ICCJ. Decizia nr. 929/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 929/2013
Dosar nr. 50081/3/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2013
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 18 decembrie 2009, reclamanta C.L.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, obligarea acestora la plata sumei de 600.000 euro pentru imobilul situat în Bucureşti, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului sus-menţionat, titlul său de proprietate fiind reprezentat de actul de vânzare cumpărare autentificat în anul 1935 de către Tribunalul Ilfov şi certificatul de moştenitor din 09 martie 1998 emis de BNP N.M.
Reclamanta a arătat că deşi, prin sentinţa civilă nr. 79/2001 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, acţiunea în revendicare i-a fost admisă, Primăria Municipiului Bucureşti a vândut imobilul în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care are dreptul la despăgubiri, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 1/2009.
În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 1/2009, Convenţia CEDO, Constituţia României, deciziile CEDO, Protocolul nr. 33 din Tratatul de aderare al României la CEDO.
Pârâtul Statul Român a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe motiv că, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi 20 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă de către entitatea investită cu soluţionarea notificării.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea, la 13 ianuarie 2011, în sensul că solicită exclusiv despăgubiri şi nu restituirea în natură a imobilului.
De asemenea, la 04 martie 2011, reclamanta a mai depus o cerere completatoare prin care a solicitat daune morale de 600.000 euro întrucât i-a fost încălcată demnitatea de cetăţean român pe considerentul că este de origine evreiască, motiv pentru care i s-a confiscat casa, care nu i-a fost niciodată restituită.
Prin sentinţa nr. 1578 din 26 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata daunelor morale în cuantum de 600.000 lei şi a constatat acest capăt de cerere prescris şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, tribunalul a reţinut că acest pârât are calitate procesuală pasivă întrucât obiectul cererii este o acţiune având ca obiect pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi pe jurisprudenţa CEDO care a stabilit, în mai multe decizii, că Statul Român este obligat să plătească despăgubiri băneşti în situaţia în care procedurile de despăgubiri datorate foştilor proprietari, care au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, sunt iluzorii.
În ceea ce priveşte fondul pricinii, tribunalul a apreciat că acţiunea este neîntemeiată, în primul rând, pentru că reclamanta nu a depus la dosar nici un înscris din care să rezulte că imobilul în litigiu ar fi intrat în proprietatea statului în baza Decretului Lege nr. 92/1950 şi, în al doilea rând, pentru că acţiunea prin care reclamanta solicită contravaloarea imobilului trecut în proprietatea statutului nu poate fi asimilata contestaţiei prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001 deoarece dispoziţiile Legii nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă, prealabilă, obligatorie, procedură care se finalizează prin emiterea unei deciziei/dispoziţii motivate de soluţionare a notificării.
Tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu, aspect de altfel confirmat prin adresa nr. 4606/2010 a Primăriei Municipiului Bucureşti (fila 46 dosar), dar şi de susţinerile apărătorului reclamantei. Or, potrivit art. 22 din legea specială, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Tribunalul a invocat şi art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009, potrivit căruia persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare.
Tribunalul a făcut trimitere şi la cele statuate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti în sensul că un concurs dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Decizia înaltei Curţi este obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, s-a confirmat necesitatea formulării unei notificări pentru ca persoana respectivă să îşi poată valorifica drepturile sale.
Întrucât reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din CEDO, având în vedere că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.
Tribunalul a constatat că anterior promovării prezentului litigiu, reclamanta a mai formulat o acţiune în revendicare, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, acţiune care prin sentinţa nr. 670/2003 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă (rămasă irevocabilă) a fost respinsă ca neîntemeiată (filele 141-143 dos.) pe motiv că reclamanta nu a probat temeinicia acţiunii şi nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri pentru a se stabili dacă în patrimoniul mamei sale a existat, la data decesului, bunul imobil în litigiu, dacă reclamanta prin tutore a acceptat moştenirea şi dacă imobilul exista la data naţionalizării în patrimoniul acesteia.
Tribunalul a reţinut că atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a respins acţiunea în revendicare a aceluiaşi imobil formulată de reclamantă, această hotărâre se bucură de autoritate de lucru judecat în raport de reclamantă care nu poate ignora efectele acestei hotărâri privite ca realitate juridică, iar reclamantei îi incumbă obligaţia generală a oricărui subiect de drept de a respecta raporturile juridice pe care această hotărâre judecătorească le consacră.
Tribunalul a făcut precizarea că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat faptul că a formulat acţiune în revendicare împotriva Primăriei Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 79/2001 a Tribunalului Bucureşti - Secţia IV-a civilă definitivă şi irevocabilă acţiunea a fost admisă.
Tribunalul a constatat că aceste susţineri ale reclamantei sunt eronate, întrucât sentinţa invocată de reclamantă a fost desfiinţată prin decizia civilă nr. 2441/2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi cauza a fost trimisă, spre rejudecare, la Judecătoria Sector 5 (filele 141-143) care, la rândul său, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Bucureşti prin SC nr. 144/2003, iar Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă a respins acţiunea în revendicare prin sentinţa civilă nr. 670/2003 (filele 141-143).
În concluzie, tribunalul a reţinut şi reaua credinţă a reclamantei cu privire la motivaţia cererii de chemare în judecată, susţinerile acesteia fiind contrazise de probele existente la dosarul cauzei, iar aceste susţineri reprezintă un abuz de drept incalificabil care au condus la prelungirea soluţionării cauzei.
Totodată, tribunalul a mai reţinut că, deşi reale, nu au nicio relevanţă în cauză susţinerile reclamantei în sensul că se aplică prioritar normele internaţionale ce fac parte din dreptul intern, şi că potrivit Constituţiei României, dacă există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate legile internaţionale.
Sub acest aspect, tribunalul a arătat că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu şi Daşoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat Statul Român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, sau, în caz de nerestituire, să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit. Această practică judiciară conturată de CEDO nu este aplicabilă în cauză întrucât în toate situaţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au deţinut ca o situaţie premisă de la care nu a existat nici o excepţie, o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluţionată irevocabil şi în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza legii nr. 112/1995, şi prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul şi prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Tribunalul a constat că, în speţă, reclamanta nu deţine nici o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează obiectul cauzei, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menţionate să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel încât acţiunea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru acelaşi imobil nu poate fi admisă.
Existenţa unei proceduri prealabile administrative nu este contrară art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, iar Curtea în numeroase hotărâri a arătat că statele membre au deplină libertate de a lua măsurile legislative pe care le consideră necesare în materia restituirii imobilelor, iar existenţa unei proceduri prealabile şi supuse unor termene nu poate reprezenta o limitare a dreptului la acces la justiţie atâta vreme cât procedura Legii nr. 10/2001 prevede posibilitatea accesului la un tribunal care să analizeze temeinicia cererii reclamanţilor de acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 26 din Legea nr. 10/2001).
Neglijenţa reclamantei care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 are o consecinţă juridică şi anume pierderea dreptului de a solicita măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent, (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001) iar această consecinţă este una firească şi care nu contravine prevederilor CEDO.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 şi 143).
Aşadar, în speţă, nu poate fi recunoscută reclamantei decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiţionat de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, notificare care în speţa de faţă nu există.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamanta nu a iniţiat-o.
Tribunalul a arătat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, în ceea ce priveşte dreptul intern, pe dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 1/2009 (în realitate din Legea nr. 10/2001) conform cărora în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 1/2009 (în realitate din Legea nr. 10/2001) nu sunt aplicabile în speţa dedusă judecăţii întrucât reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a bunului, astfel încât în lipsa îndeplinirii acestei procedurii prealabile reclamanta a pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocat, din oficiu, pe capătul de cerere privind acordarea de daune materiale şi morale care i-au fost produse în anul 1942 pe considerentul că a fost de naţionalitate evreiască, tribunalul a reţinut că Legea nr. 10/2001 ca şi celelalte legi de reparaţie nu prevăd posibilitatea pentru fostul proprietar de a obţine şi daune morale pe considerentul că a avut o anume origine sau pentru că i s-a confiscat casa, iar singurul temei de drept aplicabil în dreptul intern ar fi dispoziţiile art. 998-999 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală. Având însă în vedere că de la înlăturarea regimului comunist (1989) şi până la promovarea acţiunii au trecut circa 20 ani, în speţa dedusă judecăţii, dreptul la acţiune al reclamantei este prescris, fiind incidente dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 232-A din 28 mai 2012 a menţinut sentinţa tribunalului prin respingerea, ca nefondat, a apelului.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut, că Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către tribunal.
Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu se regăseşte în niciuna din situaţiile de excepţie reglementate expres de lege, ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând „un bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie îi era asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, cu respectarea normei imperative privitoare la formularea unei notificări.
Totodată, instanţa de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a reţinut că reclamanta nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, astfel că dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au fost respectate. Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, el este compatibil cu limitări, ceea ce presupune că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă, după reiterarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, reproşează instanţei de apel că a interpretat greşit atât Decizia nr. 33/2008 pronunţată de înalta Curte, Secţiile Unite în recurs în interesul legii cât şi actul juridic dedus judecaţii în sensul că a reţinut că Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun prin norme cu caracter special. Susţine că aprecierea instanţei de apel în sensul ca reclamanta nu se regăseşte în niciuna din situaţiile de excepţie reglementate expres de lege este eronată întrucât din toate probele administrate în cauză rezultă că se regăseşte în situaţia fostului proprietar al imobilului care a notificat unitatea deţinătoare încă de la apariţia Legii nr. 112/1995 şi care este îndreptăţit la despăgubiri în echivalent deoarece a pierdut in mod definitiv si irevocabil restituirea in natura. Mai arată că aprecierea făcută de instanţa de apel în sensul că reclamanta nu deţine un bun în sensul Convenţiei Europene este complet neadevărată, arătând că bunul deţinut de reclamantă a fost confiscat de stat abuziv şi vândut în baza Legii nr. 112/1995 fostului chiriaş, deşi a fost cerut de fostul proprietar.
În continuare, recurenta susţine că instaurarea regimului comunist, în martie 1946, a împiedicat restituirea şi că imobilul din speţă a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, rămânând în proprietatea statului comunist. Mai arată că imobilul în litigiu urma să-i fie restituit de către Statul Român după decembrie 1989 însă, având în vedere că a fost vândut, în baza Legii nr. 112/1995, acum ea se află in situaţia de a cere doar despăgubiri si daune morale pentru prejudiciul suferit.
Mai susţine că un alt motiv de nelegalitate a deciziei recurate îl reprezintă faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe capătul de cerere privind acordarea daunelor morale suferite si nu a pus în discuţia părţilor prescripţia dreptului la acţiune.
Pe de alta parte, arată că decizia recurată încalcă Constituţia României, art. 20, pct. 2 care prevede expres superioritatea legii europene, respectiv a CEDO şi obligativitatea aplicării ei, ceea ce înseamnă că România fiind membră a Consiliului Europei, alături de celelalte state membre, are obligaţia să respecte legislaţia europeană.
În faza procesuală a recursului, reclamanta a depus la dosar (fila 13) adresa nr. 701 din 16 martie 2004 emisă de SC C. SA din care rezultă că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 4383 de la numita L.M.
Analizând recursul reclamantei în raport de criticile formulate, înalta Curte constată următoarele:
Critica privind interpretarea greşită a actului juridic, dedusă dintr-o eronată stabilire a regimului juridic al imobilului, nu se circumscrie acestui motiv de recurs, căci situaţia juridică a imobilului nu echivalează unui act juridic, în accepţiunea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv aceea de convenţie legal făcută care are putere de lege între părţile contractante, conform art. 969 C. civ., şi care urmează a fi interpretată în raport de prevederile art. 981 şi 970 alin. (2) C. civ.
De altfel, din motivarea recursului se deduce că recurenta reclamantă este nemulţumită de modul în care instanţa de apel a interpretat Decizia nr. 33/2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi nu de interpretarea actului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, criticile formulate de recurenta reclamantă se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia va fi analizat de instanţa de recurs.
Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii deduse judecăţii şi la legea aplicabilă, este de reţinut că în mod corect, prin decizia recurată, s-au recunoscut efectele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de înalta Curte, Secţiile Unite.
Astfel, în condiţiile în care reclamanta a pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, iar acţiunea în despăgubiri a fost introdusă la data de 18 decembrie 2009, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a considerat că, în soluţionarea acestei acţiuni, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Soluţia este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. şi care a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant".
Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Recurenta reclamantă susţine că are un „bun" în sensul Convenţiei şi că instanţa de apel a greşit atunci când a constatat că nu există un astfel de bun.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bun"poate cuprinde atât „bunurile existente" cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, par. 23, etc.).
În schimb, Curtea europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri", în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, par. 29, etc.).
În cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010, par. 143).
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale.
În speţă, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, recurenta reclamantă nu a dovedit că are o hotărâre judecătorească anterioară care să-i confirme dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Dimpotrivă, prin sentinţa nr. 670/2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de aceasta, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, susţinerea recurentei reclamante în sensul că se poate prevala de existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei europene nu poate fi primită.
În egală măsură nu sunt întemeiate criticile care repun în discuţie raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, date fiind dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei date în interesul legii.
În concluzie, prin hotărârea recurată instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care este incidenţă în speţă, precum şi a jurisprudenţei actuale a Curţii Europene privind noţiunea de „bun" ce intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pe cale de consecinţă, nu sunt îndeplinite în speţă cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare a daunelor morale suferite si nu a pus în discuţia părţilor prescripţia dreptului la acţiune, este de observat că motivul de recurs invocat poate fi analizat numai cu referire la hotărârea instanţei de apel, deoarece numai aceasta face obiectul recursului, conform art. 299 C. proc. civ.
Contrar, însă, susţinerii recurentei reclamante, instanţei de apel nu i se poate imputa nepronunţarea asupra cererii privind acordarea daunelor morale şi nici că nu a pus în discuţia părţilor prescripţia dreptului la acţiune, întrucât aceasta ar fi presupus că a fost învestită, prin cererea de apel a reclamantei, cu critici aduse sentinţei de fond în legătură cu aspectele în discuţie.
Or, din conţinutul motivelor de apel nu rezultă că reclamanta a dedus judecăţii chestiuni legate de modul de soluţionare de către prima instanţă a cererii privind acordarea daunelor morale.
Întrucât reclamanta nu a înţeles să se plângă de aceste aspecte prin intermediul motivelor de apel, invocarea lor direct în recurs omisso medio nu este posibilă, raportat la dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de cele precizate anterior, înalta Curte consideră că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., astfel cum nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu şi-a găsit aplicarea.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.M.L. împotriva deciziei nr. 232-A din 28 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 932/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 928/2013. Civil → |
|---|
