ICCJ. Decizia nr. 935/2013. Civil. Retragere asociat. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 935/2013
Dosar nr. 23/90/2008
Şedinţa publică de la 7 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 23/90/2008 la data de 7 ianuarie 2008, reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâtul L.M. şi a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate retragerea pârâtului din SC T. SRL Drăgăşani şi să se încuviinţeze preluarea părţilor sociale ale pârâtului de către reclamantă, şi funcţionarea societăţii cu asociat unic, solicitând să fie citată în cauză şi SC T. SRL
La data de 20 februarie 2008, pârâtul a formulat o cerere reconvenţională prin care a solicitat excluderea reclamantei-pârâte din societate, motivat de faptul că în calitatea sa de administrator, aceasta a încheiat un contract de comodat pentru unul din bunurile societăţii pentru o perioadă de 5 ani, ceea ce a condus la crearea unui prejudiciu ce urmează să fie acoperit.
La data de 30 aprilie 2009 pârâtul-reclamant şi-a precizat cererea reconvenţională solicitând ca reclamanta-pârâtă să fie obligată la plata sumei de 42.180 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a spaţiului comercial acordat de aceasta în comodat, unei alte persoane.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa comercială nr. 616 din 25 martie 2010, a respins acţiunea şi cererea reconvenţională, reţinând în esenţă că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru excluderea unui asociat.
Astfel, a reţinut că, urmare a neînţelegerilor intervenite între părţi, în calitate de asociaţi ai SC T. SRL, în anul 2007, după pronunţarea divorţului, pârâtul a acceptat să se retragă din societate, răzgândindu-se ulterior.
În legătură cu motivele invocate reciproc, pentru excluderea din societate, prima instanţă a motivat că acordarea, în comodat, de către reclamantă, a unui spaţiu comercial, către o altă societate, ce aparţine fiului părţilor, nu constituie un act fraudulos de natură a atrage această consecinţă, după cum nu poate primi o asemenea calificare nici comportamentul pârâtului de a-şi însuşi unele bunuri ale societăţii, care se află, în continuare, în patrimoniul acesteia.
Ambele părţi au declarat apel împotriva sentinţei de mai sus, pe care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin cererea înregistrată sub nr. 3512/90/2009, pe rolul aceluiaşi tribunal, la data de 21 noiembrie 2009, reclamantul L.M. a chemat în judecată pe pârâtele T.M. şi SC T. SRL şi a solicitat ca, în baza art. 227 alin.1 lit. e) din Legea nr. 31/1990, să se dispună dizolvarea societăţii comerciale, susţinând că din cauza neînţelegerilor grave dintre asociaţi, continuarea activităţii acesteia este imposibilă pe fondul divorţului dintre părţi, dar şi a lipsei de transparenţă şi comunicare şi disfuncţionalităţi în raporturile agentului economic cu terţii.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa nr. 1139 din 16 iunie 2010 a respins acţiunea, reţinând că deşi starea de conflict dintre părţi este de necontestat, societatea poate să funcţioneze în continuare, dovedindu-se că în ultima perioadă de timp a obţinut profit, iar asociaţii dividende.
Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe, susţinând că este nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, deoarece între asociaţi există grave neînţelegeri, demonstrate cu numeroasele acţiuni aflate pe rolul instanţelor, precum şi plângeri penale pe care pârâta Ie-a iniţiat împotriva lui, şi că, de asemena, aceasta şi-a însuşit profitul societăţii şi a dispus de bunurile ei, transferând o parte din fonduri către o societate nou înfiinţată, al cărei asociat unic este fiul părţilor.
În şedinţa din data de 22 septembrie 2010, în faţa instanţei de apel, cele două cauze au fost conexate, la Dosarul nr. 23/90/2008, apreciindu-se că soluţia pronunţată în una dintre acestea o poate determina pe cea care urmează să fie adoptată în cealaltă cauză, observând că admiterea cererii privind constatarea retragerii din societate sau a uneia dintre cererile de excludere, ar transforma SC T. SRL într-o societate cu răspundere limitată cu asociat unic, nemaifiind incidente dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. e) ce constituie temeiul cererii de dizolvare, a cărei admitere, separat, ar lăsa fără obiect cererile de excludere.
Prin decizia nr. 79/A/C/29 septembrie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de pârâtul-reclamant L.M. împotriva sentinţei nr. 1139 din 16 iunie 2010, pe care a modificat-o în sensul că a dispus dizolvarea SC T. SRL, înscrierea şi publicarea deciziei.
De asemenea, a respins apelurile formulate de reclamanta-pârâtă T.M., cât şi de pârâtul-reclamant L.M. împotriva sentinţei comerciale nr. 616 din 25 martie 2010, în contradictoriu cu SC T. SRL Drăgăşani şi a obligat pe intimata T.M. la 1.060 RON cheltuieli de judecată către apelantul L.M.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la apelul formulat de reclamanta-pârâtă T.M. a reţinut că aceasta nu a formulat critici efective la adresa sentinţei apelate, susţinerile sale fiind, în principal, de natura unei întâmpinări, însă, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac analizate şi susţinerea că pârâtul-reclamant a săvârşit acte de natură frauduloase, raportat la cererea de excludere a acestuia, instanţa a verificat pretenţiile în limita judecăţii de la prima instanţă.
Astfel, a reţinut că acţiunea în excludere, formulată de reclamantă, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 222 din Legea nr. 31/1990, fără a preciza, în mod concret, situaţiile evocate de text, incidente în cauză, însă din motivarea în fapt rezultă că se conturează situaţia prevăzută la lit. d), constând în aceea că poate fi exclus asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
Raportându-se la textul evocat, instanţa de apel a reţinut că săvârşirea de acte frauduloase în dauna persoanei juridice, trebuie să fie făcută nu de un simplu asociat, ci de asociatul-administrator, enumerarea făcută de legiuitor având caracter limitativ, care nu permite instanţei să adauge.
Or, aşa fiind, în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor impuse de text, în raport de poziţia pârâtului în societate, care este doar asociat şi nu îndeplineşte funcţia de administrator.
În legătură cu retragerea pârâtului din societate, s-a reţinut că, în mod corect, prima instanţă nu a dat eficienţă procesului-verbal din data de 14 decembrie 2007, în care s-a menţionat că acesta şi-a exprimat dorinţa de a renunţa la calitatea de asociat, rezultând că a condiţionat retragerea de obţinerea unei anumite indemnizări, cu care reclamanta nu a fost de acord.
Prin urmare, nerealizându-se acordul de voinţă în privinţa aspectului relevat, hotărârea adoptată este legală şi temeinică, apelul declarat de reclamantă fiind apreciat ca nefondat.
S-a constatat că este corectă concluzia primei instanţe şi în raport de apelul formulat de pârât, vizând admiterea cererii reconvenţionale şi excluderea reclamantei-pârâte din societate, observând că fapta imputată acesteia, întemeiată pe dispoziţiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, constând în încheierea unui contract de comodat, prin care societatea a trecut în folosinţă gratuită un bun al său, unei alte societăţi, aparţinând fiului părţilor, nu se încadrează în conţinutul acestora, constituind doar un sprijin pe care soţii au dorit să-l acorde fiului lor.
În acest sens s-a mai constatat că, din probele administrate, se desprinde faptul că pârâtul a încuviinţat tacit încheierea contractului de comodat, participând la dotarea firmei fiului părţilor, SC N. SRL, cu calculatoare şi la amenajarea spaţiului acesteia, iar pe perioada contractului de comodat, nu a formulat nici un fel de opoziţie.
În ce priveşte cererea pentru obligarea reclamantei la plata sumei de 42.180 euro, reprezentând contravaloarea unui pretins prejudiciu determinat de locaţia gratuită a spaţiului evocat mai sus, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită, pentru considerentele ce urmează:
O primă raţiune s-a referit la incidenţa, în raport de această cerere, a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant şi, deci, a inadmisibilităţii acţiunii, întrucât prejudiciul în discuţie s-ar focaliza în patrimoniul persoanei juridice, care este legitimată procesual activ să-l pretindă prin organele sale de conducere, însă, în condiţiile în care pârâtul nu are calitatea de reprezentant al societăţii, nu poate îndeplini acte în numele ei.
Tot în acest sens, asociaţilor le este recunoscut un alt mijloc procesual pentru acoperirea unui atare prejudiciu, în măsura în care se pretinde că este întemeiată atragerea răspunderii administratorilor.
O a doua raţiune, ce ţine de fondul cauzei, este susţinută de argumentele pentru care s-a apreciat că acţiunea în excludere a reclamantei este neîntemeiată.
Referitor la apelul declarat de pârâtul L.M. împotriva sentinţei nr. 1139/2010, instanţa de apel l-a apreciat ca fondat, faţă de modul de soluţionare al cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia societatea se dizolvă prin hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.
Instanţa de apel a reţinut că textul consacră posibilitatea dizolvării unei societăţi comerciale atunci când există motive temeinice care împiedică funcţionarea ei, cum ar fi neînţelegerile grave dintre asociaţi, având în vedere societăţile de persoane şi în special acelea cu un număr mic de asociaţi.
Aşa fiind, a arătat că societatea cu răspundere limitată nu poate fi calificată nici ca o societate de persoane, nici ca o societate de capital, însă viaţa ei este marcată de caracterul intuitu personae al raporturilor dintre părţi şi că neînţelegerile grave dintre asociaţi pot să împiedice funcţionarea societăţii, semnificând lipsa sau dispariţia lui affectio societatis, adică a intenţiei de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun.
Este adevărat că dizolvarea pentru acest motiv trebuie să rămână o măsură excepţională, însă atunci când se dovedeşte lipsa lui affectio societatis şi imposibilitatea funcţionării în continuare a societăţii, datorită gravelor neînţelegeri dintre asociaţi, ea trebuie acceptată şi nu poate fi înlăturată de faptul că la un moment dat, într-o primă perioadă a neînţelegerilor, societatea a continuat să fie activă şi chiar să aducă profit, aşa cum s-a susţinut în cauză.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 4.6., hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală prin voturile reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, preluate fiind dispoziţiile art. 192 din Legea nr. 31/1990, care instituie regula dublei majorităţi, potrivit căreia criteriul obiectiv al majorităţii capitalului este dublat de criteriul subiectiv al majorităţii asociaţilor, ce poate constitui însă şi un motiv de blocare a angrenajului decizional mai ales atunci când societatea este constituită din participarea a doi asociaţi şi când regula majorităţii înseamnă, în fapt, unanimitate.
În aceste condiţii, în absenţa unei conlucrări şi a unei affectio societatis între asociaţi, funcţionarea agentului economic devine imposibilă, prin prisma actelor de dispoziţie sau a celor asimilate, în care este nevoie de hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile dublei majorităţi convenită de părţi.
De altfel, existenţa neînţelegerilor nu este contestată de asociaţi, manifestându-se prin numeroase litigii între aceştia, printre care şi plângeri penale pe care le-au formulat reciproc, ceea ce evocă lipsa de încredere, împrejurarea că se suspectează de săvârşirea unor fapte frauduloase, concluzia fiind că nu pot conlucra pentru realizarea interesului social.
În raport de considerentele prezentate, instanţa de apel a reţinut că neînţelegerile dintre părţile asociaţi sunt atât de grave, încât nu permit funcţionarea societăţii, aşa că sunt îndeplinite cerinţele art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, pentru dizolvarea acesteia.
Reclamanta şi pârâta SC T. SRL au declarat recurs împotriva deciziei tribunalului pe care au criticat-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, deoarece, preluând, exclusiv, susţinerile pârâtului L.M., a ajuns la concluzia greşită că se impune dizolvarea societăţii deşi funcţionarea acesteia nu este imposibilă, ci dimpotrivă îşi desfăşoară în mod profitabil activitatea.
Pârâtul L.M. a formulat de asemenea recurs împotriva deciziei tribunalului, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motivat de faptul că deşi i s-a admis apelul şi a fost respins cel declarat de reclamantă, iar în considerente s-a menţionat obligarea acesteia la cheltuieli de judecată în fond şi în apel, prin dispozitivul deciziei i-au fost acordate doar cheltuielile de judecată efectuate în apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin decizia nr. 2190 din 7 iunie 2011, a admis toate trei recursurile şi a casat decizia, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând următoarele:
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., priveşte nelegalitatea hotărârii atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ceea ce pune în discuţie analiza dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care obligă instanţa să arate, în considerentele hotărârii adoptate, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Privitor la acest motiv de recurs, reclamanta a susţinut că, deşi a formulat critici concrete împotriva sentinţei din 25 martie 2010, instanţa de apel Ie-a considerat întâmpinare, apreciere faţă de care, instanţa supremă a arătat că, într-adevăr, prin motivele depuse la data de 19 mai 2010, reclamanta a invocat faptul că hotărârea prin care prima instanţă a respins cererea privind excluderea pârâtului pentru fraudă comisă în dauna societăţii, nu a fost motivată şi analizată împreună cu cererea reconventională a acestuia.
De asemenea, a reţinut că instanţa de apel a ignorat, prin decizia pronunţată, cel de-al doilea motiv de apel, prin care s-a susţinut că prima instanţă nu a analizat, în concre, probele din care rezultă că există motive temeinice pentru excluderea pârâtului, constând în aceea că şi-a însuşit actele şi ştampila societăţii, a încheiat contracte comerciale, deşi nu avea calitatea de administrator, şi-a însuşit bunuri importante ale societăţii, ceea ce a determinat un alt litigiu, finalizat prin sentinţa comercială din 2008, prin care a fost obligat să restituie bunurile pe care şi Ie-a însuşit.
Susţinerile reclamantei din cererea de excludere au alcătuit obiectul Dosarului nr. 2941/90/2008 al Tribunalului Vâlcea, conexat prin încheierea din data de 23 octombrie 2008 la Dosarul nr. 23/90/2008 al aceleiaşi instanţe, la care instanţa de apel nu a făcut, însă, nici o referire şi nici la motivele concrete invocate de reclamantă şi la probele administrate, arătând doar, în termeni generali, că asociaţii au formulat cerere de excludere reciprocă, însă nici unul nu a dovedit că există motive temeinice pentru luarea acestei hotărâri.
Aşa fiind, motivarea instanţei de apel în sensul că reclamanta nu a formulat critici efective cu privire la modul de soluţionare a cererii de excludere a pârâtului, dar că, în considerarea caracterului devolutiv al apelului, urmează a cerceta cauza în limitele judecăţii de la prima instanţă, nu este de natură a satisface exigenţele impuse de art. 261 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
În aceeaşi măsură, omisiunea primei instanţe de a analiza în mod concret motivele de excludere şi de a arăta, în fapt şi în drept, argumentele pentru care a respins cererea reclamantei, precum şi precizarea instanţei de apel că a examinat cauza în aceleaşi limite, atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Totodată, dat fiind faptul că cei doi asociaţi au formulat cereri reciproce pentru excluderea din societate, se impunea să se stabilească,
În prealabil, dacă vreunul dintre ei prin, voinţa sa, a determinat producerea gravelor neînţelegeri care să împiedice funcţionarea societăţii, pentru că în funcţie de concluzia la care s-ar fi ajuns, urma a se examina dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile pentru dizolvarea acesteia, soluţie excepţională, aleasă în funcţie de interesul social.
Pentru a ajunge însă la aceste concluzii, instanţa urma să analizeze temeinic cererile formulate de părţi şi probele administrate în cauză, în caz contrar hotărârea fiind lipsită de temei legal, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest context, a mai reţinut şi că, deşi reclamanta a solicitat excluderea pârâtului, a invocat doar dispoziţiile art. 222 din Legea nr. 31/1990, fără a preciza, în mod concret, la care dintre ipotezele cuprinse în alin. (1) lit. a)-d) se referă, arătând doar motivele pentru care a formulat cererea de excludere, pe care instanţa de apel nu Ie-a pus în discuţia părţilor, încadrându-le la lit. d), care se referă la frauda comisă în dauna societăţii de asociatul administrator şi a stabilit că pârâtul nu are această calitate, ceea ce a constituit un motiv de respingere a apelului reclamantei.
Instanţa supremă a considerat că procedând în acest mod, prin decizia recurată, instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, deoarece nu a examinat motivele de apel ale reclamantei, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, fiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., ce determină casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, prilej cu care a recomandat instanţei de apel să examineze, în concret, cererile şi apărările formulate de părţi, în funcţie de probele dosarului, care, la cerere sau din oficiu, vor fi suplimentate, pentru justa soluţionare a cauzei.
În raport de cele expuse, a apreciat că pentru soluţionarea unitară a cauzei se impune şi admiterea recursului declarat de pârât, care vizează modul de aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 81/A-C/7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de către pârâtul-reclamant L.M. împotriva sentinţei nr. 1139 din 16 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 3512/90/2009, în contradictoriu cu pârâta SC T. SRL Drăgăşani, a fost schimbată sentinţa în sensul că s-a admis acţiunea şi s-a dispus dizolvarea acestei societăţi, înscrierea şi publicarea hotărârii.
De asemenea, au fost respinse apelurile declarate de reclamanta-pârâtă T.M. şi de pârâtul-reclamant L.M. împotriva sentinţei nr. 616 din 25 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 23/90/2008.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin acţiunile cu care au investit prima instanţă, care au fost conexate în apel, reclamanta a solicitat să se constate retragerea pârâtului din societate şi excluderea lui, iar acesta, excluderea reclamantei din societate, obligarea ei la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a spaţiului comercial dat în comodat altei societăţi şi dizolvarea societăţii.
Referitor la criticile formulate în privinţa soluţiei de respingere a acţiunii având ca obiect excluderea pârâtului din societate, adoptată prin sentinţa comercială din 25 martie 2010, reclamanta a susţinut că prima instanţă nu şi-a motivat soluţia şi că a ignorat probele administrate, din care rezultă că pârâtul a săvârşit acte frauduloase în dauna societăţii, în sensul art. 222 lit. a) din Legea nr. 31/1990, de natură a conduce la excluderea lui.
Din conţinutul înscrisurilor depuse la dosar, coroborate cu declaraţiile martorilor audiaţi la propunerea reclamantei, R.C. şi V.T. se desprinde că, într-adevăr, pârâtul asociat la SC T. SRL, alături de reclamantă, care are calitatea de administrator, şi-a însuşit ştampila şi actele societăţii şi a dispus de bunurile acesteia, pe care Ie-a împrumutat altei societăţi ori Ie-a înstrăinat.
Prin acţiunea formulată, reclamanta nu a indicat în mod exact, concret, temeiul de drept al pretenţiilor sale, iar în apel a susţinut, greşit, că sunt incidente dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. a), care se referă la situaţia în care asociatul pus în întârziere nu aduce aportul la care s-a obligat.
Indicarea greşită a temeiului juridic al acţiunii sau omisiunea de a arăta temeiul de drept este însă lipsită de relevanţă, pentru că instanţa, în exerciţiul rolului activ, are posibilitatea să dea acţiunii calificarea juridică corectă, demers pe care, de altfel, l-a întreprins după casarea cu trimitere spre rejudecare, după punerea în discuţia părţilor a dispoziţiilor art. 222 lit. c) şi d) în care se încadrează susţinerile reclamantei.
În acest context, potrivit art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată: c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie, şi d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
În cauză nu se prefigurează însă motivul de excludere prevăzut de art. 222 lit. c), care se referă la asociatul cu răspundere nelimitată, pentru că societatea în care funcţionează părţile este una cu răspundere limitată, prin urmare nu i se aplică aceste dispoziţii legale.
Tot astfel, nu este incident motivul reglementat de art. 222 lit. d), nefiind întrunită una din condiţiile sale de aplicabilitate, respectiv asociatul să aibă calitatea de administrator, chiar dacă celelalte se regăsesc, respectiv este vorba de o societate cu răspundere limitată şi poate fi discutată frauda în dauna societăţii.
În consecinţă, faţă de toate considerentele expuse, s-a apreciat că soluţia de respingere a acţiunii în excluderea pârâtului din societate este conformă cu legea şi se fundamentează pe probele administrate.
În acelaşi mod se priveşte şi rezolvarea pe care a dat-o prima instanţă în legătură cu excluderea reclamantei din societate, cerută de pârât, în baza art. 222 lit. d), cu motivarea că a încheiat un contract de comodat gratuit cu SC N. SRL, aparţinând fiului părţilor, cu intenţia evidentă de fraudă în dauna SC T. SRL, căreia i-a adus un prejudiciu considerabil.
Din acest punct de vedere, susţinerile pârâtului şi probele dosarului au confirmat ipoteza avută în vedere de textul pe care s-a întemeiat, aprecierea primei instanţe, că încheierea actului juridic în discuţie a constituit un sprijin pe care soţii asociaţi au dorit să-l acorde fiului lor, fiind corectă.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor din contractul de societate, reclamanta, ca administrator al acesteia, era îndreptăţită să încheie un astfel de act juridic, aşa că nu se poate considera că, exercitându-şi atribuţiile, a fraudat societatea.
În raport de cele expuse, solicitarea pârâtului, de obligare a reclamantei la plata sumei de 42.180 euro, reprezentând contravaloarea pretinsului prejudiciu cauzat de acordarea comodatului în mod gratuit, nu se susţine, soluţia, prin care prima instanţă a respins şi acest capăt de cerere, fiind corectă, iar faţă de această apreciere, refuzul primei instanţe, de a încuviinţa, pârâtului, administrarea unei noi probe, cu expertiza contabilă, criticat în apel, apare ca neîntemeiat.
Societatea comercială se poate dizolva şi prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice precum neînţelegerile grave între asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii.
Existenţa neînţelegerilor grave între asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii, reprezintă principalul motiv de dizolvare, semnificând lipsa sau dispariţia lui affectio societatis, adică a intenţiei asociaţilor de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun, manifestându-se, în general, în societăţile cu număr mic de asociaţi, în care factorul personal joacă un rol important în funcţionarea societăţii.
Divergenţele între asociaţi care fac imposibilă continuarea activităţii societăţii se referă, cel mai adesea, la proiectele ei de activitate, la pretenţiile administratorilor, la lipsa de transparenţă a acestora, la existenţa sau cuantumul beneficiilor disponibile, la suspectarea reciprocă
În privinţa săvârşirii unor fapte contrare interesului social sau frauduloase.
Dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi trebuie însă să rămână o măsură excepţională, criteriul pe baza căruia se va alege soluţia optimă fiind acela al interesului social care trebuie întotdeauna să primeze.
Trebuie avut în vedere că, potrivit contractului societar, hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, principiul majorităţii fiind sinonim cu unanimitatea, în cazul de faţă, a celor doi asociaţi.
Prin urmare, imposibilitatea conlucrării acestora datorită unor grave neînţelegeri, pe care nu le-au contestat, dovedite cu probele administrate, conduce la blocarea angrenajului decizional şi a funcţionării societăţii care are nevoie de adoptarea unor hotărâri în condiţiile dublei majorităţi convenită de părţi.
A fost înlăturată susţinerea pârâtei, în sensul că societatea desfăşoară o activitate profitabilă, chiar şi fără implicarea reclamantului, care, în condiţiile neînţelegerilor grave dintre părţi, în realitate, refuză ori nu i se permite să participe la viaţa societăţii, contrar prevederilor contractuale, constatare care afirmă aplicarea dispoziţiilor art. 227 alin. (1) lit. e).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta T.M. şi pârâta SC T. SRL Drăgăşani, aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.
Astfel, în mod greşit, s-a susţinut de către instanţa de apel că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile asociatului neadministrator, în realitate aceste dispoziţii legale fiind aplicabile şi administratorului de fapt, nu numai celui ce deţine, formal, o asemenea funcţie, acest lucru fiind acceptat în doctrina de specialitate.
În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că asociatul neadministrator poate fi exclus dacă săvârşeşte o fraudă în dauna societăţii, în forma precizată de textul dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 31/1990.
În speja de faţă, dat fiind faptul că cei doi asociaţi au fost şi soţi, asociatul L.M. a avut conduita administratorului de fapt, semnând acte în numele societăţii şi reprezentând-o în raporturilor contractuale cu terţii, fraudând societatea în repetate rânduri, prin acte de dispoziţie sau de administrare a bunurilor societăţii, în acest sens fiind dat ca exemplu folosirea unei remorci ce a aparţinut societăţii, pentru uzul său personal.
Mai mult, această remorcă a şi fost înstrăinată de către asociatul L.M.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.
Potrivit acestor dispoziţii legale, măsura dizolvării unei societăţi pentru lipsa lui affectio societatis, reprezintă o măsură excepţională, ce trebuie dispusă numai pentru apărarea interesului social.
În plus, această măsură poate fi dispusă numai în situaţia în care activitatea societăţii este blocată datorită modului în care funcţionează organele sale de conducere, or, în speţa de faţă, cei doi asociaţi nu deţin părţile sociale în proporţii egale, recurenta-reclamantă deţinând un nr. de 26 de părţi sociale, iar pârâtul un nr. de 25 de părţi sociale, astfel încât, hotărârile adunării asociaţilor pot fi luate, în orice situaţie, cu majoritatea voturilor deţinută de către recurenta-reclamantă.
În afară de aceasta, recurenta-reclamantă deţine şi calitatea de administrator, astfel încât poate să ia deciziile legate de activitatea curentă a societăţii.
În mod greşit, instanţa de apel, a apreciat faptul că nu prezintă importanţă situaţia că societatea a funcţionat şi a obţinut profit chiar şi urma neînţelegerilor apărute între asociaţi.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Aşa după cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel, cazul de excludere prevăzut de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, se referă la asociatul administrator, or, pârâtul L.M. nu a deţinut funcţia de administrator al SC T. SRL Drăgăşani.
Incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 80 din aceeaşi lege, nu poate fi reţinută, deoarece potrivit acestui text de lege, asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său, sau în folosul unei alte persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate, aceasta însemnând că reclamanta, în calitate de administrator al societăţii, avea la îndemână doar o acţiune în despăgubiri, împotriva pârâtului, pentru faptele pe care le impută acestuia, textul de lege neprevăzând sancţiunea excluderii din societate, pentru astfel de fapte.
2. Cea de-a doua critică este fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, societatea se poate dizolva, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.
În speţă, s-a dovedit, fără nicio îndoială, că între asociaţi există grave neînţelegeri, însă, pentru ca textul de lege să fie aplicabil, este necesară şi existenţa celei de-a doua condiţii, respectiv, ca aceste neînţelegeri dintre asociaţi să împiedice funcţionarea societăţii, or, în cauză s-a dovedit că această condiţie nu este îndeplinită.
Astfel, pe de o parte, potrivit situaţiei economico financiare pe perioada 2007-2012, (dosar recurs), societatea a funcţionat şi a înregistrat profit, iar pe de altă parte, potrivit actului adiţional aflat la dosar recurs, reclamanta deţine majoritatea absolută a capitalului social, având 26 de părţi sociale, iar pârâtul doar 25, astfel încât, în cadrul adunării generale, votul acesteia este decisiv, voinţa organului colectiv de conducere putând fi, astfel, adoptată.
Mai mult, reclamanta este şi administrator al societăţii, astfel încât poate conduce activitatea curentă a acesteia, situaţie care rezultă, de altfel, chiar din rezultatele economico financiare ale societăţii.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei T.M. şi a pârâtei SC T. SRL Drăgăşani, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul-reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1139 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Vâlcea, şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei nr. 81/A-C/7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu privire la apelurile declarate de T.M. şi L.M. împotriva sentinţei nr. 616 din 20 martie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal.
În baza art. 274 C. proc. civ., intimatul-pârât L.M. va fi obligat la 2.500 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă T.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta T.M. şi de pârâta SC T. SRL Drăgăşani împotriva deciziei nr. 81/A-C din 7 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul-reclamant L.M. împotriva sentinţei civile nr. 1139 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Vâlcea.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate cu privire la apelurile declarate de T.M. şi L.M. împotriva sentinţei 616 din 25 martie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal.
Obligă intimatul-pârât L.M. la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă T.M.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 7 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 950/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 869/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
