ICCJ. Decizia nr. 919/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 919/2013
Dosar nr. 15257/3/2008
Şedinţa publică din 22 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a Civilă la data de 22 aprilie 2008 sub nr. 15257/3/2008, reclamanţii M.C.T., M.D.M.Ș., M.A.A., C.M., C.N.G., M.R.M., M.R.M.E., K.M.N. şi M.I. au chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în urma comparării titlurilor de proprietate, să fie obligata pârâta să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren în suprafaţă de 3366,82 mp, situat în Bucureşti, Calea Şerban Vodă, parte din imobilul aparţinând autoarei reclamanţilor M.M.
În motivare se arată că imobilul situat în Bucureşti, Calea Şerban Vodă, a aparţinut autoarei reclamanţilor, M.M., care l-a dobândit conform contractului de cesiune de acţiuni şi răscumpărare cu dare în plată de bunuri autentificat sub nr. 24197 din 02 iulie 1937 de Tribunalul Ilfov Secţia notariat.
Imobilul a fost preluat abuziv şi fără titlu valabil de către stat prin Ordinul de rechiziţie nr. 5974 din 19 decembrie 1944 emis de Prefectura Poliţiei Capitalei - Biroul de Rechiziţii pentru misiuni aliate.
În drept, cererea a fost întemeiata pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., Legea nr. 139/1940, Legea nr. 213/1998, art. 112 şi urm. C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 350 din 04 martie 2011a Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut, în esenţă, că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Instanţa a reţinut că reclamanţii au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificările nr. 1348/2001 şi nr. 6356/2001 formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi, prin Dispoziţia nr. 6188 din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea către reclamanţi a suprafeţei de 10772,84 mp identificată prin raportul de expertiză realizat de expertul D.A. anexat la dispoziţie.
Conform raportului de expertiză efectuat de expertul D.A. a reieşit că suprafaţa de teren din măsurători este de 14139,36 mp faţă de 15623,54 m.p. din acte, fiind disponibilă suprafaţa de 10772,84 m.p., restul suprafeţei de 3366,82 mp fiind ocupată de pârâta SC A. SA.
În cauză erau incidente dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi având în vedere că Primăria Municipiului Bucureşti a emis dispoziţie numai pentru o parte din imobilul notificat, reclamanţii puteau formula notificare către pârâtă în termen de 6 luni de la data comunicării dispoziţiei prin care li s-a restituit parţial terenul, însă nu a fost depusă la dosar dovada unei astfel de notificări.
Prin urmare, având în vedere că reclamanţii au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură finalizată printr-o restituire parţială a terenului şi nu au contestat această dispoziţie şi nici nu au formulat notificare către unitatea deţinătoare a terenului nerestituit, instanţa a apreciat că acţiunea în revendicare introdusă ulterior de reclamantă, prin care vizează aceleaşi imobile, este neîntemeiată.
Totodată, instanţa a reţinut că, prin prisma dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, imobilul nu se putea restitui în natură, reclamanţii fiind îndreptăţiţi doar la despăgubiri, întrucât nu deţin un bun care ar putea fi invocat în sensul de bun ocrotit de CEDO, în cauza de faţă putându-se aprecia că la acest moment este justificată speranţa legitimă a pârâtei de a se bucura de acest bun în condiţiile în care titlul său de proprietate nu a fost desfiinţat.
Împotriva menţionatei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanţii M.C.T., M.D.M.Ş., M.A.A., M.R.M., M.R.M.E., K.M.N. şi M.I.
Prin decizia civilă nr. nr. 62A din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a calificat acţiunea cu care reclamanţii au învestit instanţa în prezenta cauză, atât ca pe o contestaţie determinată de refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, cât şi ca pe o acţiune în revendicare de drept comun, considerând că soluţia pe revendicare este convergentă cu cea avută în vedere de legea specială.
Curtea a constatat că motivul esenţial pentru care a fost pronunţată soluţia de respingere a cererii în revendicare cu care a fost sesizată instanţa nu a fost acela al existenţei unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ci acela că, în consecinţa aplicării regulilor de drept instituite de Legea nr. 10/2001, aceştia nu pot redobândi posesia imobilului, reclamanţii fiind îndreptăţiţi doar la despăgubiri.
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Curtea a stabilit că reclamanţii nu deţin un „bun actual" în accepţiunea dată acestei noţiuni de către CEDO în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140), întrucât o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu nu fost pronunţată în favoarea reclamanţilor.
Analizând cererea introductivă prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca pe o contestaţie determinată de refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, Curtea a constatat că în mod greşit prima instanţă a apreciat că, în ipoteza art. 27 (actual 29) al Legii nr. 10/2001, notificarea se soluţionează de instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea.
Consecinţă a acestei constatări privind calitatea intimatei SC A. SA de unitate deţinătoare, instanţa de apel a trecut la determinarea măsurilor reparatorii care pot fi dispuse în cauză, făcând aplicarea art. 10 al Legii nr. 10/2001, în temeiul căruia a considerat că cererea de restituire în natură a terenului nu a putut fi admisă în aplicarea prevederilor legii speciale.
S-a statuat că reclamanţii au deschisă calea acţiunii la care se face referire în decizia nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, ocazie cu care s-a observat că pârâta nu a primit până în prezent notificarea formulată iniţial de reclamanţi nici de la aceştia şi nici de la Primăria Municipiului Bucureşti, motiv pentru care s-ar putea susţine că nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al său de a o soluţiona, iar reclamanţii pot opta în continuare pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi, dacă nu la momentul actual, cel puţin în viitor, pot sesiza instanţa cu o acţiune având natura juridică a celei la care se face referire în decizia nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
S-a mai constatat de către instanţa de apel că imobilul a făcut parte din categoria celor a căror restituire intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fiind rechiziţionat temporar. Ulterior datei de 26 iunie 1946, deci în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, imobilul aparţinând autoarei reclamanţilor a fost preluat în fapt, încadrându-se astfel în prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, reclamanţii M.C.T., M.D.M.Ş. şi M.A.A., K.M.N., M.I., M.R.M. şi M.R.M.E.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate întemeiate pe art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., reclamanţii M.C.T., M.D.M.Ş. şi M.A.A. au arătat următoarele:
Instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reţinând exclusiv imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, în procedura administrativă prevăzută de legea specială - Legea nr. 10/2001.
A fost menţinută soluţia de respingerea acţiunii în revendicare ca neîntemeiată, instanţa de apel, ca şi prima instanţă de fond, întemeindu-şi soluţia pe admisibilitatea acţiunii în revendicare şi pe imposibilitatea restituirii imobilului în natură pe procedura legii speciale (în realitate Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005), lege care nu a fost invocată şi nu aplicabilă în speţă.
În realitate, soluţia pe revendicare este convergentă inclusiv cu cea avută în vedere de legea specială, iar intimata-pârâtă nu are o „speranţă legitimă" de a păstra imobilul în natură nici măcar faţă de dispoziţiile legii speciale.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) (fostul art. 27 alin. (1)) din Legea nr. 10/2001, în forma de după declararea modificării aduse prin Legea nr. 247/2005 ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte înlăturarea sintagmei preluate fără titlu" pentru bunurile evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate, recurenţilor ar fi trebuit inclusiv pe calea legii speciale să li se restituie în natură imobilul ce a fost preluat fără titlu.
Restituirea prin procedura administrativă prevăzută de legea specială (reţinută cu uşurinţă de prima instanţă şi preluată de instanţa de apel) ar conduce la un cerc vicios prin blocarea dreptului de proprietate al recurenţilor şi a accesului liber la justiţie, în condiţiile în care tocmai în această procedură administrativă nu le-a putut fi restituit, independent de vreo culpă a lor, întregul imobil, fiind exclusă de la restituire tocmai partea din teren deţinută de intimata-pârâtă SC A. SA.
Faptul că reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu afectează dreptul lor de a obţine restituirea în natură prin intermediul unei proceduri judiciare de drept comun în condiţiile în care notificarea transmisă de către aceştia Primăriei municipiului Bucureşti nu a fost soluţionată nici până în acest moment, în caz contrar existând toate premisele încălcării liberului acces al reclamanţilor la un proces echitabil, principiu reglementat de art. 6 din CEDO, precum şi de art. 21 din Constituţia României.
În mod greşit, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi restituit în natură terenul, deoarece pe acesta apar edificate anumite construcţii.
Pentru ca teren să nu poată fi restituit în natură prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era necesar ca pentru construcţiile noi edificate pe teren să existe autorizaţie de construire care să îndeplinească toate condiţiile legale.
Or, ţinând cont de faptul că prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit ca intimata-pârâtă nu justifică un titlu pentru terenul proprietatea autoarei reclamanţilor, aceasta nu putea edifica anumite construcţii „autorizate" pe acesta.
Pe de o parte, dispoziţiile art. 10 alin. (2) nu se aplică în speţă, iar pe de altă parte, oricum construcţiile aflate pe teren nu au autorizaţie de construire, iar SC A. SA nu a invocat vreun drept cu privire la acestea, astfel încât, simpla existenţă a unor construcţii pentru care nu a fost eliberată, în mod legal autorizaţie, nu poate constitui un impediment pentru restituirea în natură a imobilului.
În mod nelegal s-a ignorant de către instanţa de apel faptul că reclamanţii, alături de ceilalţi apelanţi-reclamanţi, deţin un „bun" (în realitate „interes patrimonial" cu aceeaşi valoare însă ca şi „bun actual") în sensul Convenţiei, Intimata-pârâtă SC A. SA nu a formulat în cauză o cerere reconvențională prin care să învestească instanţa cu analizarea şi stabilirea dreptului de proprietate asupra eventualelor construcţii existente pe terenul revendicat.
Problema dreptului de proprietate asupra construcţiilor reprezintă un aspect ce excede obiectului prezentului dosar, regimul juridic al acestora urmând a fi stabilit ulterior soluţionării acţiunii în revendicare, iar SC A. SA va avea posibilitatea invocării, prin utilizarea instituţiilor juridice specifice, în cadrul unui litigiu ulterior sau în cadrul unei eventuale executări silite, a unui drept propriu asupra construcţiilor aflate pe terenul ce, eventual, le-ar fi restituit prin admiterea prezentei acţiuni în revendicare.
Prin motivele de recurs formulate, reclamantul K.M.N. a criticat hotărârea recurată pentru motive de nelegalitate întemeiate – pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă însă că în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, legea nu prevede că proprietarul deposedat are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent, atestând astfel dreptul la redobândirea bunului în natură. Această interpretare, din care rezultă dreptul reclamantului la restituirea imobilului în natură, este în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Dreptul la restituirea imobilului în natură este recunoscut de legea specială şi trebuie aplicat ca atare.
În situaţia în care s-ar considera că norma internaţională nu recunoaşte dreptul la restituirea în natură a bunului dar nici nu oferă o alternativă pentru valorificarea dreptului de proprietate, potrivit art. 20 din Constituţia României, instanţa nu poate aplica cauzei sale norma internaţională, ci va aplica în mod obligatoriu norma internă care va constata dreptul la redobândirea imobilului în natură, această normă fiindu-i mai favorabilă.
În mod greşit instanţa a ignorat dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea. nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale şi a aplicat greşit şi trunchiat dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Instanţele au stabilit în mod corect că imobilul este preluat de stat fără titlu valabil, aplicând dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Cu toate acestea, instanţa de apel a aplicat greşit legea la situaţia de fapt atunci când a considerat ca SC A. SA are calitatea de „unitate deţinătoare" a imobilului în accepţiunea Legii nr. 10/2001, iar accepţiunea a fost abordată din perspective obligaţiilor pe care le-ar avea unitatea deţinătoare, potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001.
SC A. SA este societate comercială integral privatizată şi nu are calitatea de unitate deţinătoare, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, astfel că instanţa nu putea proceda la soluţionarea cauzei ca o contestaţie împotriva unui refuz al unităţii deţinătoare de a restitui imobilul analizat prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi era obligată să soluţioneze cauza potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, situaţie în care legea nu face distincţia prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum terenul este liber sau ocupat.
Instanţa a aplicat greşit la situaţia de fapt şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, în sensul că a abordat global întreaga suprafaţă de teren deţinută de pârâta din totalul terenului aparţinând reclamanţilor, fără a face distincţie de regim juridic.
Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care nu a dispus restituirea terenului liber (658,62 mp), precum şi a terenului pe care se află construcţiile proprietatea autorilor reclamanţilor, precum şi terenul pe care se află construcţiile provizorii şi uşoare (magaziile din tablă).
Hotărârea curţii de apel constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor recunoscut de lege, în condiţiile în care nu le este restituit imobilul în natură, dar nici dreptul la despăgubiri nu-l au, statul român recunoscând în mod expres în expunerea de motive a O.U.G. nr. 4/2012 că nu are nici mijloacele şi nici resursele pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent foştilor proprietari.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelantele-reclamante M.R.M. şi M.R.M.E. au criticat hotărârea recurată pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele:
Deşi curtea de apel a apreciat că bine a procedat instanţa fondului atunci când a analizat acţiunea lor, atât ca pe o acţiune în revendicare cât şi ca pe o contestaţie, determinată de refuzul nejustificat al entităţii destinatare de a răspunde la notificarea părţii interesate (pag 38 alin. (5) pct. 4 din decizie), în condiţiile în care însăşi acţiunea, într-adevăr poate fi asimilată unei notificări (pag 35 alin. (3)), ulterior a reţinut contradictoriu şi neclar ca „reclamanţii pot opta în continuare pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi, dacă nu la momentul actual, cel puţin în viitor, pot sesiza cu o acţiune având natura juridică a celei la care se face referire în Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007".
Acţiunea în revendicare poate fi asimilată cu o contestaţie determinată de refuzul nejustificat de a răspunde al lui SC A. SA, în conformitate cu decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, în condiţiile în care SC A. SA a aflat de cererea de restituire în natură cel mai târziu odată cu citarea pentru primul termen de judecată al prezentei acţiuni în revendicare, introduse la data de 22 aprilie 2008.
Instanţa de apel, ca şi prima instanţă de fond au aplicat greşit legea, printr-o interpretare greşită dată deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, interpretând greşit raporturile dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi dreptul comun (fost art. 480 C. civ.) si CEDO, întrucât în speţă nu este cazul aplicării principiului electa una via, conform cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era obligaţia Primăriei municipiului Bucureşti să le comunice datele privind persoana juridică deţinătoare, respectiv SC A. SA.
Această comunicare nu li s-a făcut niciodată şi, în consecinţă, au fost puşi în imposibilitate să notifice entitatea juridică deţinătoare, respectiv SC A. SA.
În condiţiile în care se asistă la o dublă atitudine culpabilă, respectiv atât a Primăriei care trebuia să facă comunicarea numelui terţului deţinător în modalitatea imperativă prevăzută de legiuitor, iar, pe de altă parte, unitatea deţinătoare, respectiv SC A. SA.
Se apreciază că în speţă nu poate fi vorba despre o pasivitate sau o neglijenţă a recurenţilor.
Or, într-o astfel de situaţie, remediul este oferit chiar de decizia nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, care impune ca proprietarul naţionalizat să meargă pe legea specială, însă sub condiţia rezolutorie ca drumul oferit de aceasta să nu fie iluzoriu, ci efectiv.
Se invocă jurisprudenţa C.E.D.O. potrivit căreia lipsa totală de despăgubiri constituie o privare de bunuri care, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
Din probele dosarului rezultă reaua-credinţă a deţinătorului uzurpator al terenului reclamanţilor, SC A. SA, menţiunea făcută de instanţa de apel la pag. 42 privind dobândirea cu titlu valabil şi bună-credinţă a bucăţii lor de teren de 3366,62 m.p. de către SC A. SA fiind străină realităţii.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu nu se poate restitui în natură datorită existenţei unor magazii, deşi magaziile respective nu au caracterul unei construcţii noi ridicate de deţinătorul SC A. SA, ele fiind fie nişte magazii metalice făcute din table ce au caracter de construcţii provizorii, uşor demontabile, fie au caracterul unor construcţii vechi aflate într-un grad avansat de uzură, astfel încât restituirea terenului în natură este perfect posibilă.
Se impune astfel restituirea în natură a terenului pe care se află construcţii părăginite şi magazii provizorii din tablă ruginită.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit, ca fiind un fine de neprimire pentru restituirea în natură a terenului, necesitatea ca reclamanţii-recurenţi să fi obţinut în prealabil o hotărâre judecătorească care să le recunoască dreptul de proprietate ce a aparţinut foştilor titular, anterior anului 1948.
Prin motivele de recurs formulate, apelanta-reclamantă M.I., criticând decizia recurată pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a arătat următoarele:
Ca si instanţa de fond, fără a analiza ceea ce este de esenţa acţiunii în revendicare (compararea titlurile şi evidenţierea preferabilităţii unuia dintre ele), instanţa de apel respinge acţiunea în revendicare ca neîntemeiată, considerentele hotărârii vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.
Întrucât problema admisibilităţii acţiunii reclamanţilor a fost clarificată prin încheierea interlocutorie a primei instanţe (prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii motivată de pârâta-intimată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001), considerăm că instanţa de apel nu mai putea să reia această problemă în apelul nostru.
Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, făcând totodată o greşită aplicare a legii, prin trimiterea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru a demonstra că reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la despăgubiri prin echivalent, în timp ce societatea intimată are o „speranţa legitimă" de păstrare a bunului proprietatea recurenţilor.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) (fost art. 27 alin. (1)) din Legea nr. 10/2001 în forma de după declararea ca neconstituţională a modificării aduse de Legea nr. 247/2005 prin înlăturarea sintagmei „preluarea fără titlul valabil" (prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale), reclamanţii au dreptul la restituirea în natură a imobilului preluat fără titlu valabil şi care face obiectul cauzei.
Neatacarea dispoziţiei de restituire în natură a unei părţi din terenul proprietatea autoarei recurenţilor nu poate să constituie motiv de paralizare a acţiunii în revendicare.
Susţinerile instanţei de recurs în sensul necesitaţii atacării dispoziţiei sau de a face o nouă notificare acum sunt lipsite de temei legale.
Faptul că certificatul de atestarea a dreptului de proprietate nu a fost anulat nu dă preferabilitate acestuia faţă de titlul reclamanţilor, care provine de la adevăratul proprietar. Condiţionarea admiterii acţiunii în revendicare de anularea titlului de proprietate al intimatei, este o creaţie a instanţei întrucât nu există în nicio dispoziţie legală în materia revendicării.
Formularea notificării de către reclamanţi, în baza Legii nr. 10/2001, nu poate afecta dreptul acestora de a obţine restituirea în natură pe calea unei acţiuni judiciare de drept comun, în condiţiile în care notificarea nu a fost soluţionată nici până în prezent, în caz contrar fiind încălcat principiul liberului acces la justiţie reglementat de art. 6 din CEDO şi art. 21 din Constituţie.
Nelegal a apreciat instanţa de apel că, prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001, nu poate fi restituit în natură terenul, întrucât pe el apar edificate unele construcţii. Interpretarea pe care instanţa o dă acestui text de lege este greşită, întrucât se cere a fi îndeplinită şi o altă condiţie, aceea a existenţei autorizaţiei de construire, ceea ce, în speţă, nu s-a făcut dovada că ar exista cu atât mai mult cu cât intimata nu poate justifica un titlu asupra acestui teren.
Este nelegală şi atitudinea instanţei de ignorare a faptului că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar, deţin un „bun" (în realitate un interes patrimonial) cu aceeaşi valoare ca şi „bun actual", în sensul Convenţiei, având astfel dreptul la restituirea în natură a imobilului.
Instanţa nu a ţinut seama de faptul că titlul provenind de la proprietarul originar este preferabil celui viciat al intimatei SC A. SA.
Titlul reclamanţilor provine de la autoarea lor, M.M., iar titlul intimatei este viciat întrucât provine de la un non proprietar, statul român.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a făcut o analiză a cauzei atât din perspectiva unei contestaţii împotriva refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cât şi din perspectiva unei acţiuni în revendicare, analizate inclusiv din punctul de vedere al prevalentei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului asupra dreptului intern, respectiv asupra prevederilor Legii nr. 10/2001, sub aspectul modului în care această lege asigură respectarea dreptului de proprietate al foştilor proprietari.
Deşi a fost învestită cu o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ., considerată admisibilă, conform motivării respingerii excepţiei de inadmisibilitate prin încheierea din 27 februarie 2009, instanţa a depăşit limitele învestirii, analizând cauza şi din perspectiva unui refuz nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde notificării, cu toate că instanţa de apel a observat că unitatea deţinătoare a terenului în litigiu, respectiv SC A. SA, nu a fost sesizată prin notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nici de către reclamanţi, nici de către Primăria municipiului Bucureşti.
Ca atare, refuzul SC A. SA nu este unul nejustificat câtă vreme nu a fost legal sesizată cu soluţionarea notificării pentru terenul revendicat de reclamanţi.
Pe de altă parte, instanţa a observat că SC A. SA este integral privatizată, ceea ce impune o analiză a cauzei într-un anumit cadru procesual determinat de măsurile reparatorii care vor fi posibile.
Astfel fiind, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a imobilului alcătuit din teren şi construcţii, în condiţiile art. 29 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate de către unitatea implicată în privatizare potrivit art. 29 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, astfel încât cadrul procesual al cererii întemeiată pe Legea nr. 10/2001 va fi diferit de cel al prezentei cauze.
Prin urmare, cauza nu poate fi analizată din perspectiva Legii nr. 10/2001 întrucât nu ne aflăm în prezenţa unui refuz nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde notificării, astfel încât nu este incidenţă în cauză decizia nr. 20/2007 pronunţată în recurs în interesul legii, în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
De altfel, reclamanţii se află încă în termenul de formulare a notificării, potrivit art. 27 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, astfel încât chiar ei pot notifica pe SC A. SA cu privire la terenul în litigiu, cu toate că, prin decizia civilă nr. 4537 din 15 iunie 2012, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia I civilă a dispus în mod irevocabil obligarea municipiului Bucureşti, prin Primar General, să înainteze notificările nr. 1348/2001 şi nr. 6356/2001 la SC A. SA în vedere la soluţionarea acestora cu privire la diferenţa de suprafaţă de 3366 mp teren, care nu au făcut obiectul dispoziţiei nr. 6818 din 16 noiembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Bucureşti, situat în Bucureşti, Calea Şerban Vodă, sector 4.
În consecinţă, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată şi de apel din perspectiva calificării sale drept contestaţie împotriva refuzului nejustificat de a răspunde notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 este corectă, însă cu înlocuirea motivării conform celor precizate anterior, în sensul că o astfel de analiză nu se putea realiza decât cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a principiului care reglementează raportul dintre legea generală şi cea specială; specialia generalibus derogant.
Cerinţa ca refuzul să fie nejustificat a fost impusă tocmai pentru a sancţiona pasivitatea persoanei îndreptăţite sau a unităţii deţinătoare, cât şi pentru a împiedica depăşirea unui termen rezonabil pentru soluţionarea procesului datorat culpei procedurale a celor care au obligaţia legală de a formula notificare, respectiv de a înainta notificarea către unitatea deţinătoare.
Or, din moment ce unitatea deţinătoare nu a fost legal sesizată, culpa în ceea ce priveşte nesoluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 se datorează şi reclamanţilor care se află încă în termenul de formulare a notificării.
Aceştia nu îşi pot invoca propria culpă pentru a obţine valorificarea dreptului lor pe altă cale decât cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ca lege specială care se aplică cu prioritate în raport de drept comun reprezentat de art. 480 C. civ., conform principiului specialia generalibus derogant.
Raportul dintre legea specială şi cea generală a fost tranşat prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii în acest sens, singura excepţie acceptată fiind aceea a posibilităţii promovării unei acţiuni de drept comun atunci când reclamantul invocă un bun actual în accepţiunea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a CEDO, exprimată în cauza Atanasiu contra României (parag. 140), respectiv când reclamantul deţine o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a dispus restituirea în natură a bunului în favoarea sa, situaţie care nu se regăseşte în speţa de faţă.
Din considerentele deciziei nr. 33/2008 rezultă că dreptul de sesizare a instanţei în situaţia în care procedura prealabilă obligatorie nu a fost urmată este recunoscut reclamantului numai în ipoteza în care imobilul este deţinut în prezent de o altă persoană decât „unitatea deţinătoare", astfel cum aceasta este definită în Legea nr. 10/2001, iar reclamantul dovedeşte că deţine un bun actual care nu poate fi protejat pe altă cale decât aceea a dreptului comun.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115), de aceea nu pot fi primite criticile vizând încălcarea dreptului de acces la instanţă al reclamanţilor şi nu se poate susţine că procedura Legii nr. 10/2001 poate fi eludată în ipoteza în care imobilul se află în posesia unei unităţii deţinătoare care nu a fost legal învestită.
Înalta Curte constată că, în mod corect, ambele instanţe de fond au analizat cererea de faţă şi ca o acţiune în revendicare întemeiată pe drept comun, având în vedere temeiul juridic invocat de reclamanţi, apreciind în mod judicios că reclamanţii nu deţin un bun în sensul art. l al Protocolului nr. l adiţional la CEDO, care să le permită să eludeze procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001.
În promovarea acestei cereri, recurenţii nu se prevalează de un bun actual, astfel cum s-a motivat anterior, astfel încât invocarea deţinerii unui interes patrimonial nu poate justifica admiterea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Recurenţii nu motivează de ce consideră că deţin un interes patrimonial care echivalează noţiunii de „bun", protejată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, însă acest aspect rămâne lipsit de relevanţă câtă vreme recurenţii nu contestă că nu se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care imobilul în litigiu să le fi fost restituit în natură, singurul caz în care s-ar putea aprecia că deţin un bun actual, pe care să îl poată opune într-o acţiune în revendicare.
Sub aspectul situaţiei juridice a imobilului în litigiu, din actele dosarului instanţa de apel a reţinut că a avut loc o rechiziţionare temporară, mai întâi de către statul german, apoi de către URSS, imobilul revenind în patrimoniul autorilor reclamanţilor de la care a fost apoi preluat de statul român în fapt, ceea ce atrage incidenţa Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 2 lit. i).
De altfel, terenul în litigiu face parte din suprafaţa de 15 748 mp, din care pentru suprafaţa de 10772,84 mp s-a emis de către Primarul municipiului Bucureşti dispoziţia nr. 6818/2006, constatându-se că diferenţa de 3366,82 mp nu se află în posesia municipiului Bucureşti, ci a SC A. SA, astfel încât situaţia juridică a imobilului a fost analizată şi cu ocazia emiterii dispoziţiei nr. 6818/2006, cât şi în prezenta cauză, în care preluarea în fapt a imobilului şi incidenţa art. 2 lit. i) al Legii nr. 10/2001 a fost reţinută în mod irevocabil de către instanţa de apel, întrucât nu există critici în recurs cu privire la acest aspect.
Prin urmare, apărările aduse prin întâmpinare de către SC A. SA în sensul că statul român a dobândit acest imobil de la URSS prin vânzare-cumpărare, conform acordului din anul 1954, nu pot fi analizate întrucât nu constituie motive de recurs, SC A. SA neformulând această cale de atac, astfel că aceste aspecte nu mai pot fi puse în discuţie în recurs.
Prin urmare, imobilul în litigiu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, motiv pentru care valorificarea dreptului de proprietate în temeiul acestei legi se va realiza numai după legala învestire a unităţii deţinătoare, SC A. SA.
SC A. SA este o persoană juridică integral privatizată, care întruneşte condiţiile legale de a fi considerată ca unitate deţinătoare, conform art. 29 al Legii nr. 10/2001, care trebuie interpretat prin prisma deciziei nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.
Susţinerea potrivit căreia procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi urmată în cazul unităţilor deţinătoare privatizate integral deoarece acestea nu pot fi considerate unităţi deţinătoare, conform art. 21.1 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 250/2007, nu poate fi primită deoarece contravine Legii nr. 10/2001, iar normele metodologice de aplicare a unei legi nu pot adăuga la lege, având forţă juridică inferioară legii.
Un argument în plus este acela că modul de interpretare al art. 29 al Legii nr. 10/2001 a fost clarificat prin decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, în sensul că restituirea în natură a unui imobil poate fi dispusă şi din patrimoniul unei societăţi privatizate integral dacă preluarea imobilului s-a realizat fără titlu valabil. Se va avea în vedere împrejurarea că această decizie a fost pronunţată ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 250/2007.
Întrucât există o hotărâre judecătorească irevocabilă care obligă municipiul Bucureşti la înaintarea notificării către unitatea deţinătoare a terenului în litigiu, iar reclamanţii se află încă în termenul de formulare a notificării, urmează ca toate aspectele pe care reclamanţii le-au învederat instanţei în prezenta cauză cu privire la dovedirea dreptului lor şi a calităţii de persoane îndreptăţite în accepţiunea Legii nr. 10/2001, cât şi argumentele privind necesitatea restituirii în natură a terenului, să fie analizate cu ocazia soluţionării contestaţiei îndreptate împotriva deciziei pe care unitatea deţinătoare o va emite, în ipoteza în care SC A. SA nu va considera îndreptăţite pretenţiile reclamanţilor.
Prin urmare, toate criticile recurenţilor legate de modul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 vor fi reiterate în eventualitatea unei contestaţii la dispoziţia pe care SC A. SA urmează a o emite, ocazie cu care instanţa va putea analiza posibilitatea acordării tuturor măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în prezenta cauză instanţa fiind limitată la cererea de restituire în natură a imobilului întemeiată pe dreptul comun care a fost în mod corect respinsă pentru nedovedirea de către reclamanţi a deţinerii unui bun actual.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGE
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii M.C.T., M.D.M.Ş. şi M.A.A., de reclamantul K.M.N., de reclamanta M.I. şi de reclamantele M.R.M. şi M.R.M.E. împotriva deciziei nr. 62A din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 759/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 933/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
