ICCJ. Decizia nr. 920/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 920/2013
Dosar nr. 9722/99/2008
Şedinţa publică din 22 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanta SC I.G. SRL Iaşi a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Judeţean Iaşi, Consiliul Local laşi şi Municipiul laşi, prin Primar, solicitând instanţei să constate utilitatea publică a lucrărilor de infrastructură constând în drumuri, strada Elisabeta Rizea, reţele de alimentare cu energie electrică şi iluminat public, reţele de alimentare cu gaz executate de reclamantă pe cheltuiala sa în cartierul de locuinţe A., urmând a dispune obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.011.543 lei, reprezentând 89.003 lei - contravaloarea reţelei de alimentare cu gaz, 669.425,5 lei, contravaloarea drumurilor şi 247.393 lei - contravaloarea reţelelor de alimentare cu energie electrică şi iluminat public, precum şi obligarea pârâţilor să efectueze toate actele necesare în vederea trecerii acestor bunurilor imobile de utilitate publică locală, existente în cartierul A. precum şi a terenului aferent, în domeniul public al municipiului Iaşi.
Prin sentinţa civilă nr. 68 din 13 ianuarie 2010, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, în baza art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea reclamantei la judecata cererii având ca obiect obligarea pârâţilor să efectueze toate actele necesare în vederea trecerii reţelelor de alimentare cu energie electrică şi iluminat public, reţelelor de alimentare cu gaze, precum şi a drumurilor în domeniul public al municipiului Iaşi; a respins excepţiile prematurităţii şi a lipsei calităţii procesuale active; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.011.543 lei, reprezentând contravaloarea reţelei de alimentare cu gaz, a reţelei de alimentare cu energie electrică şi iluminat public şi a drumurilor construite în cartierul A.
Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC I.G. SRL
Prin decizia civilă nr. 101 din 25 iunie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, a respins apelul formulat de reclamanta SC I.G. SRL, prin reprezentant legal.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că reclamanta - apelantă a dobândit în proprietate suprafaţa de 42.526 m.p. teren, în zona Păcurari a Municipiului Iaşi.
Ulterior, SC I.G. SRL a obţinut de la autorităţile locale avizele şi autorizaţiile legale pentru edificarea unui cartier rezidenţial de locuinţe, A.
Reclamanta-apelantă a procedat la executarea lucrărilor de infrastructură aferente ansamblului de locuinţe A. prin resurse proprii.
Astfel, în baza contractului de racordare din 30 noiembrie 2005, încheiat E.O.M., în calitate de operator distribuţie şi SC I.G. SRL, în calitate de solicitant servicii de racordare s-a executat instalaţia de racordare la reţeaua electrică de distribuţie, denumită „Alimentare cu energie electrică a Cartierului de locuinţe unifamiliale A.”, amplasat în zona Păcurari, Iaşi.
Prin contractul de racordare din 30 noiembrie 2005, încheiat între aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate ca şi în contractul nr. X/2005, s-a realizat instalaţia de racordare „Alimentare cu energic electrică a iluminatului public din cartierul de locuinţe unifamiliale A.”, zona Păcurari, Iaşi.
La articolul 6.7 din ambele contracte, părţile au convenit instituirea şi respectiv, înscrierea în cartea funciară a dreptului de uz şi de servitute, cu titlu gratuit, în favoarea operatorului de distribuţie, pe durata de existenţă a instalaţiei de racordare, în condiţiile prevăzute de Legea Energici Electrice nr. 318/2003.
Tot astfel, la art. 10.1 din ambele contracte, părţile au stipulat că instalaţiile de racordare la reţeaua electrică de distribuţie, care fac obiectul contractului (care se află între punctul de racordare şi punctul de delimitare) sunt în proprietatea operatorului de distribuţie, conform prevederilor legale în vigoare.
Prin acordul de acces la sistemul de distribuţie a gazelor naturale din 24 august 2005, la art. 4.1, părţile au convenit ca SC D.N. SA Tg. Mureş să participe la realizarea investiţiei şi că va suporta cheltuielile de întreţinere şi exploatare, iar solicitantul, în calitate de proprietar, va constitui fondurile de amortizare a investiţiei şi va contribui la cofinanţarea lucrărilor cu suma necesară proiectării şi execuţiei lucrărilor. Părţile au convenit ca solicitantul să predea conductele şi branşamentele către SC D.N. SA Târgu Mureş spre întreţinere şi exploatare, cu titlu gratuit şi fără alte pretenţii ulterioare.
Ulterior, părţile au încheiat Protocolul din 18 decembrie 2006 ce are ca obiect predarea de către SC I.G. SRL spre exploatare şi întreţinere a conductei de distribuţie a gazelor aflată în perimetrul de concesionare al SC E.O.G.R. SA Tg. Mureş din cartierul A., reclamanta-apelantă obligându-se să nu solicite taxa de redevenţă, chirie sau orice altă taxă aferentă ocupării domeniului public, să acorde drept de uz şi servitute de trecere, cu titlu gratuit, asupra terenului pe care se află amplasate instalaţiile, pe toată durata de valabilitate a contractului.
Din situaţia de lucrări - Cheltuieli pentru investiţia de bază, întocmită de SC I.G. SRL, rezultă că această societate a efectuat în cartierul A. şi drumuri (str. A-A1-A2-D-C-E şi str. leg.; str. A1-A1 A şi str. A2-A2 A).
Curtea a constatat că, după realizarea tuturor acestor lucrări de infrastructură aferente cartierului A., apelanta a împărţit terenul în parcele pe care le-a vândut la diferite persoane fizice şi juridice, conform contractelor de vânzare-cumpărare depuse la dosarul de fond (filele 365-461).
Din cuprinsul actelor translative de proprietate rezultă că, odată cu loturile de teren neconstruit, situate în cartierul A., apelanta a înstrăinat şi dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra tuturor instalaţiilor ce deserveau aceste terenuri şi care, „prin natura sau destinaţia lor sunt în folosinţa comună a tuturor proprietarilor parcelelor de teren., respectiv instalaţii electrice, de apă, canalizare, gaz etc.”.
În cazul vânzării unor parcele care nu aveau ieşire la calea publică, apelanta a instituit în favoarea cumpărătorilor câte un drept de servitute de trecere pe terenul aflat în proprietatea societăţii.
Raportat la situaţia de fapt expusă, Curtea constată că reclamanta-apelantă nu se află în vreun raport juridic cu vreunul dintre cei patru pârâţi pe care i-a chemat în judecată.
Susţinerea apelantei că pârâţii şi-ar fi sporit patrimoniul fără vreun temei legal pe seama patrimoniului său, care s-ar fi diminuat, nu poate fi primită, deoarece, din contractele de vânzare-cumpărare existente la dosarul cauzei, rezultă fără echivoc că aceasta a înstrăinat dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra instalaţiilor ce deserveau parcelele de teren din cartierul A. către cumpărătorii acestor parcele, iar preţul final al fiecărei vânzări - cumpărări reflectă şi contravaloarea instalaţiilor ce deserveau fiecare parcelă de teren vândută.
Pe de altă parte, din contractele încheiate cu furnizorii de gaz şi energie electrică rezultă că apelanta, în calitate de proprietară, a cedat acestora exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor de gaz şi energie electrică şi a instituit în beneficiul furnizorilor şi drepturi de uz şi servituţi de trecere pe terenurile pe care se află aceste reţele, în mod gratuit.
În consecinţă, apelanta nu a produs dovezi, contrar art. 1169 C. civ., pentru a legitima calitatea procesuală pasivă a pârâţilor din prezenta cauză.
Nu a fost primită nici susţinerea apelantei referitoare la exproprierea în fapt, fără o justă şi prealabilă despăgubire, a bunurilor imobile a căror contravaloare o solicită şi care ar fi trecut în domeniul public atâta vreme cât aceste bunuri au format obiectul unor convenţii între ea şi furnizorii de servicii publice (gaz, electricitate), precum şi între ea şi persoanele fizice sau juridice, cumpărătoare ale parcelelor de teren pe care au edificat locuinţe unifamiliale.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă SC I.G. SRL pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că autorităţile publice locale, în speţă Municipiul Iaşi şi Consiliul Local al Municipiului Iaşi, datorează recurentei plata lucrărilor de utilitate publică pe care aceasta le-a realizat. De aceea, se impune ca, după achitarea tuturor despăgubirilor către reclamantă, a căror valoare va fi stabilită printr-o expertiză contabilă, toate bunurile de utilitate publică existente în Cartierul A. să fie incluse în domeniul public al Municipiului Iaşi, conform legii.
Reţelele, precum şi terenurile aferente lor, fac parte prin lege din domeniul public al Municipiului Iaşi, fiind cuprinse în anexa la Legea nr. 213/1998, cap. III pct. 1 si 4. Recurenta, ca persoană juridică privată, a contribuit la mărirea patrimoniului Municipiului Iaşi, incluzând în domeniul public bunuri imobile în valoare totală de 2.760.671 RON.
Şi în ceea ce priveşte str. Elisabeta Rizea, utilitatea publică nu poate fi pusă la îndoială. Această stradă figurează în nomenclatorul străzilor Municipiului Iaşi şi, conform cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998, străzile unei localităţi fac parte din domeniul public al acesteia.
Fiind vorba despre o îmbogăţire fără vreo justă cauză a Municipiului Iaşi, iar daunele solicitate prin acţiune având ca izvor de obligaţii îmbogăţirea fără just temei, ca urmare a diminuării patrimoniului nostru cu lucrări (imobile) în valoare de 2.760.671 RON, acţiunea a fost formulată în contradictoriu cu Municipiul Iaşi prin Primar, Consiliul Local Iaşi, Primarul Municipiului Iaşi şi Consiliul Judeţean Iaşi.
Instanţa de fond şi instanţa de apel în mod greşit au reţinut că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă motivat de împrejurarea că bunurile imobile a căror contravaloare a făcut obiectul acţiunii nu se află în patrimoniul pârâţilor, ci parte în patrimoniul E.O.G.R., E.O.M.D. şi parte în patrimoniul reclamantei.
Aşa cum s-a arătat, reţelele de gaz, alimentare cu energie electrică, iluminat public şi drumuri construite de către reclamantă sunt bunuri imobile de utilitate publică locală. Edificarea acestor lucrări de infrastructură în Municipiul Iaşi se realizează şi sunt suportate de către Municipiul Iaşi şi Consiliul Local. În ceea ce priveşte reţelele de alimentare cu gaz, energie electrică şi iluminat public, toate, indiferent de modul de finanţare, sunt în administrarea operatorilor de distribuţie, iar conform cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998, sunt în proprietatea Municipiului Iaşi.
Dezvoltatorii imobiliari sunt obligaţi să construiască toate lucrările de infrastructură pe cheltuiala proprie şi apoi, obligaţi să le predea operatorilor.
Aşa fiind situaţia de fapt, se poate constata că a avut loc o expropriere de fapt, fără o justă şi prealabilă despăgubire şi fără întocmirea unor acte pentru trecerea bunurilor (reţele, străzi) şi a terenului aferent în domeniul public, fără ca autorităţile publice locale să îşi asume vreo obligaţie patrimonială faţă de recurentă.
Având în vedere că lucrările de infrastructură construite în cartierul A. se regăsesc la cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998 şi sunt de utilitate publică locală, calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză o au Municipiul Iaşi, prin Primar şi Consiliul Local Iaşi, iar Primarul Municipiului Iaşi fost chemat în judecată pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă, în eventualitatea admiterii acţiunii.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat numai în parte, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor cuprinse la art. III pct. 1 şi 4 din anexa Legii nr. 213/1998, potrivit cărora domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din drumurile comunale, vicinale şi străzile; reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente.
Deşi textul citat se referă numai la reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente, pot fi incluse în categoria reţelelor din domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor şi reţelele de gaz şi energie electrică, pentru că acestea asigură în prezent termoficarea prin înlocuirea vechilor reţele de termoficare comună a cartierelor. La rândul lor, reţelele de energie electrică includ reţele de iluminat public, astfel încât şi acestea se regăsesc în categoria celor care sunt vizate de textul legal menţionat.
Astfel fiind, tipurile de reţele menţionate sunt incluse, în temeiul legii, în domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor, fără ca legea să facă vreo precizare cu privire la proprietarul originar al acestor reţele.
Reclamanta - recurentă este o societate comercială care a înţeles să construiască, pe terenul proprietatea sa privată, un ansamblu rezidenţial, ceea ce presupune construirea unor reţele de natura celor menţionate în art. III pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998, pe care ulterior le-a înstrăinat odată cu locuinţele, aspect care rezultă fără echivoc din cuprinsul contractelor de vânzare - cumpărare şi care, de altfel, nu este combătut de către recurentă.
În mod corect instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu se află în raporturi juridice cu nici unul dintre pârâţi întrucât prin contractele de vânzare-cumpărare a înstrăinat şi „dreptul de proprietate forţată şi perpetuă asupra tuturor instalaţiilor ce deservesc terenul vândut, care prin natura sau destinaţia lor sunt în folosinţa comună a tuturor proprietarilor parcelelor de teren situate în cartierul A., respectiv instalaţii electrice, de apă, canalizare, gaz, etc.” (spre ex. contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 mai 2007 de B.N.P. - I.B., fila 365 prima instanţă).
Vânzarea instalaţiilor care deserveau parcelele de teren pe care erau sau urmau a fi edificate locuinţe s-a reflectat în preţ, astfel încât recurenta nu poate pretinde nici o despăgubire din partea reprezentanţilor domeniului public al municipiului Iaşi, pentru aceste instalaţii, întrucât patrimoniul său nu s-a micşorat cu contravaloarea acestora.
Pe de altă parte, din contractele încheiate cu furnizori de gaz metan şi energie electrică rezultă că reclamanta a cedat acestora în mod gratuit exploatarea şi întreţinerea acestor instalaţii, instituind în beneficiul furnizorilor dreptul de uz şi servitute de trecere pe terenurile pe care se află aceste reţele, terenurile rămânând în patrimoniul persoanelor cărora le-a fost înstrăinat terenul de către reclamantă prin contracte de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză. Spre pildă, între recurentă şi SC D.N. SA Târgu Mureş, sucursala Iaşi, s-a perfectat un contract de cofinanţare nr. X/2005 prin care operatorul s-a obligat să participe la investiţie, iar, în contraprestaţie, să devină proprietar al conductelor de gaz metan, după înlocuire.
Şi această împrejurare dovedeşte că recurenta nu mai deţine calitatea de proprietar al instalaţiilor pentru care pretinde despăgubiri, întrucât le-a înstrăinat, în modalităţile menţionate. În patrimoniul său a intrat contravaloarea acestora, motiv pentru care nu există un prejudiciu constând în majorarea patrimoniului vreunuia dintre pârâţi în detrimentului patrimoniului reclamantei, astfel încât calitatea procesuală pasivă a pârâţilor într-o actio in rem verso nu poate fi reţinută.
Înalta Curte apreciază însă că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită cu privire la imobilele enumerate în art. III pct. 1 al Legii nr. 213/1998, privind drumurile publice.
Deşi s-a făcut dovada că în cartierul A. există două căi de acces cărora li s-a dat nume în nomenclatorul de nume la străzilor al Municipiului Iaşi, respectiv strada şi aleea Elisabeta Rizea, acestea nu au făcut obiect al contractelor de vânzare-cumpărare, astfel încât au rămas în proprietatea recurentei şi sunt afectate de utilitate publică în măsura în care se dovedeşte că reprezintă „drumuri de acces deschise publicului larg”, fiind „conectate la reţeaua publică de drumuri”, „servind atât publicului general, cât şi oricărui tip de transport privat”, cerinţe impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Bugajny şi alţii împotriva Poloniei (depusă în traducere la fila 350 a dosarului primei instanţe de fond), care priveşte o situaţie de fapt identică cu cea în speţă.
Deşi din Ghidul de elaborare al regulamentului local de urbanism (pct. 2.3.2. art. 25) rezultă că străzile sunt drumuri publice din interiorul localităţilor, indiferent de denumire, iar din Planul urbanistic zonal al ansamblului rezidenţial A. rezultă că se vor edifica şi obiective de utilitate publică, respectiv străzi noi (pct. 3.8.), că legătura cu celelalte zone funcţionale ale oraşului este asigurată prin Şoseaua Păcurari, instanţa de apel nu a analizat cererea de despăgubiri care viza această categorie de terenuri, prin prisma situaţiei de fapt existentă în prezent.
De aceea instanţa de recurs a dispus din oficiu, în cadrul probei cu înscrisuri, să fie depuse la dosar relaţii privind accesul circulaţiei publice pe aceste străzi şi legătura lor cu reţeaua de străzi a oraşului, însă înscrisurile primite nu lămuresc situaţia de fapt, fiind contradictorii.
Astfel, recurenta menţionează în adresa de la fila 173 a dosarului de recurs că strada şi aleea Elisabeta Rizea nu au fost niciodată închise publicului, iar Municipiul Iaşi, prin Instituţia Arhitectului Şef, Serviciul G.I.S. - Cadastru, precizează, la fila nr. 170 a dosarului de recurs că, prin Hotărârea C.L. nr. 69 din 20 martie 2006, a fost aprobată denumirea străzii Elisabeta Rizea pe teren proprietate privată, arteră aflată în proprietatea riveranilor, decizia de restricţionare a accesului prin amplasarea de indicatoare rutiere aparţinând riveranilor, iar nu Primăriei Municipiului Iaşi, ceea ce susţine ideea unei străzi care nu este deschisă circulaţiei publice.
Prin urmare, se impune lămurirea situaţiei de fapt asupra acestor două drumuri de acces, stabilirea regimului lor juridic, de drumuri deschise circulaţiei publice sau de drumuri private, menite să servească numai accesului în şi din ansamblul rezidenţial, fără a reprezenta un punct de tranzit pentru traficul urban, caz în care este necesară şi verificarea existenţei unor eventuale restricţii de circulaţie pe aceste drumuri, în raport de cerinţele Curţii Europene a Drepturilor Omului menţionate în cauza citată anterior.
În acest sens, se va efectua o expertiză tehnică, probă care nu se poate realiza de către instanţa de recurs, astfel cum rezultă din interpretarea per a contrario a art. 305 C. proc. civ.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC I.G. SRL prin Administrator Judiciar C.I.I.P.U.R.L. împotriva Deciziei nr. 101 din 25 iunie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 915/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 924/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
