ICCJ. Decizia nr. 956/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 956/2013
Dosar nr. 6430/62/2011
Şedinţa publică din 26 februarie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 mai 2011 reclamanta J.R.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 125.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 452 din 19 decembrie 2011, Tribunalul Braşov, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta J.R.G. şi, în consecinţă a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 80.800 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri.
A obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 3.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A obligat reclamanta să achite suma de 1796 RON, cu titlu de diferenţă onorariu cuvenit expertului.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că în speţă sunt îndeplinite cerinţele instituite de art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi de prevederile art. 1337 C. civ. sub imperiul cărora s-a născut raportul juridic supus judecăţii, texte de lege a căror interpretare logico-juridic conduce la concluzia că răspunderea statului pentru evicţiune intervine şi în cazul în care există un contract de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat de către instanţele judecătoreşti.
Tribunalul a analizat întinderea obligaţiei de dezdăunare, iar sub acest aspect, a reţinut incidenţa prevederilor art. 501 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prevederi legale faţă de care instanţa a încuviinţat administrarea în cauză a probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pe care a invocat-o din oficiu, instanţa a avut în vedere că cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentului dosar a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, text de lege ce a intrat în vigoare ca urmare a modificării actului normativ menţionat prin Legea nr. 1/2009, astfel că termenul general de prescripţie de 3 ani în care o astfel de acţiune putea fi promovată a început să curgă la data la care a intrat în vigoare actul normativ menţionat, dată în raport de care s-a constatat că sesizarea instanţei s-a făcut în termenul legal instituit de lege.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, apelul fiind respins, ca nefondat prin Decizia civilă nr. 92/AP din 27 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte critica legată de calitate procesual pasivă a pârâtei, prima instanţă a soluţionat în mod corect această excepţie, arătând că potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, pe care s-a fundamentat acţiunea reclamantei, este îndreptăţit a sta în judecată, în acţiuni ce au un astfel de obiect, Statul Român, chiar dacă nu a fost parte a raportului contractual. Prin urmare calitatea procesuală în cadrul acestui gen de acţiuni este una stabilită de lege, iar părţile nu pot deroga de la ea şi nu pot conveni altfel, peste dispoziţiile legale în vigoare.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a reţinut că nici această critică nu este întemeiată, întrucât termenul pentru acţiunile ce au un astfel de obiect, curge de la data modificării legii şi nu de la data obţinerii titlului, respectiv data pronunţării hotărârilor judecătoreşti. Cum acţiunea a fost introdusă în data de 11 mai 2011, iar norma legală, a intrat în vigoare la data de 30 noiembrie 2009 este respectat termenul general de prescripţie.
Referitor la criticile care vizează fondul cauzei, s-a reţinut că instanţa de judecată nu avea obligaţia să verifice, din oficiu, care este procentul din preţul imobilului ce a fost plătit, în lipsa unei cereri exprese, formulate de parte în acest sens. O astfel de lipsă, nu poate fi acoperită de instanţă numai în temeiul rolului său activ, fiind chiar o apărare de fond, părţii revenindu-i obligaţia să o invoce.
Cu privire la aspectul legat de previzibilitatea unei acţiuni în evicţiune, ca urmare a faptul că titlul statului nu era unul suficient de consolidat s-a reţinut că această critică nu este întemeiată şi nu poate fi primită. Pârâtul nu poate fi exonerat de răspunderea pentru evicţiune, întrucât şi vânzătorul avea obligaţia să nu înstrăineze bunul dacă avea cunoştinţă că deţine un bun asupra căruia nu are un titlu suficient de consolidat. Faptul că putea fi prevăzută o eventuală evicţiune, nu justifică păstrarea preţului ce a făcut obiectul vânzării cumpărării imobilului, de către vânzător, considerându-se totodată, exonerat de o astfel de răspundere.
Totodată s-a reţinut că în mod corect instanţa de fond a reţinut buna-credinţă a reclamantei, care a fost statornicită cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 515/2002 pronunţată de Curtea de Apel Braşov şi de asemenea în mod corect s-a apreciat că temeiul de drept incident în cauză este art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.
Ministerul Finanţelor Publice este un terţ, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă şi SC R. SRL.
Restituirea sumei de bani achitată ca preţ al contractului nu poate fi făcută decât în baza angajării răspunderii contractuale a vânzătorului în limitele raportului juridic încheiat. În aceste condiţii se instituie obligaţia în sarcina vânzătorului de garanţie contra evicţiunii, respectiv vânzătorul SC R. SRL este obligat să restituie integral preţul primit.
Cu referire la fondul cauzei se arată că în mod greşit instanţele fondului nu au analizat cauza şi din perspectiva sumelor efectiv achitate de reclamantă din preţul apartamentului până la momentul la care a fost evinsă.
Recursul nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost corect soluţionată de instanţele de fond şi apel.
Deşi susţinerea pârâtului că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare din 01 iulie 1999 încheiat între SC R. SRL, în calitate de vânzător şi reclamanta J.R.G., în calitate de cumpărător, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Potrivit prevederilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (introduse prin dispoziţiile art. (1) pct 18 din Legea nr. 1 din 6 februarie 2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Totodată, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 defineşte noţiunea de desfiinţare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă, prin voinţa legiuitorului şi ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriaşului-cumpărător al bunului, în condiţiile Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speţă.
Dispoziţiile legale enunţate au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ - fost proprietar al imobilului în cauză.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reţinută.
Criticile legate de fondul cauzei vizează aspecte legate de temeinicia hotărârii, ce nu pot fi analizate în recurs aşa cum rezultă din art. 304 C. proc. civ., care permite deducerea spre verificare în calea de atac a recursului doar a legalităţii hotărârii.
Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei nr. 92/Ap din data de 27 iunie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 954/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 952/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
