ICCJ. Decizia nr. 965/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 965/2013
Dosar nr. 25421/3/2009
Şedinţa publică din 26 februarie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 87A din 29 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu majoritate, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de autor împotriva sentinţei civile nr. 2146 din 13 decembrie 2011, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IlI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC T.M. SRL.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia Pentru Drepturi de Autor (UCMR - ADA) a chemat în judecată pe pârâta SC T.M. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor reprezentând 2% din veniturile brute obţinute de aceasta din activitatea de radiodifuzare (televiziune), în perioada de la data de 1 octombrie 2007 până la data efectuării expertizei contabile, remuneraţie ce reprezintă drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru radiodifuzarea acestora pe postul de televiziune DDTV; obligarea pârâtei la plata penalităţilor contractuale de 0,05% pentru întârzierea la plata remuneraţiilor de la data de 25 ianuarie 2008 până la plata efectivă şi obligarea pârâtei la a comunica raportul cuprinzând lista cu operele muzicale utilizate zilnic pe post şi menţionarea pentru fiecare dintre acestea a denumirii, autorului/autorilor, a numărului de difuzări zilnice şi a duratei de utilizare, sub sancţiunea de daune cominatorii de 500 lei pe zi de întârziere.
Prin sentinţa civilă nr. 2146 din 13 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civilă a dispus admiterea în parte a cererii şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume:
- 105.875,26 lei, reprezentând remuneraţii restante cuvenite titularilor de drepturi de autor, inclusiv TVA, pentru perioada 1 octombrie 2007 - 31 decembrie 2010;
- 21.300,56 lei penalizări de întârziere pentru perioada 25 ianuarie 2008 - 10 februarie 2011.
- penalităţi de întârziere în cuantum de 0,05% pe zi de întârziere pentru debitul stabilit, de la data de 11 februarie 2011 până la plata efectivă a debitului.
A obligat pârâta să comunice reclamantei raportul cuprinzând lista cu operele muzicale utilizate zilnic pe post şi menţionarea pentru fiecare dintre acestea a denumirii, autorului/autorilor, a numărului de difuzări zilnice şi a duratei de utilizare, pentru perioada 1 octombrie 2005 până la data pronunţării hotărârii.
A respins, ca neîntemeiată, solicitarea de obligare a pârâtei la plata TVA în cotă de 24% pentru perioada anterioară datei de 1 iulie 2010.
S-a respins, ca inadmisibilă, solicitarea de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5539,3 lei, cheltuieli de judecată.
În motivarea hotărârii, prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit art. 13 lit. g) şi art. 151 din Legea nr. 8/1996, radiodifuzarea operelor muzicale dă naştere unor drepturi patrimoniale în favoarea autorului operei.
Obligaţia de plată a remuneraţiei reprezentând drepturile patrimoniale ale titularilor de drepturi de autor şi de drepturi conexe a fost asumată de pârâtă şi prin Autorizaţia Licenţă neexclusivă de utilizare a operelor muzicale pentru emisiuni de televiziune nr. 44 din 26 septembrie 2005.
Prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, completat cu răspunsul expertului la obiecţiunile reclamantei, s-a concluzionat că, pentru perioada 1 octombrie 2007 - 31 decembrie 2010, pârâta a realizat venituri în valoare totală de 4.111.025,73 lei; remuneraţia datorată UCMR este în sumă de 105.875,26 lei (din care 88.020,26 lei remuneraţii şi 17.855 TVA), iar penalităţile de întârziere sunt în sumă de 21.300,56 lei.
Sunt aplicabile totodată şi dispoziţiile art. 969 C. civ., care consacră principiul forţei obligatorii a contractelor între părţi, pârâta asumându-şi expres obligaţia de plată, în cuantumul pretins prin prezenta cerere de chemare în judecată.
Este însă întemeiată apărarea pârâtei în ceea ce priveşte cota aplicabilă de TVA de 19 %, iar nu de 24 %, critică susţinută şi prin expertiză şi răspunsul la obiecţiuni, în considerarea celor ce urmează:
Potrivit art. 134 alin. (4) şi (5) C. fisc., regimul de impozitare este, ca regulă, regimul în vigoare la data la care intervine faptul generator, respectiv faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei (data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată).
Pentru ipoteza modificării legislative a cotei de impozitare, raportul juridic de faţă nu se încadrează în excepţiile prevăzute de art. 1342 alin. (2), astfel încât, potrivit art. 140 alin. (3), cota aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator.
Pentru determinarea datei nu este incidenţă prezumţia instituită de dispoziţiile art. 1341 alin. (7) potrivit cărora prestările de servicii care determină decontări sau plăţi succesive, cum sunt serviciile de construcţii-montaj, consultanţă, cercetare, expertiză şi alte servicii similare, sunt considerate efectuate la data la care sunt emise situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, alte documente similare pe baza cărora se stabilesc serviciile efectuate sau, după caz, în funcţie de prevederile contractuale, la data acceptării acestora de către beneficiari.
Reclamanta nu poate beneficia de aceste dispoziţii deoarece nu se regăseşte în situaţia premisă - prestări de servicii care determină decontări sau plăţi succesive - astfel încât este nerelevant că reclamantul nu a emis facturi întrucât pârâta nu a depus situaţiile prevăzute de lege pe baza cărora se determină remuneraţia.
În consecinţă, cota se determină prin raportare la data la care a intervenit faptul generator, iar nu la data exigibilităţii taxei, şi este în cuantum de 19%, iar nu de 24%, astfel încât expertul a determinat corect cuantumul TVA prin aplicarea procentului de 19% pentru perioada anterioară datei de 1 iulie 2010 şi de 24 % pentru perioada ulterioară.
Tot întemeiată este şi critica pârâtei privind inadmisibilitatea stabilirii de daune cominatorii, în raport de dispoziţiile art. 5803 alin. (5) C. proc. civ., introdus în Cod prin Legea nr. 459/2006, deci ulterior adoptării Deciziei XX din 12 decembrie 2005 - dispoziţiile din acest recurs în interesul legii rămânând fără efecte, prin voinţa legislativă.
Asupra apelului declarat de reclamantă, instanţa a reţinut următoarele:
Fără suport legal pretinde apelanta-reclamantă că pârâta ar fi trebuit obligată de prima instanţă la plata cotei TVA care era în vigoare la data efectuării expertizei contabile din proces (24%).
În speţă nu este vorba despre o răspundere civilă delictuală în care sentinţa să stabilească obligaţiile băneşti între părţi pe baza unei fapte ilicite extracontractuale, ci prima instanţă a dezlegat cauza pe temeiul răspunderii contractuale pe baza căreia a fost învestită, având în vedere contractul-autorizaţia de licenţă neexclusivă – încheiat (- ă) între părţi, care stabilea obligaţiile contractuale de plată şi termenele de plată. Aşadar, nelegal pretinde apelanta că „data la care au fost stabilite remuneraţiile (contractuale) datorate de pârâtă şi, pe cale de consecinţă, TVA aferentă este data la care hotărârea judecătorească de stabilire a acestor remuneraţii devine definitivă şi executorie". Nu s-ar putea reţine nici ca întemeiată logico-juridic cea din urmă susţinere, deoarece teoretic există oricând posibilitatea intervenţiei legiuitorului de mărire, micşorare sau înlăturare a obligaţiei de plată a TVA, ceea ce înseamnă că şi după data pronunţării sentinţei primei instanţe TVA poate fi modificată cu privire la cotă. Apelanta evită să-şi exprime punctul de vedere cu privire la ce s-ar petrece dacă după pronunţarea instanţei de apel cota TVA ar fi micşorată. Tocmai de aceea este important de menţinut principiul neretroactivităţii legii care să aplice cote TVA mai mari pe perioade restante la plată anterior modificării legislative care le cuprinde.
Apelanta reclamantă dă definiţia corectă a „faptului generator", care se regăseşte în Codul fiscal şi priveşte realizarea condiţiilor legale necesare pentru exigibilitatea taxei, dar apreciază incorect că remuneraţiile aferente pentru utilizarea operelor muzicale şi taxa pe valoare adăugată aferentă nu puteau fi exigibile până pârâta nu-i comunica rapoartele de utilizare, pretinzând astfel aplicarea greşită a art. 1341 alin. (7) teza I C. fisc.
Codul fiscal prevede la art. 134A2 alin. (1) că exigibilitatea TVA pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii intervine la data la care are loc faptul generator - în alin. (2) prevăzându-se cazurile când exigibilitatea taxei este şi anterioară livrării de bunuri şi prestării de servicii.
Totodată, Codul fiscal prevede în art. 134 - Faptul generator şi exigibilitatea - definiţii - (4) Regimul de impozitare aplicabil pentru operaţiunile impozabile este regimul în vigoare la data la care intervine faptul generator, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 134A2 alin. (2), pentru care se aplică regimul de impozitare în vigoare la data exigibilităţii taxei. (6) Prin excepţie de la prevederile alin. (4) şi (5), în cazul modificărilor de cote se aplică prevederile art. 140 alin. (3) şi (4), iar pentru operaţiunile prevăzute la art. 160 regimul aplicabil este cel de la data la care intervine exigibilitatea taxei.
Art. 140 alin. (3) din acelaşi cod prevede că cota aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 134A2 alin. (2), pentru care se aplică cota în vigoare la data exigibilităţii taxei. (4) în cazul schimbării cotei se va proceda la regularizare pentru a se aplica cotele în vigoare la data livrării de bunuri sau prestării de servicii, pentru cazurile prevăzute la art. 134A2 alin. (2).
Art. 134*1 alin. (1) din acelaşi cod arată că faptul generator pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute în prezentul capitol. Prestările de servicii care determină decontări sau plăţi succesive, cum sunt serviciile de construcţii-montaj, consultanţă, cercetare, expertiză şi alte servicii similare, sunt considerate efectuate la data la care sunt emise situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, alte documente similare pe baza cărora se stabilesc serviciile efectuate sau, după caz, în funcţie de prevederile contractuale, la data acceptării acestora de către beneficiari. (8) În cazul livrărilor de bunuri şi al prestărilor de servicii care se efectuează continuu, altele decât cele prevăzute la alin. (7), cum sunt: livrările de gaze naturale, de apă, serviciile de telefonie, livrările de energie electrică şi altele asemenea, se consideră că livrarea/prestarea este efectuată la datele specificate în contract pentru plata bunurilor livrate sau a serviciilor prestate sau la data emiterii unei facturi, dar perioada de decontare nu poate depăşi un an.
Din economia acestui ultim articol citat, ca şi din raportarea lui la celelalte prevederi ale Codului fiscal, rezultă că regula naşterii obligaţiei plăţii TVA este data faptului generator. În cazul prestărilor de servicii succesive care pot îmbrăca forma continuată (prestări de servicii continuate - alin. (7)) sau continuă (prestare unică de servicii în formă continuă natural - ex. servicii de telefonie), legiuitorul a simţit nevoia precizărilor referitoare la datele faptului generator în aceste ipostaze.
De aceea prima instanţă a reţinut corect şi legal că în speţă cota de TVA aplicabilă a fost cea în vigoare la datele intervenirii faptelor generatoare, respectiv ale prestărilor succesive de servicii, ceea ce înseamnă că pentru serviciile prestate anterior datei de 1 iulie 2010 nu se putea reţine ca datorată cota de TVA care s-a instituit de Codul fiscal după aceasta dată la 24%, devreme ce la datele prestărilor de servicii succesive anterioare datei de 1 iulie 2010 cota de TVA stabilită de legiuitor în Codul fiscal este de 19%.
Codul fiscal în forma în vigoare până la 1 iulie 2010 prevede la art. 140:„ (1) Cota standard este de 19% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse".
Lit. c) din art. 3 punctul 3.2. al contractului părţilor stabileşte că intimata-pârâtă are obligaţia de a plăti penalităţi de 0,05% pe zi de întârziere. La aceste penalităţi de întârziere a şi obligat prima instanţă pe pârâtă în favoarea reclamantei, dând astfel relevanţă clauzei penale intervenite între părţi, clauză prin care acestea au stabilit contractual care este prejudiciul produs reclamantei prin plata cu întârziere, ceea ce înseamnă că prima instanţă nici nu putea trece peste această clauză penală cu efect obligatoriu faţă de părţi şi să stabilească, peste dispoziţiile ei, ca pârâta să vireze reclamantei şi o TVA mai mare decât cea care este datorată a fi virată de aceasta pentru serviciile prestate până la data de 1 iulie 2010. Mai mult, era prevăzută în contractul părţilor chiar şi o sumă determinată a remuneraţiei trimestriale, 3000 Ron pe care apelanta-reclamantă o putea pretinde, cu TVA aferentă, fără altă justificare intimatei-pârâte, trimestrial.
Potrivit O.M.F.P. nr. 1879 din 22 iunie 2010, pentru aprobarea Sistemului de raportare contabila la 30 iunie 2010 a operatorilor economici (Anexa 1), publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 447, din 1 iulie 2010, operatorii economici, indiferent de forma de organizare şi forma de proprietate, respectiv intimata-pârâtă, au obligaţia să întocmească şi să depună raportări contabile la 30 iunie 2010 la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice. Anterior O.M.F.P. nr. 1879 din 22 iunie 2010 s-au aplicat reglementări similare - ex. Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2.123/2009 pentru aprobarea Sistemului de raportare contabilă la 30 iunie 2009 a operatorilor economici.
Evident că apelanta-reclamantă avea posibilitatea să acţioneze şi direct la instanţă chiar imediat după fiecare scadenţă trimestrială a sumelor datorate din perioada care a început cu 1 octombrie 2007 pretinsă în procesul de faţă, pe pârâtă, pentru plata remuneraţiilor datorate şi TVA aferentă, nefiind necesar să aştepte pentru a acţiona, mai târziu, astfel cum a făcut, abia la 15 iunie 2009 în procesul de faţă.
Pentru că a acţionat mai târziu a obţinut obligarea pârâtei chiar la prima instanţă la penalităţi de întârziere, ceea ce înseamnă că prima instanţă a respectat clauza penală a părţilor care au determinat a priori la încheierea contractului dintre ele care este despăgubirea pe care reclamanta o poate pretinde pârâtei în urma plăţilor cu întârziere (penalităţile de întârziere), singurele sume pe care reclamanta le poate obţine legal de la pârâtă a fi virate după datele scadenţelor.
Dacă instanţa ar obliga pârâta să-i achite reclamantei o taxă mai mare aferentă remuneraţiilor, s-ar încălca aceasta clauză penală, situaţie nepermisă de Codul civil ( art. 1066-1072 C. civ. vechi, art. 1534 C. civ. nou, art. 1538-1543 C. civ. nou).
Devreme ce apelanta-reclamantă a fost desemnată de dispoziţiile normative ale statului, în care funcţionează, să colecteze remuneraţii, pentru care virează statului taxă pe valoare adăugată, încasând şi comision legal pentru prestarea acestor atribuţii(art. 127, art. 134 din Legea nr. 8/1996), şi i s-au pus la dispoziţie de stat toate pârghiile necesare colectării, aceasta trebuia să acţioneze corespunzător pentru încasarea şi virarea acestei TVA.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor criticând-o pentru următoarele motive:
a. Instanţa de apel invocă neretroactivitatea legii, dar face o aplicare retroactivă a mai mult dispoziţii normative.
O.M.F.F.P. 1879 din 22 iunie 2010, străină şi de natura pricinii, este aplicat în speţa de instanţa deşi litigiul vizează remuneraţii pentru o perioadă începând cu 1 octombrie 2007.
În egala măsură, instanţa de apel invocă în susţinerea deciziei recurate şi dispoziţiile art. 1534 şi art. 1538-1543 C. civ. nou, deşi acestea nu retroactivează.
Hotărârea instanţei de apel contravine art. 11 C. proc. fisc., care obligă autorităţile fiscale să păstreze secretul asupra informaţiilor fiscale ale contribuabililor.
Instanţa de apel, fără a indica o dispoziţie legală derogatorie de la prevederile art. 11 C. proc. fisc, a reţinut în mod nelegal că UCMR-ADA putea obţine direct de la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor informaţiile protejate de secretul fiscal prevăzut de norma anterior menţionată.
Pe de altă parte, balanţele şi bilanţurile contabile se depun la autorităţile fiscale semestrial şi anual (până la data de 30 mai a anului următor) şi nu trimestrial, aşa cum se determină baza de calcul a remuneraţiilor în speţă.
c. Hotărârea recurată confundă taxa pe valoare adăugată cu penalităţile sau despăgubirile datorate UCMR-ADA.
Instanţa de apel a ignorat astfel faptul că, potrivit Codului Fiscal: TVA-ul nu se cuvine UCMR-ADA ci bugetului de stat; UCMR-ADA nu este beneficiar, ci doar colector al TVA-ului; TVA-ul nu reprezintă un venit al UCMR-ADA sau o despăgubire datorată acesteia.
Prin ignorarea acestor aspecte, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că, prin plata unui TVA de 24%, intimata - pârâtă ar fi obligată sa plătească UCMR-ADA o despăgubire (penalitate), alta decât penalitatea contractuală de 0,05%/zi de întârziere.
d. Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
d1. S-au încălcat dispoziţiile art. 1066 -1072 c. civ. şi art. 963 c. civ. întrucât:TVA-ul este datorat în temeiul legii (C. fisc.) şi nu în temeiul contractului; acesta se stabileşte numai prin lege (art. 138 alin. (1) din Constituţia României), iar părţile nu pot conveni cu privire la reducerea ori majorare întrucât nu este în circuitul civil.
d2. Instanţa de apel, fără a indica un temei legal, reţine în considerentele în baza cărora a respins apelul că UCMR-ADA avea obligaţia de a se adresa imediat, după fiecare scadenţă trimestrială, instanţei de judecată cu câte o cerere de chemare în judecată a intimatei-pârâte.
Hotărârea este sub acest aspect şi nemotivată în drept (motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Contrar celor reţinute de instanţa de apel, dreptul material la acţiune poate fi exercitat în cadrul termenului general de prescripţie (3 ani) prevăzut de Decretul 167/1958. Nu există o dispoziţie derogatorie în speţă care să oblige UCMR-ADA să îşi exercite trimestrial dreptul material la acţiune sub sancţiunea respingerii pretenţiilor sale, aşa cum a dispus instanţa de apel.
d3. S-au încălcat dispoziţiilor art. 969 şi art. 1073 C. civ.
Potrivit art. 3.2 lit. a) din autorizaţia licenţa neexclusivă încheiată de părţi, intimata pârâtă avea obligaţia să comunice UCMR-ADA trimestrial rapoartele baze de calcul privind veniturile obţinute din radiodifuzare, iar în absenţa acestora UCMR-ADA nu a putut determina remuneraţiile datorate de intimata-pârâtă şi nu poate emite factura corespunzătoare.
Necomunicarea rapoartelor bază de calcul este imputabilă intimatei-parate, constituind o încălcare a obligaţiilor sale contractuale şi legale.
Pe cale de consecinţă, cu încălcarea art. 969 şi art. 1073 C. civ., instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea apelului pe motiv ca UCMR-ADA nu şi-ar fi îndeplinit o obligaţie inexistentă de a determina remuneraţiile în funcţie de alte înscrisuri pe care să le procure de la autorităţile fiscale.
Pe de altă parte, OMFP 1879 din 22 iunie 2010 nu a fost emis în favoarea UCMR-ADA, aşa cum a concluzionat fără suport legal instanţa de apel.
d.4. S-au aplicat greşit dispoziţiile art. 134, art. 1341 şi art. 140 alin. (3) C. fisc.
Pentru ca o factură cu TVA să poată fi emisă trebuie ca emitentul facturii să cunoască suma pentru care acea factură ar trebui emisă.
Potrivit art. 134 C. fisc., dacă nu sunt întrunite cerinţele pentru exigibilitatea taxei, nu exista încă faptul generator al acesteia.
TVA-ul nu poate fi exigibil înainte de a putea fi determinat.
Potrivit dispoziţiilor derogatorii ale art. 1341 C. fisc. alin. (7), în cazul plăţilor succesive, determinate pe bază de situaţii de lucrări, rapoarte de lucru sau alte documente similare, faptul generator intervine la data întocmirii şi acceptării acestor situaţii.
În speţă, plăţile succesive se determină pe baza documentelor pe care intimata-pârâtă avea obligaţia de a le transmite periodic către UCMR-ADA (rapoarte baza de calcul). În absenta acestor documente (rapoarte baza de calcul), suma de plată nu poate fi determinată de emitentul facturii, iar faptul generator al taxei nu s-a născut. Neexistând situaţii (rapoarte baza de calcul) transmise şi acceptate, numai prin efectuarea expertizei şi determinarea prin hotărâre a sumei datorate de intimata-pârâtă se naşte faptul generator al taxei pe valoarea adăugată.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:
1. După cum în mod corect a reţinut prima instanţă şi s-a confirmat în apel, în soluţionarea prezentei cauze este nerelevant în stabilirea cotei de TVA aplicabilă că reclamantul nu a emis facturi, determinat de faptul că pârâta nu a depus situaţiile prevăzute de lege pe baza cărora se determină remuneraţia.
Potrivit dispoziţiilor Codului Fiscal (s.n.), "Faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată
Faptul generator şi exigibilitatea - definiţii Art. 134. - (1) Faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei.
(2) Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.
(4) Regimul de impozitare aplicabil pentru operaţiunile impozabile este regimul în vigoare la data la care intervine faptul generator, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 1342 alin. (2), pentru care se aplică regimul de impozitare în vigoare la data exigibilităţii taxei.
(6) Prin excepţie de la prevederile alin. (4) şi (5), în cazul modificărilor de cote se aplică prevederile art. 140 alin. (3) şi (4), iar pentru operaţiunile prevăzute la art. 160 regimul aplicabil este cel de la data la care intervine exigibilitatea taxei.
Faptul generator pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii Art. 1341. - (1) Faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute în prezentul capitol.
(7) Prestările de servicii care determină decontări sau plăţi succesive, cum sunt serviciile de construcţii-montaj, consultanţă, cercetare, expertiză şi alte servicii similare, sunt considerate efectuate la data la care sunt emise situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, alte documente similare pe baza cărora se stabilesc serviciile efectuate sau, după caz, în funcţie de prevederile contractuale, la data acceptării acestora de către beneficiari. Totuşi, perioada de decontare nu poate depăşi un an.
Exigibilitatea pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii Art. 1342. - (1) Exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator. (2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), exigibilitatea taxei intervine:
a) la data emiterii unei facturi, înainte de data la care intervine faptul generator;
b) la data la care se încasează avansul, pentru plăţile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator. Fac excepţie de la aceste prevederi avansurile încasate pentru plata importurilor şi a taxei pe valoarea adăugată aferente importului, precum şi orice avansuri încasate pentru operaţiuni scutite sau care nu sunt impozabile. Avansurile reprezintă plata parţială sau integrală a contravalorii bunurilor şi serviciilor, efectuată înainte de data livrării sau prestării acestora;
c) la data extragerii numerarului, pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate prin maşini automate de vânzare, de jocuri sau alte maşini similare.
Art. 140. - (1) Cota standard este de 24% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse.
(3) Cota aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 1342 alin. (2), pentru care se aplică cota în vigoare la data exigibilităţii taxei.
(4) Î n cazul schimbării cotei se va proceda la regularizare pentru a se aplica cotele în vigoare la data livrării de bunuri sau prestării de servicii, pentru cazurile prevăzute la art. 1342 alin. (2). "
În cauză se pune problema taxei datorată pentru prestări de servicii, recunoscute ca atare de către reclamantă, care susţine aplicabilitatea în cauză a art. 1341 pct. 7 C. fisc., cu referire la anumite categorii ale acestora.
În art. 134 C. fisc. sunt prezentate definiţiile „factorului generator" şi „exigibilităţii taxei pe valoare adăugată" - norme cu caracter general, pentru ca prin articolele următoare să se particularizeze aceste noţiuni pe categorii de activităţi, printre care şi prestările de servicii.
Potrivit art. 134 alin. (1) C. fisc., faptul generator intervine la data prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute în mod expres, în vreme ce art. 134 alin. (1) (din secţiunea referitoare la exigibilitate pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii) prevede că exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator.
Primul articol menţionat prevede anumite excepţii la alin. (2)-(10), în care nu se pune problema încadrării, iar la alin. (7) situaţia de care se prevalează reclamanta în susţinerea uneia dintre critici.
Această normă de excepţie nu poate fi reţinută în speţă, deoarece situaţia particulară dedusă judecăţii nu se circumscrie acesteia.
Astfel, textul vizează cu totul alte ipoteze, în care se pune problema prestărilor de servicii care determină decontări sau plăţi succesive, pentru care se emit situaţii de lucrări, rapoarte de lucru, alte documente similare pe baza cărora se stabilesc serviciile efectuate sau, după caz, în funcţie de prevederile contractuale, la data acceptării acestora de către beneficiari. Or, reclamanta nu este un beneficiar al unor astfel de prestări de servicii din partea pârâtei.
Prin urmare, situaţiei în speţă i se aplică norma specială din materia prestărilor de servicii, care este în sensul că faptul generator intervine la data prestării serviciului, iar exigibilitatea taxei pe valoare adăugată intervine la data la care are loc faptul generator - respectiv activitatea prestată de către pârâta-intimată pentru care reclamanta-recurentă solicită plata taxei pe valoare adăugată.
Astfel fiind particularizat faptul generator în speţă, acesta determină şi data calculării cotei TVA, potrivit dispoziţiilor fiscale relevante sus detaliate.
În consecinţă, faptul că reclamanta nu a dispus de date suficiente şi că în prezentul litigiu se stabileşte cuantumul remuneraţiei datorată nu impune aplicarea unei cote de TVA reglementată ulterior perioadei de referinţă, respectiv alta decât cea datorată la data prestării serviciului care a generat obligaţia de plată.
În considerarea acestor argumente, suficiente în susţinerea soluţiei de apel - care nu mai impuneau aprecieri cu privire la obligaţiile părţilor, înalta Curte constată că nu este fondată critica ce vizează aplicarea dispoziţiilor Codului fiscal.
2. Cu privire la celelalte critici de recurs.
a. Într-adevăr, în ceea ce priveşte neretroactivitatea legii, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţii şi norme ulterioare perioadei dedusă judecăţii, însă acest aspect nu este de natură să ducă la schimbarea soluţiei pentru că aceasta a fost justificată cu trimitere şi la normele relevante.
b. Nu se face nicio confuzie între taxa pe valoare adăugată şi penalităţile sau despăgubirile datorate reclamantei-recurente.
Instanţa a apreciat că prin plata unei taxe pe valoarea adăugată, mai mare decât cea cuvenită legal, ceea ce depăşeşte s-ar transforma într-o despăgubire, care, astfel calificată, ar depăşi clauza penală convenită de părţi.
c. Î n speţă nu se poate pune problema încălcării art. 11 din C. fisc., instanţa de apel făcând trimitere la clauza contractuală care prevede expres posibilitatea reclamantei de a efectua controale cu privire la determinarea renumeraţiilor pentru trimestrele anterioare datei controlului - cu privire la relevanţa acestui aspect în stabilirea cotei de TVA aplicabilă urmând a se avea în vedere cele arătate mai sus.
d. Î n ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor Codului civil.
Critica referitoare la art. 963 şi art. 1066 - 1072 nu este fondată, întrucât instanţa nu confundă taxa pe valoare adăugată prevăzută de dispoziţiile legale la care se face referire cu penalităţile stabilite contractual - după cum s-a arătat mai sus, fiind exclusă o convenţie a părţilor cu privire la reducerea ori majorarea TVA-ului.
De asemenea, este nefondată şi critica referitoare la încălcarea art. 969 şi art. 1073, întrucât obligaţia la care se face referire nu influenţează TVA aplicabilă - după cum s-a detaliat mai sus, iar această taxă are un regim juridic diferit de dezdăunarea generată de neîndeplinirea exactă a obligaţiei către creditor,
e. Instanţa de apel nu reţine obligaţia reclamantei de a se adresa imediat, după fiecare scadenţă trimestrială, instanţei de judecata cu câte o cerere de chemare în judecată a intimatei-pârâte.
Considerentul instanţei se referă la o posibilitate în acest sens, raţiunea acestuia fiind determinată de justificarea obţinerii pentru ipoteza plăţii cu întârziere a remuneraţiilor numai a despăgubirilor cuvenite contractual - TVA fiind oricum calculabilă potrivit regulilor menţionate.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor împotriva deciziei nr. 87A din data de 29 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 934/2013. Civil. Expropriere. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3030/2013. Civil. Conflict de muncă.... → |
|---|
