ICCJ. Decizia nr. 1135/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1135/2013
Dosar nr. 34008/3/2010
Şedinţa publică din 5 martie 2013
Prin cererea formulată la data de 14 iulie 2010 reclamanţii H.N.I., R.E., H.M. şi H.I.I. au chemat în judecată Municipiul Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi B.O., pentru ca, în contradictoriu cu aceştia, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. l de la parterul imobilului situat în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, str. Speranţei.
Prin sentinţa civilă nr. 924 din 10 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins astfel acţiunea în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile autorităţii de lucru judecat şi a inadmisibilităţii, precum şi acţiunea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu pârâta Braşoveanu Ortansa.
Împotriva sentinţei menţionată anterior au declarat apel reclamanţii.
Prin decizia nr. 112/ A din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de intimata - pârâtă B.O., a fost respins ca nefondat apelul.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Asupra situaţiei de fapt, Curtea constată că aceasta a fost în mod corect stabilită de către prima instanţă şi, prin urmare, prin prezenta decizie este confirmată şi de către instanţa de apel, împrejurare în care nu se mai impune reluarea argumentelor ce o vizează.
În limitele cadrului procesual stabilit prin acţiunea reclamanţilor, Tribunalul a procedat corect la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţile din procesul pendinte, având în vedere, deopotrivă, dispoziţiile dreptului comun, cât şi pe cele prevăzute de legea fundamentală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Tribunalul a arătat, în mod corect, că solicitarea reclamanţilor se impune a fi analizată şi rezolvată prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, cât şi a revirimentului jurisprudenţei instanţei de contencios european, referindu-se expres la cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Abordarea Curţii Europene este diferită celei exprimată în cauza la care fac trimitere apelanţii, respectiv, cauza Porţeanu contra României, în sensul că, în situaţia în care instanţele procedează la analiza noţiunii de „bun”, în accepţiunea Convenţiei, cu trimitere strictă la existenţa unei hotărâri judecătoreşti care confirmă apartenenţa acelui bun în patrimoniul uneia dintre părţi, hotărârea în cauză trebuie să aibă şi caracter executoriu.
Într-adevăr, însăşi Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuează că acţiunile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu pot fi înlăturate de plano, ci, aşa cum a procedat şi instanţa de fond, se procedează, în cadrul acţiunii în revendicare, la analiza dovezii existenţei unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Urmare a acestei comparări, corect a stabilit Tribunalul, că până la data introducerii acţiunii pendinte, reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unui bun în patrimoniul acestora, în timp ce pârâta a dovedit contrariul în privinţa sa prin faptul că, pe seama unei convenţii în vigoare încă, neatacată în termenul şi condiţiile legale de părţile adverse ori de către terţi, a făcut dovada existenţei unui „bun actual” în patrimoniul său.
Raţionamentul jurisprudenţei actuale a Curţii Europene, aşa cum s-a arătat mai sus, construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, cunoaşte o modificare faţă de practica anterioară care statua că, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989 - ipoteză care nu se regăseşte în speţă - reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se, totodată, că reclamanţii au chiar un „bun actual”.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un bun actual, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este şi cazul în speţă.
Hotărârea apelată a dat o dezlegare pe fond acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, dezlegarea fiind conformă Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care este incidenţă în speţă, precum şi jurisprudenţei actuale a Curţii Europene privind noţiunea de „bun” ce intră sub protecţia art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţie, şi, pe cale de consecinţă, corect a fost soluţionată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată, prin întâmpinare, în faţa instanţei de fond şi reiterată în faţa instanţei de apel.
Excepţia susţinută în memoriul de apel, prin care reclamanţii solicită instanţei de apel să examineze nulitatea absolută pentru fraudă la lege - fraus omnia corumpit - a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de intimata - pârâtă cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită.
Potrivit cu dispoziţiile art. 294 - 295 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. A proceda altfel, înseamnă a se aduce atingere principiului tantum devolutum quanturn judicatum. Or, apărarea formulată în apel nu reprezintă o excepţie de ordin procedural, ci o apărare de fond, care se poate invoca în contextul unei acţiuni de drept comun, în condiţiile prevăzute de lege: dispoziţiile art. 966 C. civ. ori ale Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei menţionate anterior au declarat recurs reclamanţii.
În motivarea recursului s-a invocat în esenţă faptul că instanţa de apel trebuia să analizeze pe cale de excepţie argumentele sale privind nulitatea pentru fraudă la lege, a contractului de vânzare cumpărare încheiat de către pârâtă, în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul revendicat în prezenta cauză.
În susţinerea acestui motiv s-au invocat principiul legalităţii, instituit de art. l alin. (3) din Constituţie, care se opunea recunoaşterii preferabilităţii unui titlu obţinut prin fraudarea legii, şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în lumina principiului de drept potrivit căruia proprietatea nu se pierde prin neuz, astfel că instanţa trebuia să constate că reclamanta şi intervenientul erau în posesia unui bun actual.
Recurenţii au arătat în continuare că autorii reclamanţilor au pierdut posesia imobilului printr-o preluare cu caracter abuziv din partea statului atâta timp cât nu a existat o despăgubire prealabilă. Astfel, autorul reclamanţilor nu a pierdut proprietatea asupra bunului ci doar posesia acestuia în favoarea statului şi ulterior în favoarea pârâtei. Astfel, titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat decât cel al pârâtei care a fost încheiat prin frauda la lege şi cu un neproprietar.
La momentul încheierii contractului statul nu avea titlu asupra apartamentului în litigiu, iar ingerinţa litigioasă era lipsită de bază legală atâta vreme cât Legea nr. 112/1995 permitea pe de o parte vânzarea bunurilor dobândite cu titlu, iar pe de altă parte nu permitea vânzarea decât către chiriaşii titulari de contract la data intrării în vigoare a legii. Astfel pârâta nu are un bun.
În cauza Porţeanu c. România, C.E.D.O. a statuat că vânzarea de către stat a bunului altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubiri reprezintă o privare de proprietate, contrară art. 1 din Protocolul nr. l la C.E.D.O.
Recurenţii au un bun, raportat şi la faptul că autorităţile administrative au procedat la vânzarea apartamentului în cauză iară o verificare prealabilă a regimului juridic al bunului şi cu fraudarea Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea bunului decât după ce organul administrativ judiciar sau instanţa de judecată se pronunţa asupra cererii de restituire în natură a intervenientului. Privarea de proprietate asupra imobilului combinată cu absenţa totală a despăgubirilor face ca recurenţii să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale.
În acţiunea în revendicare în speţă ambele părţi se prevalează de existenţa unui bun (Raicu c. României paragraf 34). Intimata nu este în posesia unui bun întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunului astfel încât proprietatea nu se putea transmite către cumpărător.
Vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună credinţă, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiţie a faptului că bunul a trecut ilegal în proprietatea statului, fapt asupra căruia instanţele de fond au fost de acord, reprezintă o privare de bunuri, care combinată cu lipsa totală de despăgubire este contrară art. l Protocolul nr. l (Belasin c. României).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite a decis prin Decizia nr. 33/2008, într-o interpretare per a contrario, că acţiunea în revendicare împotriva terţului cumpărător de bună credinţă poate fi admisă cu despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie, în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Nu există măsuri generale luate de statul român care să conducă la soluţionarea problemelor în materia imobilelor naţionalizate. România se confruntă cu o problemă structurală, de sistem, rezultând din redactarea defectuoasă a legislaţiei cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate acre au fost vândute de stat cumpărătorilor de bună credinţă (Katz c. România). Mecanismul de aplicare a Legii nr. 10/2001 aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 este disfuncţional şi nu asigură persoanelor care, potrivit legii, au dreptul la despăgubiri, astfel cum nici Legea nr. 112/1995 nu a protejat dreptul intervenientului la restituire (Deneş c. României).
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Sunt nefondate susţinerile recurenţilor în sensul că instanţa de apel trebuia să analizeze pe cale de excepţie argumentele sale privind nulitatea pentru fraudă la lege a contractului de vânzare cumpărare încheiat de către pârâtă, în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul revendicat în prezenta cauză.
Recurenţii nu au solicitat constatarea nulităţii contractului în cauză, care constituie titlul de proprietate al pârâtei, conform dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, în termenul special de prescripţie prevăzut de acest text de lege.
Atâta timp cât nu s-a exercitat o astfel de acţiune dreptul de a cere constatarea nulităţii contractului în cauză s-a prescris, iar ceea ce este prescris pe cale de acţiune nu mai poate fi invocat nici pe cale de excepţie (apărare), în această categorie intrând susţinerile intimatului reclamant privind nevalabilitatea contractului ce constituie titlul de proprietate al pârâtului în cauză, încheierea contractului cu nerespectarea dispoziţiilor legale, şi astfel cu fraudarea legii.
Tocmai principiul legalităţii invocat de către recurenţi impune respectarea prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care reglementează un termen special de prescripţie aplicabil în cazul contractelor privind imobile care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, indiferent de felul nulităţii de care sunt afectate, relativă sau absolută.
În ceea ce priveşte prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocate de către recurenţi, aplicarea acestora este subsumată urmării procedurii prevăzute de această lege, în urma căreia să se emită o dispoziţie de restituire în natură, cu respectarea prevederilor acestei legi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii H.N.I., R.E., H.M. şi H.I.I. împotriva deciziei nr. 112/ A din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1106/2013. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1136/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
