ICCJ. Decizia nr. 957/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 957/2013
Dosar nr. 28406/3/2011
Şedinţa publică din 26 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 613 din 28 martie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea reclamanţilor G.C. şi G.V.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 519.517 RON reprezentând preţul de piaţă al apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, str. P., sector 1, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, pe care l-a omologat. A fost obligat pârâtul la 2860 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii sunt moştenitorii lui G.Ş. (decedat la 25 martie 2003) şi G.M. (decedată la 27 august 2003) conform certificatului de moştenitor din 08 aprilie 2004 eliberat de B.N.P. V.G. şi R.J.
Prin Sentinţa civilă nr. 459 din 25 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, G.Ş. şi G.M. au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în str. P. numitei M.P., deşi titlul acestora nu a fost desfiinţat, fiind evinşi de către adevăratul proprietar.
Instanţa a arătat că în conformitate cu art. 501 din Legea nr. 10/2001 cererile având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care s-a admis acţiunea. În temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, apel ce a fost respins, ca nefondat prin Decizia civilă nr. 266 A din 27 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că în acest tip de litigii pârâtul are calitate procesuală pasivă legal stabilită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată.
De asemenea s-a avut în vedere că desfiinţarea contractului de vânzare cumpărare nr. 157 din 24 septembrie 1996 s-a făcut prin Sentinţa civilă nr. 459 din 25 aprilie 2001 prin care G.Ş. şi G.M. au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în str. P., sector 1, termenul de desfiinţare acoperind şi situaţiile în care un act juridic nu mai produce efecte juridice.
Cu privire la critica ce vizează expertiza efectuată în cauză s-a avut în vedere că aceasta nu a fost contestată la instanţa de fond astfel că nu poate fi primită.
Referitor la critica privind cheltuielile de judecată instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul fiind cel căzut în pretenţii.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.
Ministerul Finanţelor Publice este un terţ, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanţi şi Primăria municipiului Bucureşti.
Restituirea sumei de bani achitată ca preţ al contractului nu poate fi făcută decât în baza angajării răspunderii contractuale a vânzătorului în limitele raportului juridic încheiat. În aceste condiţii se instituie obligaţia în sarcina vânzătorului de garanţie contra evicţiunii, respectiv vânzătoarea Primăria municipiului Bucureşti este obligată să restituie integral preţul primit.
De asemenea, se arată că în speţă nu este întrunită condiţia desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la fondul cauzei pârâtul susţine că în mod eronat a fost omologat raportul de expertiză întocmit la fondul cauzei, întrucât acesta nu reflecta preţul real al imobilului în discuţie.
Se mai arată că în mod greşit, instanţa de apel a menţinut obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că acesta nu a dat dovada de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost corect soluţionată de instanţele de fond şi apel.
Deşi susţinerea pârâtului că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător şi autorii reclamanţilor, în calitate de cumpărători, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Potrivit prevederilor art 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (introduse prin dispoziţiile art. 1 pct 18 din Legea nr. 1 din 6 februarie 2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Totodată, art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 defineşte noţiunea de desfiinţare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă, prin voinţa legiuitorului şi ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriaşului-cumpărător al bunului, în condiţiile Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speţă.
Dispoziţiile legale enunţate au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ - fost proprietar al imobilului în cauză.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reţinută.
Criticile legate de fondul cauzei vizează aspecte legate de temeinicia hotărârii, ce nu pot fi analizate în recurs aşa cum rezultă din art. 304 C. proc. civ., care permite deducerea spre verificare în calea de atac a recursului doar a legalităţii hotărârii.
Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 266A din data de 27 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 958/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 954/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
