ICCJ. Decizia nr. 950/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 950/2013
Dosar nr. 5087/99/2011*
Şedinţa publică de la 7 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului laşi, secţia comercială de contencios administrativ sub nr. 5087/99/2011, prin declinare de la Judecătoria laşi, conform încheierii din data de 21 februarie 2011 dată în Dosarul nr. 32273/245/2010, reclamanţii N.G. şi N.M.I. au solicitat, în contradictoriu cu parata SC V.R. SA, să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în convenţia de credit din 8 august 2007 la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale, art. 1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia din condiţii generale ale Convenţiei, art. 8 lit. c) şi d) din condiţii generale ale Convenţiei, art. 10.1 şi art. 10.2 din condiţii generale ale Convenţiei, obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract.
Prin sentinţa nr. 1025 din 12 mai 2011 Tribunalul laşi a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a constatat nulitatea clauzelor privind data ajustării dobânzii, scadenţa anticipată şi costurile suplimentare astfel cum s-a solicitat, a obligat pârâta SC V.R. SA la eliminarea acestor clauze şi a respins, ca nedovedită, cererea privind cheltuielile de judecată solicitate de reclamanţi.
Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanţii N.G. şi N.M.I., au încheiat cu pârâta SC V.R. SA convenţia de credit din 8 august 2007 pentru un împrumut în valoare de 83.400 CHF, pentru o perioadă de creditare de 300 luni, în cauză solicitând constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale, art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia din Condiţii Generale ale Convenţiei, art. 8 lit. c) şi d) din condiţii generale ale Convenţiei, art. 10.1 din condiţii generale ale Convenţiei, art. 10.2 din condiţii generale ale Convenţiei, obligarea pârâtei la eliminarea acestor clauze din contract.
Reclamanţii, raportat la obiectul convenţiei de credit şi partea contractantă, se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000, care, la art. 2 alin. (1), stabileşte că prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
De asemenea art. 1 alin. (3) din actul normativ menţionat dispune că se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
În cauză, o primă clauză criticată de reclamanţi ca având caracter abuziv este cea prevăzută la pct. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale Convenţiei de credit din 8 august 2007.
Această clauză se referă la „data ajustării dobânzii" şi are următorul conţinut: Data ajustării dobânzii: „Banca îşi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetara comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se aplică de la data comunicării.”
Analizând această clauză, prima instanţă a constatat că pârâta, unilateral, fără a negocia direct cu reclamanţii, şi-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente, în cazul unor schimbări pe piaţa monetară, printr-o clauză care instituie avantaje pentru pârâtă, permiţându-i să majoreze dobânda arbitrar, fapt ce determină o încălcare evidentă a intereselor economice ale împrumutaţilor, aceştia fiind determinaţi a achita o sumă mai mare de bani decât cea stabilită iniţial prin creşterea ratei împrumutului de rambursat.
Nu pot fi primite susţinerile pârâtei în sensul că această clauză este exclusă controlului privind caracterul abuziv.
Astfel, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu înlătură de la controlul caracterului abuziv orice clauză privind preţul, ci fac trimitere la adecvarea dintre preţ şi valoarea prestaţiei, respective serviciile ori produsele oferite în schimb, precum şi la condiţia ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil.
Instanţa a reţinut, însă, că, astfel cum a fost inserată în convenţia de credit, clauza referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de a revizui rata dobânzii este doar o parte a costului contractului.
Posibilitatea rezervată de pârâtă ca în cazul unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, să poată modifica unilateral rata dobânzii, nu poate fi acceptată, deoarece scindarea costului contractului induce ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce ar fi trebuit aduse la cunoştinţa reclamanţilor la momentul încheierii convenţiei, printr-o informare corectă, completă şi precisă a împrumutaţilor cu privire la data şi modul de ajustare a dobânzii cunoscute .
Clauza care dă dreptul împrumutătorului de a modifica, unilateral, dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind menţionat generic, fiind de netăgăduit ca piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează.
Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională, prin raportare la obligaţiile reciproce.
Prin necircumstanţierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând, practic, la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.
Potrivit art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, pârâta însă nu a dovedit că ar fi procedat la o informare completă şi la o identificare a motivelor de modificare, în funcţie de elemente obiective, a clauzei inserate la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale din contract.
Prima instanţă a mai constatat că reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii clauzei privind scadenţa anticipată, înscrisă la art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) şi d) din condiţiile generale ale Convenţiei, „în cazul în care se iveşte vreuna din situaţiile următoare, atunci în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului şi garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenţiei daca: a) împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a sumei principale, a dobânzilor şi a oricăror costuri datorate (...) conform altor Convenţii încheiate de împrumutat cu Banca sau conform altor convenţii de credit încheiate de împrumutat cu alte societăţi financiare/de credit; c) în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute care în opinia Băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform Convenţiei; d) în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător."
Prima instanţă a reţinut că pârâta a făcut referire la alte convenţii, care nu privesc raporturile din convenţia criticată, precum şi la apariţia unei situaţii neprevăzute şi apreciate ca atare de pârâtă, fără însă a fi particularizată această situaţie în vreun mod, astfel încât, la momentul încheierii convenţiei de credit reclamanţii să aibă reprezentarea clară şi neechivocă asupra situaţiilor în care ar fi supuşi scadenţei anticipate.
Nu există o enumerare a situaţiilor în care banca ar putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat şi nici o raportare a stabilirii acestora prin prisma unor elemente obiective, la momentul încheierii convenţiei, nefiind oferită reclamanţilor explicaţia acestei clauze astfel cum a fost consemnată în întâmpinare.
Prin urmare şi această clauză creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanţilor, care s-ar putea găsi în situaţia de a li se activa clauza în discuţie fără ca, în prealabil, să cunoască, în concret, situaţiile care determină scadenţa anticipată şi să-şi poată adapta conduita în raport de natura acestor situaţii, permiţând, totodată, băncii să declare anticipat scadenţa, în baza conduitei presupus culpabile a reclamanţilor, în cadrul altor convenţii încheiate de aceştia.
Rezultă că şi clauza inserată la art. 8.1 lit. a), liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) şi d) este abuzivă, având în vedere că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este calificată ca atare o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, este aptă să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, constatându-se nulitatea absolută parţială a convenţiei de credit în ceea ce priveşte această clauză.
Prima instanţă a reţinut şi că, potrivit art. 10.1 şi 2 din condiţiile generale ale Convenţiei „Costuri Suplimentare", „referitor la Convenţie pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative: lit. a) supun Banca la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligaţiile sale de a acorda credite sau care schimba baza de impozitare pentru suma principala şi dobânzi la creditele acordate sau care se refera la orice alte sume datorate, rezultând din Convenţie cu privire la creditele acordate sau la obligaţia sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcţionează şi este organizata banca, lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerva, depozit special sau orice cerinţa similara (de ex., în corelaţie sau în legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor B.) afectează activele Băncii, depozitele constituite cu, sau pentru costurile Băncii sau care impun băncii orice alta condiţie care afectează creditele acordate sau obligaţia de a acorda credite, lit. c) al căror rezultat este creşterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziţie a oricărui credit; II. Reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanţe a Băncii în baza Convenţiei". Art.10.2 din Condiţii Generale ale Convenţiei "în oricare din cazurile de mai sus menţionate, în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plaţi acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creşterile costurilor sau altor rambursări."
Aceste costuri suplimentare, prin prisma raţiunii pentru care sunt prevăzute şi a scadenţei, în cadrul prestaţiilor reciproce generate de convenţia încheiată, nu au legătură cu conduita reclamanţilor, în calitate de împrumutaţi, ci cu activitatea de creditare desfăşurată de pârâtă, instituind costuri suplimentare nedeterminate la momentul încheierii convenţiei de credit în ce priveşte cuantumul sau termenul de plată şi care nu implică o anume prestaţie din partea pârâtei, context în care impunerea acestor costuri este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că este inadmisibil ca riscurile de administrare ale activităţii bancare să fie suportate de clienţi.
În consecinţă, clauza respectivă a fost constatată ca abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, urmând a se constata nulitatea absolută parţială a convenţiei de credit şi în ce priveşte această clauză.
Nu au putut fi primite apărările pârâtei privind eliminarea unor clauze prin acte adiţionale , având în vedere că aceste acte nu au fost depuse la dosar şi nici însuşite expres de reclamanţi, reprezentând, în fapt, o încercare de a modifica, unilateral, convenţia de credit.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Clauzele în discuţie, sub aspectul conţinutului şi efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilităţii, a bunei-credinţe şi corectei informări ce guvernează raporturile contractuale, fiind irelevante premisele care au stat la baza organizării activităţii de creditare invocate de pârâtă, cu referire la elemente economice teoretice şi practice, care exced analizei prezentei cauze şi care nu pot constitui drept temei pentru impunerea unor clauze abuzive în sarcina persoanelor care au obligaţia de a rambursa un credit.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC V.R. SA, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Apelanta a susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre fără să observe că dreptul intimaţilor de a solicita înlăturarea clauzelor din contractul de credit din 8 august 2007 este prescris.
Reclamanţii au solicitat anularea clauzelor contestate ca fiind abuzive, astfel că sancţiunea ce intervine este nulitatea relativă.
Contractul fiind încheiat în anul 2007 iar acţiunea fiind formulată la 21 februarie 2011, dreptul reclamanţilor de a solicita anularea clauzelor contractuale este prescris.
Pe fondul cauzei apelanta a susţinut că Legea nr. 193/2000 dă posibilitatea băncii de a ajusta rata dobânzii în funcţie de variaţiile semnificative de pe piaţa financiară astfel că, în speţă, clauza prevăzută la art. 3 lit. d) nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerată abuzivă, fiind negociată cu împrumutaţii şi neproducând un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Apelanta a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări:
1. În ce măsură art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 poate fi interpretată în sensul în care noţiunile de obiect al contractului şi de preţ, la care face referire această dispoziţie, cuprind elemente ce formează contraprestaţia la care o instituţie de credit este îndrituită conform unui contract de credit de consum, respectiv dobânda anuală efectivă a unui contract de credit de consum (astfel cum este aceasta definită în Directiva 2008/48 referitoare la contractele de credit de consum), formată în special dobânda fixă sau variabilă, comisioanele bancare şi alte costuri incluse şi definite de contract.
2. În ce măsură art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 poate fi interpretat în sensul permiterii unui stat membru care a transpus această dispoziţie în dreptul intern, de a nu ţine cont, în momentul aplicării legii de către organele judecătoreşti, de norma naţională de transpunere şi de a proceda la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului şi caracterul adecvat al preţului.
3. Prin încheierea din 14 noiembrie 2011 s-a respins cererea apelantei de sesizare a C.J.U.E. considerându-se că nu este necesară adresarea întrebărilor fată de conţinutul acestora, de hotărârea dată în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid (C - 484/2008) şi cauza Pohotopsf şi Korckovska (C - 76/10) potrivit cu care rămâne la latitudinea instanţei să sesizeze ori nu C.J.U.E.
În apel s-a administrat proba cu înscrisuri.
Instanţa a încuviinţat apelantei proba cu interogatoriul intimaţilor, probă ce nu a putut fi administrată întrucât intimaţii, deşi citaţi cu această menţiune, nu s-au înfăţişat în instanţă.
Prin decizia nr. 30 din 12 martie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei apelate. A fost respinsă cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea introductivă reclamanţii-intimaţi au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor privind data ajustării dobânzii, scadenţa anticipată şi costurile suplimentare, apreciate ca fiind abuzive prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000.
Având în vedere că, în aplicarea principiului disponibilităţii în procesul civil, reclamantul este cel care fixează cadrul procesual prin cererea adresată instanţei de judecată, faptul că obiectul cererii îl constituie constatarea nulităţii absolute a respectivelor clauze şi nu anularea clauzelor/convenţiei, instanţa constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cu care nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând.
Prin urmare, este lipsită de relevanţă data încheierii contractului de credit şi data sesizării instanţei, nefiind invocată o cauză de nulitate relativă, care să fie supusă termenului de prescripţie de 3 ani.
Instanţa nu poate primi critica apelantei potrivit cu care sancţiunea ce intervine în cauză este nulitatea relativă, având în vedere faptul că respectivele clauze, considerate ca fiind abuzive, sunt reglementate prin norme de ordine publică privind protecţia consumatorilor şi nu prin norme de interes privat.
În consecinţă, instanţa de apel a respins, ca nefondată, critica apelantei potrivit căreia dreptul reclamanţilor la acţiune este prescris.
Instanţa de apel a constatat că nici critica referitoare la încălcarea principiului rolului activ al instanţei nu este întemeiată.
Împrejurarea că prima instanţă a interpretat dispoziţiile legale relevante în alt mod decât apelanta, nu echivalează cu lipsa de stăruinţă în prevenirea oricărei greşeli privind aflarea adevărului, la care se referă textul invocat de apelantă [art. 129 alin. (5) C. proc. civ.].
În ce priveşte pretinsa negociere a clauzelor contestate de reclamanţi, instanţa de apel a constatat că apelanta nu a adus nicio probă de natură a dovedi existenţa vreunor negocieri, contrar dispoziţiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.
Având în vedere şi caracterul standard, preformulat, al convenţiei de credit încheiate de părţi, instanţa de apel a respins criticile privind negocierea clauzelor contestate de reclamanţi, ca neîntemeiate.
Instanţa de apel nu a primit nici susţinerile apelantei privind excluderea clauzei, potrivit căreia, banca are posibilitatea de a modifica unilateral dobânda, de la controlul caracterului abuziv.
Dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele privind preţul, cu condiţia ca acestea să fi fost exprimate clar şi inteligibil, condiţie ce nu este îndeplinită în speţă atâta timp cât banca poate modifica în mod unilateral dobânda în cazul unor „schimbări semnificative".
Instanţa de apel a considerat că această clauză pune sub semnul întrebării echilibrul contractual, deoarece oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noul nivel al dobânzii să fie negociat cu consumatorul.
Conform art. 1 lit. a) din Anexa nr. 1 a Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi totodată, cu condiţia informării clientului, care să aibă libertatea de a continua sau rezilia imediat contractul. Prin „motiv prevăzut în contract" în sensul legii se înţelege o situaţie clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, va trebui să suporte o dobândă mărită. Mai mult, în eventualitatea unui litigiu, ea trebuie să poată fi verificată de către instanţă.
Corect a apreciat prima instanţă că motivul unei „schimbări semnificative pe piaţa monetară" nu îndeplineşte cerinţele susmenţionate, o schimbare pe care o persoană sau o instituţie bancară o apreciază ca fiind semnificativă putând fi apreciată de o alta ca nefiind semnificativă.
Instanţa de apel nu a primit apărarea apelantei potrivit cu care aceste elemente sunt greu de cuantificat şi de prevăzut în contract, acest fapt neexonerând-o de obligaţia cuprinderii lor în convenţia de credit.
Dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiţia motivului întemeiat, ar trebui ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, însă această posibilitate nu a fost prevăzută în contract, apelanta indicând calea rezilierii prevăzută de C. civ.
Prin urmare, apelanta nu poate invoca, în mod valabil, în apărarea sa, prevederile art. 1 din Anexa nr. 1 a Legii nr. 193/2000, nefiind îndeplinită nici condiţia prevederii în convenţie a posibilităţii de reziliere a contractului.
În opinia instanţei de apel, deteriorarea echilibrului contractual are loc şi atunci când comerciantul impune, la momentul semnării contractului, clauze care îi creează avantaj, în detrimentul consumatorului, ca de exemplu clauzele prin care banca îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii, fără a fi prevăzute motivele obiective care determină o asemenea modificare sau fără a indica, de o manieră precisă, astfel de motive.
Contractul de credit este un contract comutativ. Dacă în cazul creditelor cu dobândă fixă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt determinate, în cele cu dobândă variabilă acestea sunt determinabile, în funcţie de oscilaţiile în orice sens a anumitor factori concreţi, fără a fi implicată în vreun fel voinţa unei dintre părţi.
Modalitatea în care apelanta şi-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, nefiind cunoscută (şi nici posibil de determinat ulterior) întinderea prestaţiilor părţilor.
Dacă în cazul creditului cu dobândă fixă, părţile stabilind o rată unică a dobânzii anuale şi, cunoscând suma creditului acordat, cunosc de la început întinderea exactă a prestaţiilor, în cazul creditului cu dobândă variabilă, suma totală de rambursat nu este cunoscută la semnarea contractului, dar se determină în funcţie de evoluţia indicilor specificaţi în contract.
În speţă, deşi părţile au stabilit, iniţial, rata fixă a dobânzii, prin voinţa exclusivă a băncii, aceasta a fost transformată într-o dobândă variabilă.
O astfel de clauză este abuzivă, întrucât transformă convenţia de credit într-un contract aleatoriu doar pentru împrumutat. Cu alte cuvinte, obligaţia creditorului de a respecta nivelul ratei dobânzii este sub condiţie pur potestativă, fiind sancţionată potrivit dispoziţiilor de drept comun cu nulitatea absolută (art. 1010 C. civ.).
În ce priveşte clauza referitoare la scadenţa anticipată, instanţa de apel a constatat că, prin includerea acesteia în convenţia de credit, fără particularizarea situaţiei în care operează, fără raportarea ei la elemente obiective şi fără a oferi o justificare a cuprinderii ei, care să permită împrumutaţilor să-şi poată adopta conduita, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar susţinerilor apelantei.
Instanţa de apel a apreciat că şi clauza privind perceperea, de la împrumutaţi, a unor costuri suplimentare, nedeterminate la încheierea contractului şi care nu implică o anumită prestaţie din partea băncii, respectiv nu au legătură nici cu conduita împrumutaţilor, este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind îndeplinită atât condiţia de a nu fi fost negociată, astfel cum s-a arătat mai sus, cât şi condiţia producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă SC V.R. SA Bucureşti, aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia extinctivă, respectiv dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că reclamanţii au invocat nulitatea relativă a clauzelor contractuale, deoarece interesul ocrotit prin norma juridică în discuţie este unul privat, aparţinând consumatorilor persoane fizice.
Cursul prescripţiei a început să curgă de la data când cel îndreptăţit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului, or, în cauza de faţă reclamanţii au cunoscut cauza anulării de la momentul încheierii convenţiei.
Astfel încât, acţiunea este prescrisă, contractul fiind semnat la data de 8 august 2007 iar acţiunea fiind formulată la data de 22 octombrie 2010.
2. Instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, ca fiind abuzivă, clauza conţinută în art. 3 lit. d) din contract.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie să îndeplinească unele condiţii: a) să nu fi fost negociată; b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe; c) să nu se refere la obiectul principal al contractului.
Instanţa de apel a analizat în mod incomplet şi superficial îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii.
2.1. Clauza conţinută în art. 3 lit. d) din contract nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cât timp, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Prin urmare, a subliniat recurenta, dreptul său de a modifica unilateral dobânda plătibilă, era legat de stabilirea a două condiţii, anume existenţa unei motivaţii întemeiate şi informarea corespunzătoare a împrumutatului, or, potrivit clauzelor de la art. 3 lit. d), banca avea posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariţiei unor schimbări semnificative a situaţiei de pe piaţa monetară, iar banca era obligată să informeze consumatorul despre acest lucru, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din condiţiile generale.
Prin urmare, nu se poate reţine existenţa vreunui abuz caracterizat de însăşi existenţa clauzei.
Recurenta consideră că instanţa de apel a adăugat un element care nu se găseşte în niciun text de lege, şi anume necesitatea raportării la un indicator precis, individualizat.
De asemenea, s-a susţinut de recurentă că împrumutatul, în situaţia în care nu era de acord cu modificarea ratei dobânzii ar fi avut posibilitatea de a solicita rezilierea contractului.
S-a mai susţinut de către recurenta pârâtă că instanţa de apel a apreciat, în mod neîntemeiat, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În opinia recurentei, instanţa de apel nu a analizat în ce constă dezechilibrul semnificativ şi nu a motivat de ce a reţinut că respectiva clauză creează un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor.
Este criticat faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că banca acordă împrumuturi pe perioade ce pot ajunge la 25-30 de ani, şi că este nevoită, la rândul ei, să apeleze la împrumuturi de la bănci mai mari, costurile acestor împrumuturi urmând să se transfere în sarcina consumatorilor, astfel că, prin clauza de modificare a dobânzii, banca nu a făcut altceva decât să se pună la adăpost de eventuale evenimente care ar putea apărea pe piaţa financiară.
2.2. Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că părţile au negociat clauza conţinută la art. 3 lit. d) din contract.
Clauza în discuţie este prevăzută în condiţiile speciale ale convenţiei de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată şi negociată cu reclamanţii, adeziunea vizând doar condiţiile generale ale contractului de credit.
Având în vedere că reclamanţii au semnat contractul de credit, inclusiv condiţiile speciale aferente, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părţi, potrivit art. 969 C. civ.
2.3. Hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece clauza conţinută la art. 3 lit. d) din contract nu poate fi anulată, aceasta referindu-se la obiectul principal al contractului şi anume la preţ.
Această clauză se referă la modificarea dobânzii, care este parte importantă a contractului de credit, or, potrivit art. 4 parag. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE şi respectiv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată.... în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".
3. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu neluarea în seamă a prevederilor actelor naţionale la convenţia de credit.
Astfel, prin actul adiţional nr. 1 din 15 septembrie 2010, emis de către bancă, a fost eliminată clauza privind modificarea unilaterală a dobânzii prevăzută la art. 3 lit. d) din convenţia de credit.
Potrivit art. ll alin. (2) din Legea nr. 288/2010, „actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii cu care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Or, în condiţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada unei atare notificări, actul adiţional emis de către bancă îşi produce efectele în conformitate cu termenii în care a fost redactat.
Mai mult, la data de 21 octombrie 2010, între părţi a fost semnat actul Adiţional nr. 2 prin care părţile au confirmat, implicit, acceptarea modificărilor contractuale intervenite prin Actul adiţional nr. 1/2010, astfel încât, atât la data formulării acţiunii introductive cât şi la data pronunţării hotărârii instanţei de apel, art. 3 lit. d) din condiţiile speciale nu mai producea efecte juridice.
Analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu corecta aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează prescripţia extinctivă, reclamanţii invocând nulitatea absolută, nu pe cea relativă, a clauzelor contractuale, interesul ocrotit prin normele juridice respective fiind unul general, de ordine publică.
Deşi Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este identic cu cel al nulităţii absolute, acest fapt decurgând din practica C.J.U.E.
În ce priveşte natura interesului protejat, normele cuprinse în Legea nr. 193/2000, ocrotesc un interes general, nu unul individual, protecţia legii referindu-se la o categorie generică, aceea a consumatorilor.
Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea, în legislaţia românească, a Directive nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10, în considerentul nr. 50, s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din aceasta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale, care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică".
Tot în acest sens, în cauza C-241/98 (Salvat Editores SA v Jose M. Sânchez Alcon Prades) C.J.U.E. a arătat că „recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract", arătând totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze, prejudiciabile pentru consumatori, să nu-şi producă efectele".
Cum prin cererea introductivă s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze, consecinţa constatării este declararea nulităţii absolute a acestora, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. d) din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, dreptul la acţiune al reclamanţilor nefiind prescris.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.
2.1. Nu se poate reţine că prin clauza conţinută în art. 3 lit. d) din contract (condiţii speciale) nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, pe motiv că, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare poate modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, cât timp acelaşi text de lege prevede necesitatea existenţei unei motivaţii întemeiate, or, tocmai această motivaţie întemeiată lipseşte clauzei respective, ceea ce duce la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, art. 1 lit. a) din Anexa nr. 1 a Legii nr. 193/2000, dă posibilitatea modificării, unilaterale, de către bancă, a ratei dobânzii, cu condiţia existenţei unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, însă, prin motiv întemeiat trebuie, într-adevăr, să se înţeleagă o situaţie clar descrisă, predictibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să ştie, încă de la semnarea contractului, că dacă respectiva situaţie va interveni, el va trebui să suporte o dobândă mărită, situaţia respectivă trebuind să poată fi analizată de către instanţă, în cazul unui litigiu.
Nu se poate reţine critica cu privire la faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat în ce constă dezechilibrul semnificativ, aceasta arătând că tocmai sintagma „motiv întemeiat" nu este clară şi precisă, dând posibilitatea băncii să modifice clauzele contractului de împrumut bancar, doar în funcţie de interesele sale, fără să negocieze cu împrumutaţii, aceştia din urmă neavând posibilitatea de a cunoaşte, încă de la încheierea contractului, faptul că, dacă va interveni o anumită schimbare pe piaţa financiară, (care nu este clar descrisă) vor fi nevoiţi să plătească o dobândă mai mare.
Celelalte susţineri ale recurentei, cu privire la perioada de acordare a împrumuturilor şi la modul de procurare a resurselor lor financiare, nu fac decât să justifice interesele economice ale băncii, scoţând în evidenţă doar faptul că banca intenţionează să transfere toate costurile suplimentare, ulterioare semnării contractului, în sarcina împrumutaţilor, dar fără să negocieze, în mod clar şi precis, cu aceştia o astfel de clauză.
2.2. Este eronată susţinerea recurentei cu privire la faptul că părţile ar fi negociat cu privire la clauza art. 3 lit. d) din contract, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în condiţiile speciale ale contractului şi nu în condiţiile generale, ştiut fiind faptul că orice contract de împrumut bancar este un contract de adeziune, reclamanţii neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale.
Oricum, adoptarea unei legislaţii speciale privind protecţia consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum şi Legea nr. 193/2000, la nivel naţional, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori şi tocmai în situaţii ca cea care face obiectul cauzei de faţă, neputându-se nega faptul că reclamanţii au dreptul de a li se examina cererea formulată, chiar dacă au semnat contractul cu banca.
2.3. Este greşită susţinerea recurentei-pârâte cu privire la faptul că nu ar fi fot posibilă examinarea caracterului abuziv al clauzei conţinute la art. 3 lit. d) din contract (condiţii speciale) pe motiv că această examinare este exclusă, potrivit art. 4 parag. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE şi respectiv, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deoarece aceste texte se referă, într-adevăr, la caracterul neevaluabil al naturii abuzive al clauzelor ce se referă la obiectul principal al contractului, precum şi la preţul contractului, însă, trebuie ţinut cont şi de ultima parte a acestor texte de lege, care arată că această evaluare nu este posibilă doar în măsura în care respectivele clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, or, tocmai aceasta este probleme cu clauzele respective, că ele nu sunt clare şi precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Mai mult, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid) „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".
Prin urmare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi precis, cum este cazul în cauza de fată.
3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reţinută.
Pe de o parte, recurenta nu a făcut dovada faptului că Actul adiţional nr. 1 ar fi fost comunicat reclamanţilor, astfel încât aceştia să poată formula notificarea prevăzută de art. ll alin. (2) din Legea nr. 288/2010, iar pe de altă parte, admiterea acestei critici nu ar face decât să confirme soluţia pronunţată de instanţa de apel, adică inopozabilitatea prevederilor art. 3 lit. d) din contractul de împrumut (condiţiile speciale), faţă de reclamanţi, cât timp recurenta susţine că respectivul articol din contract ar fi fost revocat prin acordul părţilor.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 30/2012 din 12 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 7 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 953/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 935/2013. Civil. Retragere asociat. Recurs → |
|---|
