984 din 13 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat apel reclamanta B.S.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 110A din 15 februarie 2010, a respins excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondate, a respins excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere, ca nefondat, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă B.S. împotriva Sentinţei civile nr. 984 din 13 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 26189/3/2008, pe care a desfiinţat-o în tot şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe Tribunalul Bucureşti.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în contra cumpărătorilor-chiriaşi ai imobilului, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât o astfel de inadmisibilitate este unanim admisă potrivit practicii judiciare clar conturată, doar atunci când revendicarea este îndreptată împotriva statului, revendicarea împotriva cumpărătorilor - persoane fizice rezolvându-se dimpotrivă, prin cercetarea fondului cauzei, ieşind practic din cadrul strict reglementat prin Legea nr. 10/2001, neexistând un impediment în revendicare, faptul că nu s-a constatat în prealabil nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Inadmisibilitatea reiterării acestei excepţii în apel, deşi prima instanţă s-a pronunţat prin respingerea acestei excepţii nu a fost de asemenea primită, întrucât excepţia este una de ordine publică, pârâţii contestând soluţia pe acest aspect la prima instanţă, în apărările formulate în apel.

Apelul a fost găsit însă fondat cu privire la soluţia greşită a primei instanţe privind admiterea excepţiei lipsei de interes a primului capăt de cerere formulat de reclamantă în acţiunea sa, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului.

Este cert că suntem în prezenţa unei acţiuni în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 şi următoarele C. civ. şi art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, îndreptată împotriva cumpărătorilor-chiriaşi, prin compararea titlurilor, fiind chemat în judecată şi Municipiul Bucureşti spre a se cerceta, deopotrivă, valabilitatea titlului vechi al reclamantei şi titlul pretins nevalabil al pârâţilor-cumpărători, ca urmare a nevalabilităţii titlului statului, a cărei cercetare pe fond se impune, spre a se pune apoi în comparare, cele două titluri.

Refuzul cercetării nevalabilităţii titlului statului care a stat la baza transferului proprietăţii către cumpărătorii-pârâţi, astfel cum a înţeles reclamanta să-şi construiască acţiunea, prin respingerea primului capăt de cerere, ca lipsit de interes, este greşit, încălcându-se accesul la justiţie, reclamanta având dimpotrivă, interes, prezent, legal şi apreciabil într-o cercetare pe fond şi a acestui capăt de cerere, spre a-şi susţine apoi revendicarea prin compararea de titluri, astfel cum a solicitat.

Pârâţii-cumpărători îşi formulează, la rândul lor, apărările, în temeiul bunei-credinţe şi respectării Legii nr. 112/1995, precum şi a ocrotirii dreptului lor câştigat şi ocrotit prin prevederile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 1/2009, invocându-se inclusiv art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în favoarea lor.

Respingând primul capăt de cerere al acţiunii reclamantei, pe lipsa de interes, s-a păşit la analizarea comparată a celor două titluri, în mod parţial, incomplet, nefiind practic analizate, toate susţinerile pe fond ale reclamantei invocate în cauza dedusă judecăţii, fiind incidente prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care atrage nulitatea sentinţei apelate.

În consecinţă, Curtea a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei de interes a primului capăt de cerere ca nefondate, ca şi inadmisibilitatea reiterării excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în apel, a admis apelul potrivit textului de lege sus-menţionat, a desfiinţat în tot sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe - Tribunalul Bucureşti.

Împotriva deciziei civile nr. 110/2010 au declarat recurs pârâţi C.C. şi C.A.

O primă critică a hotărârii atacate constă în aceea că instanţa de apel a dat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale în materie.

Astfel, Decretul nr. 223/1974, la data respectivă, nu contravenea prevederilor Constituţiei României şi ca atare se apreciază că trecerea în proprietatea statului a apartamentului în litigiu, este legală fiind valabil actul de trecere în proprietatea statului.

Oricum, legalitatea deciziei de trecere în proprietatea statului nu a fost contestată la vremea respectivă, iar prin cererea de chemare în judecată se solicită constatarea preluării fără titlu valabil a apartamentului şi nu se contestă legalitatea deciziei de preluare şi nici constituţionalitatea Decretului nr. 223/1974.

De altfel, apartamentul în litigiu a fost cumpărat de reclamantă cu sprijinul statului român, în condiţiile Legii nr. 4/1973 şi nu a fost achitat în întregime, aspect ce rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei.

O altă critică adusă hotărârii atacate este aceea că, din informaţiile ce rezultă din înscrisurile trimise de SC F. SA, la cererea instanţei de apel, reiese clar că suma achitată reclamantei, reprezentând parte din preţul apartamentului, a fost ridicată de mama acesteia în baza procurii date. Atunci când a ridicat această sumă cunoştea faptul că reprezintă despăgubirile pentru apartamentul trecut în proprietatea statului.

Faptul că a primit acele despăgubiri, că nu a contestat acea sumă, că nu a contestat decizia de preluare în proprietatea statului a apartamentului, nu a contestat constituţionalitatea Decretului nr. 223/1974, conduce la concluzia că această cerere a fost formulată nu pentru justa şi dreapta despăgubire, pe care deja o primise, ci urmăreşte prejudicierea Statului Român şi respectiv, îmbogăţirea reclamantei.

O a treia critică adusă deciziei atacate este aceea că instanţa de apel nu a motivat soluţia pe excepţia inadmisibilităţii sau cel puţin nu a combătut punctul de vedere advers, argumentat legal, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Neparcurgând procedura administrativă, reclamanta trebuie sancţionată procesual cu inadmisibilitatea acţiunii, sancţiune ce intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice, în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut, ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală.

Această interpretare se regăseşte şi în Decizia LIII (53)14 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi în Decizia 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

În continuare, se redau argumentele pentru care recurenţii-pârâţi apreciază ca fiind corectă soluţia primei instanţe, dată pe fondul cauzei, pe ambele capete de cerere.

Recursul declarat de pârâţii C.C. şi C.A., având în vedere criticile formulate, a fost găsit fondat de instanţa supremă pentru următoarele considerente:

Astfel, instanţa de judecată, prin acţiunea civilă cu care a fost învestită, a avut de analizat acţiunea în revendicare a reclamantei B.S., întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 20 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au înlăturat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, în raport de data promovării acesteia, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi caracterul special al acestei legi faţă de dispoziţiile dreptului comun, având în vedere dreptul neîngrădit al reclamantei la un proces echitabil, principiul accesului liber la justiţie şi cel al securităţii raporturilor juridice, garantate de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa de contencios european a statuat că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, astfel că oricare dintre aceştia nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, precum şi de principiile dreptului internaţional.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, că prin implementarea corectă şi rezonabilă a soluţiei de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite, pe cât posibil, insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, spre exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri.

Existenţa Legii nr. 10/2001, însă, nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, dacă reclamantul într-o atare acţiune se poate prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, asigurându-i-se accesul la justiţie.

Este, însă, necesar a se analiza în funcţie de circumstanţele concrete în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Nu este exclus ca în cazul acţiunii în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, aşa cum este cazul în speţa de faţă, situaţie în care, instanţa este pusă în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea în acelaşi timp a principiului securităţii raporturilor juridice.

În speţă, intimata-reclamantă a revendicat imobilul de la recurenţii-pârâţi cumpărători de bună-credinţă, de vreme ce titlul acestora de proprietate nu a fost desfiinţat, anulat.

În cadrul acţiunii în revendicare de faţă, reclamanta nu poate pune în discuţie, pe cale incidentală, valabilitatea titlului de proprietate al recurenţilor pârâţi, invocând preluarea bunului lor fără titlu de către stat, în contrapondere cu prezumţia legală a bunei -credinţe a recurenţilor pârâţi şi aceea a valabilităţii oricărui act juridic până la desfiinţarea acestuia prin anulare.

În acest context, a reţinut prima instanţă ca fiind lipsit de interes primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, motivând că instanţa fiind învestită cu o acţiune în revendicare, prin comparare de titluri, urmează a face analiza titlului statului în cadrul acţiunii în revendicare, care are aceeaşi finalitate.

Prin urmare, nu s-au reţinut considerentele instanţei de apel în sensul că, respingând primul capăt de cerere al acţiunii reclamantei, pe lipsa de interes, s-a păşit la analizarea comparată a celor două titluri, în mod parţial, incomplet, nefiind practic analizate toate susţinerile pe fond ale reclamantei invocate în cauza dedusă judecăţii, fiind incidente prevederile an. 297 alin. (1) C. proc. civ. care atrage nulitatea sentinţei apelate.

Concluzionând astfel, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, întrucât, textul menţionat prevede că această măsură poate fi dispusă de instanţa de apel doar în situaţia în care, "în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului". Instanţa nu cercetează fondul atunci când pronunţă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, omite să se pronunţe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.

Or, în speţă, tribunalul nu numai că nu a soluţionat procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ci a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunţându-se asupra tuturor capetelor cererii reclamantei, pe care le-a admis sau respins motivat.

Respingerea primului capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, din cauza lipsei de interes, nu a pus capăt litigiului în ansamblul său şi, mai mult, nu a soluţionat vreunul din capetele de cerere în raport de toate părţile implicate în proces.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, hotărârea primei instanţe este motivată în fapt şi în drept pe toate capetele de cerere, iar eventualele lacune ori inadvertenţe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât s-a considerat că acea cauză nu trebuie trimisă spre rejudecare la tribunal, nefiind îndeplinite condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse în precedent, Înalta Curte a constatat că în mod greşit curtea de apel a desfiinţat în tot sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal, fără a soluţiona apelul declarat de reclamantă în cauză.

În raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâţii C.C. şi C.A. împotriva deciziei atacate, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel

Rejudecând cauza după casare cu trimitere, instanţa, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., reţine că:

În apelul formulat şi analizat iniţial la curtea de apel, ulterior decizia fiind casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se reţine că prin decizia de casare s-au dezlegat problemele referitoare şi la apelul formulat, singura (de altfel fiind şi motivul de apel adresat curţii) problema nerezolvată fiind aceea a comparării titlurilor.

Acţiunea având temei art. 480 şi următoarele C. civ., ceea ce se impune şi a arătat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este compararea celor două titluri de proprietate.

Astfel, avem titlul invocat de C.C. şi C.A. pentru apartamentul nr. 29 din Bucureşti, sector 2 (titlul nr. 1211 din 17 decembrie 1996) şi cel invocat de B.S., care ulterior plecării din ţară prin Decizia nr. 783 din 13 mai 1987, apartamentul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului, titlul ei fiind nr. 3/2677 din 10 decembrie 1975, considerând că preferabil este titlul de proprietate al pârâţilor.

Cum celelalte probleme de drept au fost dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 296 C. proc. civ. apelul a fost respins ca nefondat prin decizia Curţii de Apel Bucureşti.

Împotriva Deciziei civile nr. 102 A din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta B.S. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Instanţa de apel a respins apelul formulat fără a avea în vedere aceste dispoziţii ale deciziei de casare şi a stabilit preferabilitatea titlului de proprietate a intimaţilor pârâţi C., motivat de faptul că aceştia au fost de bună-credinţă la data achiziţionării apartamentului în litigiu, iar reclamanta nu a contestat în instanţă sau prin alte mijloace Decizia nr. 783 din 13 mai 1987 emisă în baza Decretului nr. 223/1974. Astfel, a analizat cererea de revendicare exclusiv prin compararea titlurilor de proprietate pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., şi nu şi în considerarea normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În al doilea rând, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are în vedere în soluţionarea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acordarea priorităţii Convenţiei faţă de Legea nr. 10/2001 cu condiţia să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice civile, înţelesul condiţiei fiind acela de a "nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate legal dobândit".

Or, în lipsa unui titlu valabil de preluare a imobilului, transmiterea dreptului de proprietate către pârâţi nu s-a făcut în mod legal deoarece viciul titlului statului s-a transmis către subdobânditori.

Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Secţiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Reclamanta se află în situaţia de a fi iniţiat acţiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale.

În speţă, reclamanta a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ.

În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat faţă de titlurile pârâţilor, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează:

Titlurile pârâţilor, nefiind contestate în justiţie în termenul legal, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale.

Instanţa supremă (prin Decizia nr. 33/2008) a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.

În ceea ce priveşte noţiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).

Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.

Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.

Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.

Prin urmare, reclamanta, care nu deţine un "bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui "bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.

Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva Deciziei civile nr. 102 A din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 862/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 860/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 861/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 861/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs