ICCJ. Decizia nr. 934/2013. Civil. Expropriere. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 934/2013
Dosar nr. 50997/3/2010
Şedinţa publică din 22 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 22 octombrie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC P. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Direcţia Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 148 din 02 septembrie 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a municipiului Bucureşti în ceea ce priveşte despăgubirile acordate în cuantum de 216.331 lei pentru exproprierea suprafeţei de 162 mp teren situat în Bucureşti, şi obligarea pârâtului la plata sumei de 186.300 euro cu titlu de despăgubiri (1.150 euro X 162 mp) având în vedere valoarea reală a imobilului.
Reclamanta a arătat că întrucât preţul de achiziţie al terenului a fost de 1.150 euro pe metrul pătrat despăgubirile trebuie să se ridice măcar la nivelul preţului de achiziţie, altfel s-ar crea un prejudiciu.
Prin sentinţa civilă nr. 1610 din 30 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit o valoare de circulaţie a terenului expropriat în suprafaţă de 162 mp de 287 euro/mp, ceea ce echivalează, la data expertizei (1 Euro = 4,15 lei), cu o valoare de 46.494 Euro sau 193.256,96 lei, valoare inferioară celei stabilite prin hotărârea de expropriere (respectiv 216.331 lei). Prin aceeaşi expertiză s-a stabilit că nu există un alt prejudiciu adus reclamantei prin expropriere (de tipul necesităţii demolării vreunui bun imobil sau al scăderii, prin expropriere, a valorii suprafeţei rămase în proprietate, etc.) decât cel constând în valoarea terenului expropriat.
Tribunalul a înlăturat presupusul prejudiciu legat de diferenţa de valoare dintre momentul exproprierii şi cel al efectuării expertizei, apreciind că prejudiciul nu este unul cert întrucât nu există niciun indiciu din care să rezulte că reclamanta ar fi avut intenţia să înstrăineze imobilul la data exproprierii, iar prin expropriere să fi fost forţat să accepte doar despăgubirea oferită de expropriator.
Tribunalul a apreciat că în condiţiile în care reclamanta nu a probat intenţia reală de vânzare a terenului expropriat chiar în perioada exproprierii, nu se poate reţine că aceasta ar fi fost prejudiciată prin neobţinerea acelui preţ din vânzarea la acel moment a bunului.
În al doilea rând, tribunalul a înlăturat susţinerile reclamantei privind existenţa unui prejudiciu care să fie inclus în despăgubiri, decurgând din diferenţele de valori în raport de data achiziţiei sau a exproprierii, pentru că prejudiciul avut în vedere de art. 26 alin. (1), (2) din Legea nr. 33/1994, ca parte a despăgubirii, se referă la eventuala scădere a valorii bunului rămas neexpropriat sau la pierderi concrete şi efective ori beneficii nerealizate suferite ca urmare nemijlocită a exproprierii, iar nu la diferenţele de preţ al imobilului ce apar în urma fluctuaţiilor valorice fireşti generate de evoluţia social-economică pe parcursul procedurii (fie în creştere, fie în scădere).
Tribunalul a reţinut că, în condiţiile în care legea dă un reper temporal în funcţie de care se stabileşte valoarea de circulaţie a bunului (şi anume, data efectuării expertizei, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994), nu este firesc ca expropriatul să îşi aleagă momentul convenabil în funcţie de care să beneficieze de stabilirea valorii imobilului, respectiv momentul în care preţul era mai mare.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că nu poate fi acordată sub denumirea de „prejudiciu" diferenţa dintre preţul suprafeţei expropriate la data expertizei şi cea de la momentul exproprierii, tot astfel cum nu ar fi putut fi considerată „spor de valoare", cu consecinţa reducerii despăgubirii, diferenţa ce ar fi rezultat, în urmă cu câţiva ani, din creşterea preţului imobilelor pe parcursul procesului.
De altfel, tribunalul a apreciat că în măsura în care nu avea loc exproprierea, reclamanta ar fi stăpânit în prezent un imobil cu o valoare inferioară celei de la data exproprierii sau de la data achiziţiei, respectiv ar fi stăpânit un imobil cu valoarea actuală de circulaţie.
Chiar dacă suma stabilită de expertiză este inferioară celei atribuite de expropriator, tribunalul nu a acordat noua valoare, întrucât a considerat că s-ar crea o situaţie mai grea reclamantei în propria cale de atac, iar art. 27 din Legea nr. 33/1994 arată că nu va putea fi acordată o valoare mai mică decât cea oferită de expropriator.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta SC P. SRL.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 187 din 4 mai 2012, a respins ca nefondat apelul
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că legea cadru în materia exproprierilor, respectiv Legea nr. 33/1994, a stabilit un criteriu legal ce trebuie avut în vedere de comisia de experţi numită de instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din lege, în sensul că evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport de preţurile de tranzacţionare ale unor imobile similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunţării hotărârii prin care se stabileşte cuantumul despăgubirii.
Cu privire la condiţia ca despăgubirea pentru expropriere să fie justă la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin hotărârea judecătorească, instanţa este obligată să respecte normele juridice de trimitere cuprinse în 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform cărora „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
De asemenea, instanţa a arătat că în dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994 s-a prevăzut expres că şi dacă suma stabilită de expertiza efectuată în faţa instanţei de judecată este inferioară celei atribuite de expropriator, nu va fi acordată noua valoare, întrucât s-ar crea o situaţie mai grea reclamantei în propria cale de atac arată că nu va putea fi acordată o valoare mai mică decât cea oferită de expropriator.
Instanţa de apel a reţinut că o asemenea reglementare nu poate fi considerată ca fiind contrară art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, deoarece în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a învederat că statele membre pot adopta o legislaţie prin care să stabilească cuantumul despăgubirii, chiar sub valoarea reală a imobilului expropriat, dacă măsura exproprierii este legală, urmăreşte realizarea unui scop de utilitate publică şi este consecinţa unor reforme economice sau sociale (paragraful 15 din cauza Granitul contra României, hotărârea din 24 aprilie 2012). În sensul că nu se poate aplica principiul restituirii în întregime a valorii bunului expropriat, instanţa de apel a invocat jurisprudenţa Curţii Europene, respectiv cauza Papamichalopoulos et autres c. Grece din 31 octombrie 1995, cauza Scor dino c. Italie w. 3 6813/97, § 249, şi cauza Kozacioglu c. Turquie [GC], nr. 2334/03 din 19 februarie 2009.
Instanţa de apel a reţinut că în cauză, măsura exproprierii a fost luată pentru realizarea unui obiectiv de utilitate publică, în contextul social economic al crizei la nivel mondial, iar valoarea despăgubirii a fost stabilită în funcţie de anumite criterii obiective (preţurile de tranzacţionare), care permit stabilirea unei despăgubiri apropiate de valoarea reală a bunului.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei în sensul că suma oferită cu titlu de despăgubire este inferioară celei de achiziţionare al terenului expropriat, instanţa de apel a reţinut că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, din 18 aprilie 2008, dintre apelantă şi Z.E., era deja declanşată procedura exproprierii, aşa cum rezultă din notificarea transmisă sub nr. 302 din 24 iulie 2007 şi că, cel puţin vânzătoarea cunoştea atât faptul că o parte din suprafaţă va fi expropriată, cât şi preţul de expropriere oferit.
În aceste condiţii, cumpărarea imobilului în timpul procedurii de expropriere la un anumit preţ reprezintă asumarea suportării diferenţei dintre valoarea de cumpărare a imobilului şi valoarea oferită de expropriator.
Instanţa de apel a apreciat că în condiţiile în care reclamantei i s-a adus la cunoştinţă de către vânzătoare declanşarea procedurii de expropriere, atunci aceasta şi-a asumat riscul obţinerii unei valori a terenului expropriat mai mic (calculată în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994), iar în cazul în care nu a avut cunoştinţă de acest aspect, atunci are posibilitatea legală de a se regresa împotriva vânzătoarei cu o acţiune de garanţie în evicţiune, în condiţiile art. 1337 şi urm. C. civ. din 1864.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, printr-o primă critică, recurenta reclamantă susţine că soluţia dată de instanţa de apel este nelegală întrucât la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere doar suprafaţa expropriată de 162 mp, iar tranzacţiile efectuate pe piaţa imobiliară nu au avut ca obiect o suprafaţă atât de redusă ca întindere, motiv pentru care raportarea instanţei la preţul cu care se vând terenurile în zonă nu este relevantă. Recurenta reclamantă susţine că întrucât dezmembrarea afectează şi suprafaţa rămasă în proprietatea sa, pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite, se impunea stabilirea valorii actuale a întregului teren şi apoi a valorii terenului rămas în proprietate după expropriere. Arată că suma stabilită ca valoare a despăgubirilor este mult subevaluată si încalcă norma constituţională cuprinsă în art. 41 alin. (3), potrivit căreia exproprierea poate fi făcuta numai cu o dreapta despăgubire.
Recurenta reclamantă mai susţine că, prin exproprierea doar a unei părţi din teren, s-a cauzat un prejudiciu şi restului de teren neexpropriat şi că întrucât terenul se afla într-o zonă favorabilă extinderii urbane, valoarea acestuia este ridicată.
În continuare, recurenta reclamantă arată că motivarea instanţei de apel cum că „măsura exproprierii a fost luată pentru realizarea unui obiectiv de utilitate publică, în contextul social al crizei la nivel mondial" este greşită, arătând că nu criza mondială justifică privarea de proprietate. Susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei recurate faptul că la momentul cumpărării terenului era declanşată procedura exproprierii, arătând, în acest sens, că este irelevant dacă i s-a adus sau nu la cunoştinţă că terenul urma să fie suspus exproprierii, ci prezintă importanţă preţul la care s-a încheiat tranzacţia, un preţ „real" şi „actual", care reflecta nivelul tranzacţiilor comerciale la acea vreme. A arătat că necesitatea unei despăgubiri care să fie reală rezultă şi din jurisprudenţa instanţei de contencios european.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, prin raportare la prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, recurenta arată că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că ea a achiziţionat imobilul prin credit bancar, dobânda şi comisioanele aferente fiind calculate la nivelul întregii suprafeţe de teren achiziţionate, şi nicidecum la nivelul suprafeţei diminuate prin măsura exproprierii şi la un preţ de 1.150 euro/mp. Susţine că această diminuare a valorii terenului nu poate fi corelată cu o reducere a obligaţiilor băneşti faţă de instituţia de credit, motiv pentru care nu consideră just ca o persoană privată să suporte consecinţele unei masuri sociale, cu implicaţii pentru întreaga colectivitate.
Analizând criticile formulate de reclamantă, înalta Curte constată următoarele:
În primul rând, trebuie precizat că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi avut în vedere întrucât niciuna dintre criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui caz de modificare a deciziei recurate, nepunând în discuţie interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de „negotium".
Analizând hotărârea recurată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte prima critică formulată de recurenta reclamantă, se constată că nici un text din Legea nr. 198/2004, în vigoare la data formulării acţiuni, nici din Legea nr. 255/2010, adoptată pe parcursul judecării cauzei şi nici din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publica nu prevede ca evaluarea imobilului supus exproprierii să se facă în raport de preţurile de tranzacţionare ale unor imobile similare ca suprafaţă cu imobilul expropriat, astfel cum susţine recurenta.
Dimpotrivă, dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 - lege cadru în materia exproprierilor prevăd că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Textul legal enunţat stabileşte atât criteriile de determinare a despăgubirii compuse din valoarea reală a bunului şi prejudiciul cauzat expropriatului, cât şi momentul (data de referinţă în raport cu care se determină cuantumul despăgubirii, care este „data întocmirii raportului de expertiză" întocmit în conformitate cu prescripţiile art. 25 din lege, aceasta fiind proba şi modalitatea sa de administrare admisă de textul ce o reglementează).
Aşa fiind, cât timp prin dispoziţiile legale privind modalitatea de calcul a despăgubirilor nu se instituie cerinţa invocată de recurenta reclamantă (ci, dimpotrivă se autoriză instanţa să constituie o comisie de experţi care să calculeze despăgubirea în funcţie de preţul de circulaţie al imobilului la data întocmirii raportului), pe cale de consecinţă, critica de nelegalitate se dovedeşte a fi străină în raport de textul legii şi, ca atare, nefondată.
În cauză, experţii desemnaţi de instanţă au determinat cuantumul despăgubirii prin raportare la criteriile impuse de art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind că valoarea reală/valoarea de circulaţie a bunului expropriat în suprafaţă de 162 mp este de 287 Euro/mp, la data efectuării expertizei şi au conchis că valoarea totală a despăgubirii este de 46494 euro sau 193.256,96 lei.
De menţionat că, potrivit aceluiaşi raport de expertiză (fila 156 dosar tribunal), experţii evaluatori au constatat că prin exproprierea lotului de 162 mp restul proprietăţii reclamantei nu suferă nici un spor sau scădere de valoare, reclamanta nesuportând nici un fel de prejudiciu cu excepţia celui constând în deposedarea de bunul expropriat.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta susţine că prin exproprierea parţială (doar a suprafeţei de 162 mp teren) s-a diminuat valoarea economică a întregului teren pe care îl deţine în proprietate, fiindu-i cauzate prejudicii datorită faptului că terenul se află într-o zonă favorabilă extinderii urbane.
Înalta Curte constată că această susţinere a reclamantei nu s-a constituit în critică în apelul declarat de aceasta împotriva sentinţei tribunalului, fiind formulată omisso medio.
În aceste condiţii instanţa de recurs nu poate exercita un control de legalitate asupra unor aspecte care nu au fost invocate pe calea apelului, deşi exista această posibilitate, întrucât s-ar ajunge la încălcarea principiului „ non omisso medio ", ceea ce este inadmisibil.
De altfel, recurenta reclamantă avea posibilitatea să formuleze obiecţiuni pe acest aspect la raportul de expertiză efectuat în faza judecăţii în primă instanţă, dar a înţeles să rămână în pasivitate.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei reclamante cum că suma stabilită ca valoare a despăgubirilor este mult subevaluată şi încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (3), se constată că, aplicând în cauză dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanţa nu a încălcat textul constituţional sus-menţionat.
De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind că reglementarea legală cuprinsă în articolul sus-menţionat conţine suficiente garanţii menite să ocrotească şi să garanteze dreptul de proprietate al titularilor, drept consacrat de art. 44 din Constituţie (Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2012, nr. 388 din 26 aprilie 2012).
În ce priveşte jurisprudenţa europeană invocată, se constată că prin soluţia adoptată, instanţa nu a nesocotit exigenţele acesteia referitoare la despăgubirea echitabilă care se cuvine în situaţia lipsirii de proprietate prin expropriere.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, respectarea dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 în stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei implică şi satisfacerea exigenţelor art. 1 din Protocolul adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Cât timp legiuitorul a prevăzut criterii de evaluare a despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor expropriate, iar instanţa a aplicat şi respectat aceste criterii, hotărârea astfel pronunţată nu poate reprezenta o încălcare a normei naţionale sau a celei europene.
Considerentele prezentate mai sus confirmă, aşadar, că instanţa de apel, aplicând corect dispoziţiile legale incidente în speţă, a pronunţat o decizie legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar dispoziţiile art. 304 pct. 8 din acelaşi cod fiind indicate doar formal.
În consecinţă, recursul declarat în cauză, nefiind fondat, urmează să fie respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC P. SRL împotriva deciziei nr. 187A din 4 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 894/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 965/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
