ICCJ. Decizia nr. 979/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 979/2013
Dosar nr. 3237/115/2010
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 87 din 8 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosar nr. 3237/115/2010, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Zalău împotriva pârâtei SC "P.F." SRL Timişoara pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 82.237,89 RON (19.440 euro) reprezentând contravaloarea chiriei pentru spaţiul situat în Reşiţa, B-dul R., la etajul complexului comercial I., pentru perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009, actualizată cu indicele de inflaţie, până la data plăţii efective; obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 12.953 RON, reprezentând cheltuieli efectuate cu plata salariilor, a contribuţiilor la asigurările sociale, sănătate şi şomaj pentru angajaţii de la punctul de lucru Reşiţa în perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009, actualizată cu indicele de inflaţie, până la data plăţii efective.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânda legală la sumele sus-menţionate, calculată de la data pronunţării sentinţei până la data achitării debitului.
A fost respins petitul de cerere al acţiunii reclamantei privind obligarea pârâtei la plata contravalorii beneficiului nerealizat în perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 3.519,82 RON, cheltuieli de judecată, compusă din suma de 3.514,82 RON, taxă timbru şi suma de 5 RON, timbru judiciar.
Anterior pronunţării acestei hotărâri instanţa, prin încheierea din data de 30 noiembrie 2010, a respins în temeiul art. 12 raportat la prevederile art. 10 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâtă.
În pronunţarea evocatei sentinţe instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că motivul producerii faptului păgubitor pentru reclamantă l-a constituit declanşarea incendiului în incinta spaţiului închiriat de pârâta SC P.F. SRL Timişoara, determinat de ignorarea de către acesta a măsurilor pe care trebuia să le prevadă şi să le realizeze la sistemul instalaţiilor şi aparatelor electrice precum şi oricăror alte condiţii care ar fi putut declanşa un eventual incendiu şi pe care pârâta putea şi trebuia să le prevadă că, deşi pârâta nu a determinat în mod nemijlocit producerea faptei păgubitoare, în sarcina ei s-a reţinut neîndeplinirea unor obligaţii de diligentă ce constau în sarcina de a controla periodic instalaţia electrică - cabluri electrice de alimentare, în spaţiul închiriat, lucru care ar fi determinat înlăturarea situaţiei păgubitoare.
Cu privire la prejudiciul produs reclamantei, instanţa a constatat că, aşa cum rezultă din Contractul de închiriere nr. 23 din 18 octombrie 2007, contravaloarea chiriei lunare este de 7.200 euro + TVA, pentru perioada 1 martie 2009 - 31 mai 2009.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii beneficiului nerealizat în perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009 instanţa de fond a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 1084 C. civ., daunele datorate cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit creditorul obligaţiei de despăgubire, că în ceea ce priveşte dobânda legală, având în vedere necesitatea reparării integrale a prejudiciului, această reparare integrală presupunând atât prejudiciul efectiv cât şi beneficiul nerealizat, această dobândă se datorează, în cazul răspunderii delictuale întemeiate, ca în cauză, pe prevederile art. 1000 alin. (1) C. civ. de la momentul la care creanţa reprezentând prejudiciul suferit de creditor este certă, lichidă şi exigibilă.
A mai reţinut instanţa de fond că actualizarea în funcţie de rata inflaţiei este fundamentată pe natura şi scopurile diferite ale celor două instituţii; dobânda este preţul lipsei de folosinţă, iar actualizarea cu rata inflaţiei urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC "P.F." SRL Timişoara, solicitând admiterea acestuia aşa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinţei apelate şi pe fond, respingerea în totalitate a cererii formulate de reclamantă cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată din prima instanţă şi din apel, apelanta invocând faptul că nu pot fi aplicate în acelaşi timp dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ., (răspunderea pentru fapta proprie) cât şi dispoziţiile art. 1000 C. civ. (răspunderea pentru fapta altuia), că pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 1086 C. civ., daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 281/A din 19 decembrie 2011, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 3360 euro, în echivalent RON la cursul din ziua plăţii şi 960 RON reprezentând contravaloare chirie şi salarii pentru perioada 11 martie 2009 şi 24 martie 2009, respingând în rest pretenţiile reclamantei şi a compensat cheltuielile de judecată ale părţilor.
În privinţa excepţiei de necompetenţă materială a primei instanţe, Curtea a considerat că excepţia nu este incidenţă în cauză, data înregistrării acţiunii fiind anterioară intrării în vigoare a Legii micii reforme, astfel că, în mod corect a apreciat instanţa de fond litigiul fiind comercial, dat în primă instanţă în competenţa tribunalelor, conform disp. art. 2 C. proc. civ., în vigoare la data promovării acţiunii.
Referitor la fondul litigiului, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că magazinul P., în care chiar a avut loc incendiul, s-a redeschis după 5 zile, în condiţiile în care suprafaţa este mult mai mare decât a magazinului reclamantei, iar spaţiul a fost chiar afectat de către incendiu, nu doar de nişte degajări de fum, cum s-a întâmplat în cazul reclamantei, că în această perioadă de 5 zile, societatea pârâtă a efectuat şi inventarul şi igienizarea spaţiului închiriat, care fusese parţial distrus urmare a incendiului, câtă vreme reclamanta a adoptat o atitudine de pasivitate şi a ales să deschidă magazinul propriu după 2 luni şi jumătate de la degajările de fum din propriul spaţiu, neputându-se astfel imputa pârâtei că în această perioadă s-a efectuat un inventar, eronat, datorită culpei reclamantei, şi, în acelaşi timp, parte din angajaţii pentru care a fost obligată la plata salariilor şi contribuţiilor, au fost trimişi de către reclamantă în concediu de odihnă. Astfel, depăşirea termenului de inventariere (stabilit, oricum, la o durată foarte mare de 14 zile) se datorează culpei exclusive a reclamantei intimate, aşa cum rezultă şi din menţiunile inserate în cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 28 mai 2009, pretenţiile reclamantei intimate nefiind justificate şi nedovedindu-se culpa pârâtei pentru durata de timp menţionată.
A mai reţinut instanţa de control judiciar că şi dacă instanţa de fond a ajuns la concluzia că societatea pârâtă ar fi răspunzătoare pentru sumele reprezentând chiria aferentă spaţiului sau cheltuielile efectuate cu plata salariilor şi contribuţiilor aferente acestora, aceste sume ar fi trebuit să fie limitate la perioada pentru care sumele reprezentând chirii, salarii şi contribuţii ar fi calculate nu trebuia să depăşească data de 24 martie 2009, întrucât nefinalizarea inventarierii în termenul stabilit se datorează culpei exclusive a reclamantei intimate şi într-adevăr, societatea pârâtă nu are nici o răspundere pentru indemnizaţiile de concediu şi contribuţiile aferente acestora plătite de reclamanta intimată pentru perioadele în care angajaţii reclamantei intimate au fost în concediu legal de odihnă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL cât şi pârâta SC P.F. SRL.
I. Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtei şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei instanţei de fond, subsumându-şi criticile motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Într-o primă critică recurenta-reclamantă arată că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, încălcând-se prin această hotărâre principiul reparării integrale a prejudiciului ce i-a fost cauzat întrucât, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că pretenţiile sunt întemeiate doar pentru perioada 10 martie 2009 - 24 martie 2009.
În argumentarea acestei critici recurenta-reclamantă reiterează situaţia de fapt prezentată prin acţiune, arătând modul în care s-a făcut inventarierea mărfii după producerea incendiului, se raportează la procesele-verbale de constatare întocmite de societatea asigurătoare, la probatoriile administrate, conchizând în sensul că instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestor aspecte, deşi la dosarul cauzei nu există nicio dovadă, decât simplele susţineri ale intimatei-pârâte cum că ar fi efectuat inventarul şi ar fi redeschis magazinul în cinci zile, astfel, în absenţa oricărei probe, nefiind administrate probe noi în apel, instanţa de apel a cenzurat pretenţiile reclamantei, în condiţiile în care în magazinul acesteia era marfa de aproximativ 1.150.000 RON.
Precizează această recurentă că prejudiciul pe care l-a încercat, în urma închiderii magazinului din cauza incendiului produs în spaţiul SC P.F. SRL, constând în cheltuieli cu chiria pentru spaţiu şi cheltuielile cu personalul (salarii şi contribuţii) constituie o consecinţă directă a incendiului, întrucât pe perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009 magazinul a fost închis tocmai din cauza incendiului produs în spaţiul apelantei, reclamata fiind privată de folosinţa normală a magazinului din Reşiţa, B-dul R., complex comercial I., neputând efectua operaţiunile comerciale obişnuite, de vânzare a produselor din magazin pe întreaga perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009, considerând astfel că în speţă sunt întrunite toate condiţiile privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, instituită prin art. 998 şi 999 C. civ. român, care constituie temeiul pentru stabilirea condiţiilor generale ale răspunderii, respectiv culpa, prejudiciu, raport de cauzalitate între culpă şi prejudiciu cât şi condiţiile privind răspunderea obiectivă pentru fapta lucrului, instituită prin art. 1000 alin. (1) C. civ.
Apreciază recurenta că în speţă, cauza procedurii faptului păgubitor a constituit-o declanşarea incendiului în incinta spaţiului închiriat de intimata-pârâta SC P.F. SRL, determinat de ignorarea de către aceasta a măsurilor pe care trebuia să le prevadă şi să le realizeze la sistemul instalaţiilor şi aparatelor electrice precum şi oricăror alte condiţii care ar fi putut declanşa un eventual incendiu şi pe care intimata-pârâtă putea şi trebuia să le prevadă, fiind de necontestat că incendiul s-a produs în incinta spaţiului închiriat de către intimata-pârâtă, care la data producerii incendiului deţinea un punct de lucru-magazin situat în Localitatea Reşiţa, B-dul R., la parterul complexului comercial I., care avea obligaţia de control asupra spaţiului şi, deci îndreptăţită să ia măsurile necesare pentru ca lucrul spaţiul închiriat să nu se afle în situaţia de a cauza prejudicii subscrisei prin afectarea mărfii din spaţiul pe care subscrisa o deţinea la etajul clădirii, în cauză operând răspunderea pricinuită de lucruri - bazată pe prezumţia culpei - prin lucruri susceptibile de a cauza prejudiciu înţelegându-se orice bunuri mobile sau imobile care se află sau nu în mişcare, între care şi electricitatea.
Consideră recurenta-reclamantă că astfel instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 999 C. civ., potrivit cărora "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa" şi dispoziţiile art. 1000 alin. (1) C. civ. (forma în vigoare la data naşterii raportului juridic - 10 martie 2009), încălcând astfel principiul de drept al reparării integrale a prejudiciului, răspunderea civilă delictuală, având funcţia printre altele, de a repara paguba produsă, presupunând repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, înlăturând efectele acestuia în totalitate.
O altă critică pe care recurenta-reclamantă o aduce deciziei recurate se referă la faptul că instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra petitelor 2 şi 3 din acţiunea introductivă (care vizau acordarea dobânzii legale şi actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor solicitate la petitul 1), deşi acestea nu au fost cerute pe calea apelului de către SC P.F. SRL.
Consideră recurenta-reclamantă că instanţa de apel a soluţionat şi aceste capete de cerere în dispozitiv prin sintagma "respinge în rest pretenţiile reclamantei", deşi în considerente nu se face nicio menţiune a motivelor pentru care au fost înlăturate aceste petite.
II. Recurenta-pârâtă SC P.F. SRL Timişoara solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Timişoara iar în subsidiar modificarea în parte a deciziei recurate şi pe fond respingerea în totalitate a cererii formulată de către reclamantă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată din prima instanţă şi din apel.
Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
Într-o primă critică recurenta-pârâtă invocă soluţionarea eronată de către instanţa de apel a excepţiei de necompetenţă materială, în raport de natura cauzei şi de suma pretinsă prin acţiune, considerând că instanţa în mod eronat a reţinut că la data înregistrării cererii introductive normele de competenţă a instanţei prevedeau că era competent tribunalul câtă vreme reclamanta a calificat acţiunea, prin petitele introduse şi temeiurile de drept invocate, ca fiind civilă şi nu comercială.
Cea de-a doua critică formulată de recurenta-pârâtă vizează netemeinicia deciziei atacate din perspectiva faptului că instanţa nu a ţinut cont de două înscrisuri, respectiv declaraţia formulată de recurenta-reclamantă şi înregistrată la asigurător sub nr. 9229 din 9 iulie 2009 şi de procesul-verbal din 28 mai 2009 care ar reprezenta recunoaşteri fără echivoc ale reclamantei cu privire la cuantumul prejudiciului suferit, singurul prejudiciu care poate fi caracterizat ca o consecinţă directă şi necesară fiind acela pentru care reclamanta-intimată a primit deja dezdăunări de la lichidator.
Cea de-a treia critică vizează, de asemenea, netemeinicia deciziei recurate întrucât are în vedere cuantumul sumelor la care recurenta-pârâtă a fost obligată, instanţa recurenta-pârâtă considerând că instanţa de apel ar fi trebuit să cenzureze pretenţiile intimatei-reclamante care aveau în vedere o perioadă mai mare de 5 zile, în opinia acestei recurente suma maximă la care ar fi putut fi obligată de instanţă fiind de 1200 euro + 288 RON.
Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, invocând în principal excepţia de tardivitate a recursului reclamantei iar în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, examinând excepţia tardivităţii recursului reclamantei constată că aceasta este nefondată întrucât, faţă de data primirii deciziei recurate, 20 ianuarie 2012 şi de cea a introducerii recursului, 3 februarie 2012, recurenta-reclamantă a formulat recursul în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
I. Înalta Curte, examinând cererea de recurs a reclamantei, din perspectiva criticilor invocate, reţine nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021 lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă şi limitativă redată în art. 304 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă îşi circumscrie criticile în mod global motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., raportându-se la hotărârea instanţei de control judiciar, din perspectiva situaţiei de fapt reţinută şi a probatoriului administrat. Chiar dacă în dezvoltarea criticilor recurenta-reclamantă face referire la dispoziţiile art. 998. 999 şi 1000 alin. (1) C. civ., trimiterea este pur formală, neregăsindu-se în argumente care să susţină eventuale motive de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva art. 304 C. proc. civ.
Aşadar, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurent, reiterarea unor situaţii de fapt, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.
Practic, prin criticile invocate recurenta-reclamantă îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţiile pronunţate de instanţe, dar aduce în susţinere argumente ce îşi propun să repună în discuţie situaţii de fapt precum şi reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie şi nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
II. Înalta Curte, examinând recursul declarat de SC P.F. SRL, constată că acesta este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Prima critică nu poate fi primită întrucât dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei de necompetenţă materială este conformă cu legea, instanţa stabilind corect natura comercială a cauzei şi determinând competenţa în raport de dispoziţiile art. 2 C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, 30 iulie 2010, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind mica reformă în justiţie, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010.
Următoarele critici formulate de recurenta-pârâtă vizează netemeinicia deciziei recurate, întrucât supun analizei reinterpretarea probatoriului administrat şi reevaluarea cuantumului pretenţiilor în litigiu prin raportare la reconsiderarea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat aspecte reflectate în calculul prezentat de recurenta-pârâtă.
Aşadar, aceste din urmă critici nu vor fi analizate întrucât situează analiza în sfera controlului de temeinicie şi nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei SC P.F. SRL ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă SC A. SRL Zalău împotriva Deciziei nr. 281/A din 19 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC P.F. SRL Timişoara împotriva Deciziei nr. 281/A din 19 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 985/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 980/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
