ICCJ. Decizia nr. 1045/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1045/2014
Dosar nr. 5159/108/2011
Şedinţa publică din 27 martie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 463 din 02 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de minora D.I.Z., prin reprezentant legal, mama acesteia, Z.F.L., ulterior reprezentată de curatorul D.T., împotriva pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti.
A fost obligată societatea pârâtă la plata unei despăgubiri materiale lunare de 850 lei, începând cu data de 10 noiembrie 2010 şi până la majoratul minorei reclamante sau, în caz de continuare a studiilor, până la terminarea acestora, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 de ani, ca urmare a decesului tatălui reclamantei, produs la data de 10 noiembrie 2010.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 50.000 euro, echivalent în lei (la cursul B.N.R. de la data plăţii efective), cu titlu de daune morale, ca urmare a aceluiaşi eveniment.
S-au respins celelalte pretenţii materiale şi cu titlu de daune morale.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 524,28 lei în favoarea reclamantei, cheltuieli parţiale de judecată. S-au respins celelalte pretenţii formulate cu acest titlu.
În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, a obligat-o pe pârâtă către stat la plata sumei de 2.028,9 lei, reprezentând cota corespunzătoare a ajutorului public judiciar acordat reclamantei, prin încheierea din 22 februarie 2013 pronunţată în dosarul de faţă. Restul ajutorului acordat rămâne în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat, raportat la art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi dispoziţiile Ordinului C.S.A. nr. 5/2010, că acţiunea prezentă este întemeiată pe raporturile de asigurare existente între pârâtă şi SC V.T. SRL Brăila. Nu s-a pus la îndoială poziţia de comitent a acestei societăţi, respectiv de prepus a lui A.S.S., aşa încât se produce beneficiul asigurării în condiţiile art. 51 alin. (1) din Lege. Acest raport de asigurare se fondează pe raportul juridic delictual generat de fapta ilicită a lui A.S.S., prepusul societăţii asigurate de mai sus, care, din culpă, a provocat decesul lui Z.C., tatăl minorei reclamante. Raportul juridic delictual se întemeiază pe dispoziţiile art. 998 şi următoarele C. civ. vechi şi presupune întrunirea celor patru condiţii generale de admisibilitate a efectelor lui, şi anume fapta ilicită, prejudiciul cauzat, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, cât şi condiţia culpei, pe plan subiectiv.
Societatea de asigurare pârâtă nu a pus la îndoială nici raportul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu SC V.T. SRL Brăila (poliţia de asigurare fiind depusă la fila 10, dosar Tribunal Arad) şi care îşi produce efectele în conformitate cu dispoziţiile textului din Legea nr. 136/1995 sus-menţionat, nici existenţa şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale (fapta ilicită care antrenează efectele asigurării, legătura de cauzalitate dintre aceasta şi un anumit prejudiciu) şi nici culpa conducătorului auto beneficiar al asigurării.
Aceste elemente decurg şi din actele întocmite de organele penale, conform documentelor de la filele 4-9 din dosarul Tribunalului Arad. Pârâta nu a negat producerea prejudiciului, inclusiv în ceea ce o priveşte pe minora reclamantă, declarându-se de acord, chiar şi prin concluziile scrise depuse, cu acordarea despăgubirilor materiale periodice, dar şi a unor despăgubiri morale. Bunicilor paterni ai reclamantei minore le-au şi fost achitate, în procedură amiabilă, despăgubiri de câte 10.000 euro fiecăruia (notele de şedinţă din 14 februarie 2013). Mai mult, reclamantei minore şi mamei acesteia le-a fost oferită suma de 50.000 euro cu titlu de daune morale, ofertă refuzată.
Referitor la cuantumul despăgubirilor periodice, instanţa a reţinut că temeiul acestora îl reprezintă dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., chiar dacă practica judecătorească a făcut, de lungul timpului, o asociere (în privinţa cuantumului concret al acestora), cu obligaţiile legale de întreţinere (art. 94 alin. (3) C. fam., care a prevăzut un cuantum de o pătrime din veniturile părintelui, pentru un copil, cu limitarea impusă de Legea nr. 3/1970 privind vârsta de 25 ani, în cazul în care copilul se află în continuarea studiilor după majorat).
Din adeverinţa din 19 noiembrie 2012 eliberată de SC P. SRL Lipova, firmă la care a fost angajat defunctul tată, rezultă că, în cele 6 luni anterioare evenimentului, acesta a beneficiat de un venit total de 3.305 euro (diurne de deplasare) şi 5.778 lei, reprezentând salariul cumulat. Pornind de la cursul de schimb valutar de la data pronunţării, de 4,4179 lei/euro, reiese că defunctul a avut un venit de 3.397 lei lunar, astfel că, în raport de prevederile legale menţionate mai sus, fiica reclamantă trebuia să beneficieze de 850 lei lunar, cu titlu de obligaţie materială legală de întreţinere din partea tatălui. Acest cuantum se transformă într-o despăgubire civilă materială, cuvenită minorei începând cu data de 10 noiembrie 2010 şi până la majorat sau, în caz de continuare a studiilor, până la terminarea acestora, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 de ani.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale cu care pârâta a fost de acord doar parţial, instanţa de fond a luat act de recunoaşterea unei asemenea posibilităţi, de compensare materială a suferinţelor de natură psihică şi morală, jurisprudenţa fiind constant favorabilă acestei soluţii după anul 1989. În consens cu această tendinţă şi în aplicarea dispoziţiilor sus-citate din Legea nr. 136/1995 sunt şi prevederile Ordinului nr. 5 din 17 mai 2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, la care a făcut referire şi pârâta.
Art. 49 alin. (2) lit. d) din aceste norme prevede, expres, că, în cadrul despăgubirilor, intră şi o astfel de componentă, cu exprimarea „daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România”. Există însă, astfel cum au arătat şi părţile, o oarecare diversitate în ceea ce priveşte sumele ce se acordă de la caz la caz, îndeosebi în practica instanţelor penale care soluţionează latura civilă a cauzelor fondate pe comiterea infracţiunii de ucidere din culpă. Instanţele civile (comerciale) sunt sesizate mai rar deoarece, aşa cum este şi situaţia din speţă, cererea le este adresată doar când nu este caz de proces penal. În speţa de faţă, aşa cum s-a arătat şi în rezoluţia procurorului, autorul faptei prevăzute de legea penală, A.S.S., a decedat la rândul său, astfel că nu s-a mai constituit o cauză penală.
Sintetizând practica penală de pe raza Curţii de Apel Târgu Mureş, în materia comiterii infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzute de art. 178 C. pen., prima instanţă a constatat că despăgubirile morale acordate minorilor victimei variază între 15.000 şi 300.000 lei.
La rândul ei, pârâta a ataşat hotărâri judecătoreşti care consemnează soluţii irevocabile, încadrate aproximativ în aceleaşi limite. Instanţele au ţinut seama şi de numărul victimelor, dar şi de respectarea valorii maxime impuse prin art. 24, 25 din Ordinul nr. 5/2010.
Reclamanta nu a depus, prin reprezentanţi, soluţii ale altor instanţe, care să susţină un cuantum la nivelul celui solicitat în dosarul de faţă, însă se reţine că şi practica altor instanţe din ţară se încadrează, de asemenea, în limitele sus menţionate. Sigur că, pe de altă parte, acordarea despăgubirilor de această natură nu se poate rezuma la o simplă aplicaţie statistică sau aritmetică a acestor valori acordate, judecătorul fiind obligat să apreciere în concret, în funcţie de elementele furnizate de probele de la dosarul cauzei.
În cazul de faţă, aşa cum rezultă din declaraţiile extrajudiciare provenite de la persoane apropiate persoanei defunctului (filele 105-109, 152-154), dar şi din declaraţiile martorilor S.A.G. şi M.M., susţinerile pe seama reclamantei minore, făcute de mama reprezentantă, se confirmă. Tatăl decedat era un părinte conştiincios, profund implicat în problemele familiei, atât material, dar şi afectiv. Se preocupa îndeaproape de creşterea şi educarea copilului, toate aceste aspecte justificând afecţiunea reciprocă dintre reclamantă şi acesta. Ataşamentul tatălui este de înţeles, fiind, de altfel, ceva normal, mai ales că, în speţă, era focalizat pe unicul copil. În aceste condiţii, este de presupus că exista o reciprocitate a relaţiei, mai ales că minora se afla la o vârstă la care avea, din plin, nevoie de sprijinul ambilor părinţi, iar tatăl se implica efectiv în viaţa fetei (program şcolar, sportiv, pregătirea de teme diverse, vacanţe, excursii, etc.).
Pierderea pricinuită într-un asemenea context, prin decesul provocat de fapta asigurată, a fost de natură a produce o traumă care justifică compensarea prin acordarea daunelor morale într-un cuantum care să ţină seama de toate aceste constatări.
În opinia instanţei, oferta societăţii de asigurare a fost făcută cu bună credinţă şi adaptată la jurisprudenţa analizată, şi anume de 50.000 euro în echivalent (chiar dacă oferta a vizat, în ansamblu, ambele reclamante, împrejurarea anulării, ca netimbrată, a cererii mamei reclamantei fiind independentă de voinţa pârâtei). La momentul de faţă, după administrarea probatoriului, această sumă a fost considerată a fi justă, echilibrată şi a fost acordată minorei în consecinţă.
Pretenţiile formulate pe seama minorei (750.000 euro) sunt vădit excesive în raport cu limitele în care soluţiile din practica instanţelor s-au conturat conform celor mai sus enunţate; oricum, valoarea admisă este plasată înspre limita superioară, tocmai din considerentele prezentate. Instanţa a precizat că nu se referă la valorile maxime impuse prin art. 24, 25 din Ordinul nr. 5/2010, deoarece textele de lege vizează praguri maxime, indiferent de numărul victimelor sau al persoanelor prejudiciate. Teoretic, dar şi în practică, s-au constatat cazuri în care, la 4, 5 victime decedate, numărul persoanelor prejudiciate a fost de 10-20.
Primind acţiunea parţial, instanţa de fond a respins toate celelalte pretenţii.
Referitor la cheltuielile de judecată, Tribunalul a reţinut că reclamanta a dovedit, prin actele depuse la filele 159-171, cheltuieli de judecată în cuantum de 2.105 lei, cu titlu de transport şi cazare avocat, la termenele din procedura de judecată, cât şi onorariul avocaţial de 3.000 lei, în total 5.150 lei. Cum cuantumul total al pretenţiilor, transformate în lei la acelaşi curs valutar, a fost de 3.637.425 lei, iar acţiunea s-a admis doar pentru 373.895 lei (15 ani x 12 luni x 850 lei = 153.000 lei plus 220.895 lei, reprezentând 50.000 euro x 4,4179 lei), reiese că acţiunea a fost admisă doar în proporţie de 10,27%. Cheltuielile de judecată proporţional cuvenite reclamantei, în baza art. 276 C. proc. civ., sunt, aşadar, de 524,28 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 38/A/09 septembrie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., împotriva sentinţei sus-menţionate, a schimbat, în parte, hotărârea apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 75.000 euro, echivalent în lei (la cursul B.N.R. de la data plăţii efective), cu titlu de daune morale, şi a sumei de 998,07 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în prima instanţă. A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate. A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 194,46 lei, către reclamantă, cu titlu de cheltuieli parţiale în apel şi a sumei de 1.923 lei către stat, reprezentând cota corespunzătoare a ajutorului public judiciar acordat prin încheierea din data de 20 august 2013.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Este întemeiată critica reclamantei, privind cuantumul daunelor morale.
Sub acest aspect, C.E.D.O. a stabilit, în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatului Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.
La evaluarea prejudiciului extrapatrimonial, instanţa a ţinut seama că reclamanta minoră, aflată în perioada adolescenţei, a suferit un şoc emoţional puternic, generat de pierderea tatălui, pentru depăşirea căruia a fost implicată într-un program de consiliere psihologică, timp de trei luni, cu recomandarea de monitorizare a cazului şi continuare a şedinţelor de consiliere, pentru atenuarea conflictului interior, marcat de frică, angoasă şi neîncredere în urma evenimentului traumatizant (conform concluziilor raportului de evaluare psihologică - fila 66).
De asemenea, s-a reţinut că o dimensiune a prejudiciului extrapatrimonial cauzat reclamantei o reprezintă intensitatea şi gravitatea suferinţei psihice generate de pierderea tatălui, în contextul unei puternice legături afective existente între minora reclamantă şi tatăl decedat, astfel cum reiese din probatoriul testimonial administrat de instanţa de fond, coroborat cu planşele fotografice (filele 67-69).
În ceea ce priveşte implicaţiile negative deosebite asupra dezvoltării psiho-cognitive şi afectiv-emoţionale a reclamantei, instanţa a acordat eficienţă probatorie raportului de evaluare psihologică (filele 65-66), potrivit căruia capacitatea de concentrare a reclamantei este fluctuantă, constatându-se dificultatea acesteia în a folosi operaţii de sinteză şi abstractizare, specifice gândirii logice superioare, din cauza unei emotivităţi ridicate, a unei stări de anxietate şi tristeţe, în urma decesului tatălui. De asemenea, s-a reţinut că reclamanta prezintă un elan vital scăzut, cu afectarea stării de inter-relaţionare, având drept consecinţă retragerea în sine, comunicarea redusă şi tendinţe spre izolare.
Sub aspectul gradului de lezare a valorii ocrotite, instanţa a avut în vedere caracterul ireparabil al pierderii suferite, faptul că minora a rămas, pentru toată viaţă, fără sprijinul patern.
Totodată, la cuantificarea prejudiciului de natură morală, instanţa a luat în considerare şi prejudiciul de agrement cauzat minorei, care, în compania tatălui, mergea în excursii şi concedii, precum şi prejudiciul juvenil, de risc educaţional şi de singurătate pentru minoră, astfel cum acestea au fost reţinute în raportul de evaluare psihologică.
Faţă de cele expuse, având în vedere şi cuantumul daunelor morale acordate la nivel naţional în cauze similare, instanţa de control judiciar a apreciat că suma de 75.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul extrapatrimonial cauzat reclamantei, prin decesul tatălui acesteia, în contextul întrunirii condiţiilor art. 998 şi următoarele C. civ., coroborate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995. De asemenea, s-a reţinut că daunele morale cumulate, suportate de pârâtă, se încadrează în limita prevăzută de art. 24, 25 din Ordinul nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Curtea a considerat ca fiind neîntemeiată critica reclamantei, privind neacordarea, în totalitate, a cheltuielilor de judecată.
Conform art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Dispoziţia normativă anterior menţionată statuează obligarea la plata cheltuielilor de judecată doar în măsura în care, în sarcina părţii litigante, se reţine culpa procesuală.
În cauză, se constată că, în mod judicios, instanţa de fond a obligat-o pe pârâtă la plata, către reclamantă, a cheltuielilor de judecată doar proporţional cu măsura admiterii acţiunii, deoarece poate fi reţinută, în sarcina pârâtei, culpa procesuală privind declanşarea şi desfăşurarea litigiului numai în ceea ce priveşte despăgubirile la plata cărora a fost obligată. În consecinţă, proporţia admiterii acţiunii se răsfrânge şi asupra cheltuielilor de judecată datorate de către pârâtă.
Raportat la cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de control judiciar (75.000 euro) şi, implicit, majorarea procentului admiterii acţiunii introductive la 19,380/0, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 998,07 lei, către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în prima instanţă. Algoritmul de calcul avut în vedere de instanţă este următorul: totalul pretenţiilor reclamantei exprimat în monedă naţională la cursul valutar de schimb al B.N.R., din data pronunţării instanţei de fond, este de 3.637.425 lei, iar acţiunea a fost admisă în procent de 19,380/0, acordându-se despăgubiri materiale şi morale în cuantum total de 705.237,5 lei (din care 373.895 lei despăgubiri materiale şi 331.342,5 lei daune morale). În consecinţă, cheltuielile de judecată pretinse de reclamantă, în cuantum de 5.150 lei (constând în cheltuieli de transport, cazare şi onorariu avocaţial) au fost acordate proporţional cu măsura admiterii acţiunii, respectiv 5.150x19,380/0=998,07 lei.
În baza 274 C. proc. civ., raportat la împrejurarea că pârâta a căzut în pretenţii în apel, iar reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată (2.430,8 lei reprezentând onorariu avocaţial, cheltuieli de transport şi de cazare), Curtea a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 194,46 lei, către reclamantă, cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată în apel, proporţional cu măsura admiterii căii de atac (8/100x 2.430,8 lei=194,46 lei).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., cât şi pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA
I. Reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., a criticat hotărârea instanţei de apel, pentru următoarele motive:
1. În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, în cauzele similare celei de faţă, de ucidere din culpă, daunele morale la care instanţele s-au oprit au fost mult mai mari, iar suma pe care reclamanta a precizat-o în faţa Curţii de Apel, de 250.000 euro, poate fi considerată o sumă ce se apropie de realitatea soluţiilor pronunţate în ţară, în genul acesta de litigii.
Practica judiciară a ajuns, în multe cazuri, la concluzia că a cuantifica daunele morale este cel mai greu pentru o instanţă, întrucât suferinţa nu este un obiect cântăribil, în scopul de a-i stabili valoarea. În mod sigur, nu există o valoare a durerii suportate de reclamantă, deoarece, pentru ea, defunctul a fost un om unic, un tată de neînlocuit de către o altă persoană sau de către un bun.
Z.C. nu a fost doar un soţ iubitor şi responsabil, ci a fost un tată excepţional - eroul fiicei sale. Pentru C., D. a fost cadoul mult aşteptat, scopul vieţii lui, bijuteria ce nu putea fi comparată cu nimic pe lumea aceasta. El nu s-a rezumat, în cadrul familiei, doar la a procura cele necesare traiului, ci a contribuit, într-un mare procent, la crearea şi, apoi, păstrarea, în familie, a unei poveşti minunate, în centrul căreia să fie reclamanta.
Nu prevedea că povestea lui se va sfârşi brusc şi, totodată, atât de tragic. Cu alte cuvinte, între defunct şi D., fiica sa, a existat o relaţie afectivă deosebit de puternică, erau parteneri de discuţii, parteneri de drumeţii, parteneri de joacă, făceau planuri de viitor împreună. El încerca să descopere aptitudinile fiicei sale, pentru a o îndruma cât mai bine, o susţinea în activitatea sportivă, preferată a D., o lua în vacanţe, în călătoriile ce le făcea în cadrul serviciului, duminicile, pe cât putea, însoţea familia la biserică.
Toate aceste aspecte rezultă din probele administrate la dosar, respectiv depoziţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei, cât şi din declaraţiile a trei martori date în faţa notarului, fotografiile cu minora şi tatăl ei.
În aprecierea cuantumului daunelor morale într-un asemenea caz, trebuie pornit, în principal, de la elementul uman al cauzei, în sensul că, pentru fiica victimei acestui tragic accident, ca, de altfel, pentru orice copil, portretul tatălui (atât moral, fizic, cât şi educaţional) reprezintă un covârşitor punct de plecare în evoluţia normală a copiilor. Aşa a fost perceput şi tatăl reclamantei de către ea, când acesta era în viaţă, adică omul harnic, care muncea zile în şir, departe de casă, pentru ca ei să-i fie, pe zi ce trece, mai bine, era perceput de ea şi ca tatăl care reprezenta un scut în faţa oricărui pericol sau răutăţi venite din partea oamenilor sau copiilor, omul care era respectat de vecini, colegi şi prieteni.
Odată cu moartea tatălui, reclamanta nu l-a pierdut doar pe el, ci şi şansa de avea în faţă un viitor sigur şi fără griji.
Suma la care s-a oprit Curtea de Apel Târgu Mureş, atunci când a cuantificat daunele morale cuvenite reclamantei, nu este în măsură să acopere suferinţa minorei în urma pierderii tatălui ei, instanţa de apel neţinând cont de toate aspectele invocate în faţa primei instanţe, cât şi în apel, neacordându-le importanţa necesară, în urma căreia să poată cuantifica această suferinţă la o valoare apropiată de suma solicitată. Cuantumul daunelor morale trebuie majorat pentru a putea suplini, cât de cât, suferinţa prin care a trecut şi va trece minora pe parcursul întregii ei vieţi.
Valorile maxime impuse de art. 24, 25 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 au fost stabilite tocmai ca o evaluare legală a prejudiciului, în special a celui moral, în acordarea despăgubirilor, iar instanţa este obligată să le ia în considerare.
2. În ce priveşte cheltuielile de judecată, potrivit art. 276 C. proc. civ., pot fi reduse dacă instanţa apreciază că nu a fost o cauză complexă sau prestaţia avocatului nu a fost suficient de bună. În speţă, cel puţin cheltuielile de cazare şi transport trebuie acordate complet, deoarece, fără a fi fost făcute aceste cheltuieli, nu se putea asigura prezenţa avocatului în faţa instanţei, la fiecare termen.
Se poate vorbi, din acest punct de vedere, de o îngrădire a dreptului de acces la justiţie, cu atât mai mult cu cât şi cheltuielile de deplasare şi cazare ale unor martori sunt decontate de către instanţele de judecată tocmai pe considerentul că, indiferent de rezultatul unui proces, pentru ca litigiul să poată fi finalizat, este necesară prezenţa tuturor participanţilor la actul de justiţie. Cu atât mai mult, a fost şi este necesară prezenţa avocatului reclamantei în faţa instanţelor.
Dacă prestaţia avocatului nu a fost apreciată de instanţă la nivelul la care acesta a fost remunerat în fazele procesuale anterioare, cheltuielile de transport şi cazare fac parte din altă categorie, nu reprezintă cheltuieli voluptorii şi nici nu au fost utilizate mijloace de transport sau hoteluri de lux, fiind făcute în scopul susţinerii intereselor reclamantei. Aceste cheltuieli nu trebuie să se raporteze la procentul în care pretenţiile sunt admise pe fondul cauzei.
Prima instanţă nu a indicat un articol C. proc. civ., care să justifice reducerea cheltuielilor de judecată la cuantumul arătat de instanţă, iar instanţa de apel a motivat că pârâta are o culpă procesuală, privind declanşarea şi desfăşurarea litigiului, numai în ceea ce priveşte despăgubirile la plata cărora a fost obligată. Pornind şi de la acest punct de vedere, înseamnă că reclamanta, în mod evident, nu avea altă cale de a obţine despăgubiri de la pârâtă, decât promovând un proces. În acest caz, suma de bani la care a fost obligată pârâta, pe fondul pretenţiilor, este nerelevantă în stabilirea cheltuielilor de cazare şi transport ale avocatului care o reprezintă, de vreme ce acesta trebuie să efectueze asemenea cheltuieli, pentru a se prezenta la proces.
Dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. nu prevăd un asemenea raţionament juridic, de reducere a cheltuielilor de judecată, prima instanţă raportându-se, în mod greşit, la cuantumul pretenţiilor solicitate de reclamantă prin acţiunea introductivă.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale pronunţate de către instanţa de apel şi acordarea, în totalitate, a cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
II. Pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA a criticat decizia, pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a apreciat, ca întemeiată, critica reclamantei adusă hotărârii primei instanţe, pe considerentul că „despăgubirea trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora”.
În raport de acest considerent, cu referire la cauza supusă judecaţii, majorarea daunelor morale de la 50.000 euro la suma de 75.000 euro depăşeşte acest raport.
Instanţa a considerat că, în evaluarea prejudiciului extrapatrimonial, este relevant raportul de evaluare psihologică a minorei, care arată că şocul emoţional suferit a generat un conflict interior, de neîncredere, frică şi angoasă în urma evenimentului traumatizant
Curtea nu a avut în vedere, însă, tot raportul de evaluare (pag. 66 dosar), ci doar un aspect din conţinutul acestuia.
Acest raport conţine concluzii din prisma a patru criterii psihologice, pe care psihologul le-a urmărit de-a lungul evaluării, instanţa ţinând seama doar de un singur criteriu şi ignorându-le total pe celelalte trei.
Astfel, psihologul evaluator precizează că, din punct de vedere al limbajului, minora vorbeşte fluent, având un limbaj bine structurat, logico-semantic. Apoi, din punct de vedere al dezvoltării psihologice, prezintă caracteristicile fiecărui copil de vârsta ei, la 13 ani, de dezvoltare fizică şi psihică, de caracter şi temperament.
Un alt criteriu, vizat de psiholog, este din punct de vedere motivaţional, unde minora manifestă trebuinţa de securitate şi protecţie.
Toţi copiii în vârsta de 13 ani manifestă o asemenea trebuinţă, iar această constatare nu reprezintă o distorsionare morală faţă de pierderea tatălui.
De asemenea, psihologul constată interesul pentru sport al minorei, care însă, în aprecierea sa, este supus unui conflict interior, marcat de frică.
Cu toate acestea, declaraţiile persoanelor apropiate, inclusiv a antrenorului de volei, dovedesc că minora continuă practicarea sportului şi nu prezintă un regres în acest sens.
Instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut, ca probă, numai raportul de evaluare psihologică a minorei şi nu a coroborat acest raport cu declaraţiile persoanelor apropiate minorei.
În acest sens, din declaraţia învăţătoarei minorei, B.M., rezultă că aceasta a fost una dintre persoanele care i-au dat vestea tragică, arată că şocul a fost destul de puternic, însă mai precizează că „în momentele ce au urmat, la şcoală, D.Z. nu a înregistrat niciun regres, rezultatele rămânând la fel de bune”, ceea ce contrazice concluzia psihologului din raportul de evaluare, în ceea ce priveşte afectarea gândirii logice superioare din cauza emotivităţii ridicate, în urma decesului tatălui.
Tot în acelaşi considerent, trebuie avută în vedere şi declaraţia antrenorului de volei al minorei, Petracovschi Nicolae, care arată că minora, după decesul tatălui, a continuat practicarea sportului, participă la competiţii, având suportul moral şi susţinerea mamei sale.
Pe de altă parte, concluzia psihologului nu este cea reţinută de instanţa de apel, ci este în sensul că minora a fost consiliată timp de trei luni (nu de acest psiholog, ci de psihologul şcolii, aşa cum prevăd normele şcolare), pentru a trece cât mai uşor peste tragicul eveniment şi recomandă consiliere la psihologul care a făcut raportul pentru încă doua luni.
Or, analizând aceste concluzii, rezultă, foarte clar, că minora a depăşit momentul dificil al şocului şi este într-o ameliorare pozitivă.
Dacă raportul psihologic reprezintă proba cea mai relevantă, atunci trebuie analizat în profunzime şi apreciat dacă aduce o modificare substanţială stării de fapt, faţă de probele avute în vedere de prima instanţă.
Dimpotrivă, raportul arată că minora a reuşit să facă faţă tragicului eveniment şi este intr-o dezvoltare psihico-emoţională normală, caracteristică unui copil de 13 ani.
La dosar nu se face o dovadă cu acte medicale, din care să rezulte o înrăutăţire a stării de sănătate a minorei sau eventuale consultaţii de specialitate psihiatrice, care să indice o deteriorare a capacităţii de gândire logice.
Instanţa motivează că strânsa legătura dintre minoră şi tatăl său este dovedită şi de planşele foto ataşate, or acestea nu au relevanţa pe care o indică instanţa de apel. Planşele foto arată că erau o familie absolut normală, că cei doi părinţi îşi iubeau la fel de mult copilul.
Curtea mai precizează că valoarea socială căreia i s-a adus atingere constă în aceea că minora va rămâne toata viaţa fără sprijinul tatălui.
Este adevărat ca există această lezare, însă, instanţa, la analiza şi cuantificarea prejudiciului moral, omite să reţină că, din punct de vedere material, lipsa veniturilor tatălui va fi compensată cu renta stabilită de instanţa de fond, în suma de 850 lei lunar, ce va fi achitată până la majoratul copilului sau până la 25 de ani, în continuarea studiilor, rentă ce reprezintă o certitudine în întreţinerea minorei şi acoperă, astfel, o posibilă îngreunare a vieţii sale, în viitor.
Acel sprijin moral, de care va fi lipsită prin dispariţia tatălui, este compensat cu suma dispusă de instanţa de fond, de 50.000 euro, iar majorarea la 75.000 de euro nu este justificată.
De asemenea, majorarea daunelor morale este neîntemeiată şi prin prisma împrejurării că, deşi scopul acordării lor este de a compensa un prejudiciu extrapatrimonial, al minorei, nu se precizează cum ar trebui folosite aceste despăgubiri, astfel încât să repare, într-adevăr, prejudiciul creat minorei.
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii instanţei de apel, în sensul menţinerii, în totalitate, a hotărârii primei instanţe.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta reclamantă a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâtă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
I. Recursul declarat de reclamantă este nefondat.
1. În susţinerea majorării cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de apel, recurenta a realizat, în esenţă, o expunere a relaţiilor afective dintre aceasta şi tatăl sau, decedat, arătând, totodată, că, în jurisprudenţa instanţelor naţionale, au fost stabilite, cu acest titlu, sume de bani mai mari, în cauze similare, vizând accidente de circulaţie soldate cu moartea victimei.
Curtea de Apel a ţinut seama, în pronunţarea soluţiei, atât de relaţia de ordin afectiv-emoţional dintre reclamantă şi tatăl său, inclusiv de consecinţele produse ca urmare a pierderii părintelui asupra dezvoltării psiho-cognitive şi afective a copilului, cât şi de jurisprudenţa în materie, reflectată în hotărârile judecătoreşti depuse în dosarele instanţelor de fond.
Cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de apel, ca urmare a interpretării acestor criterii, raportat la circumstanţele particulare ale speţei şi la probele administrate în cauză, este rezultatul aprecierii acestei instanţe şi, în consecinţă, vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunţate, necenzurabilă în prezentul recurs, faţă de structura actuală a căii extraordinare de atac, care, ulterior abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt, în raport de dovezile produse de părţi.
Pe de altă parte, hotărârile judecătoreşti depuse în recurs (filele 28-60), prin care diverse societăţi de asigurare au fost obligate la plata unor sume de bani, cu titlu de daune morale, superioare celei acordate de Curte în speţa de faţă, nu pot fi avute în vedere de Înalta Curte, pentru majorarea cuantumului despăgubirilor stabilite de Curtea de Apel. Astfel, asemenea hotărâri, în care s-au acordat despăgubiri mai mari de 75.000 de euro, pentru prejudiciul moral cauzat în urma accidentelor de circulaţie, au fost depuse şi în dosarul de apel (filele 50-58), însă Curtea, raportat la circumstanţele particulare ale speţei de faţă şi la ansamblul probatoriului administrat, a considerat că suma cuvenită reclamantei se situează la nivelul a 75.000 euro, apreciere care, cum s-a arătat, nu poate fi verificată în calea de atac de faţă. Pe de altă parte, jurisprudenţa în materie nu este singurul criteriu ce trebuie evaluat în stabilirea cuantumului daunelor pretinse, în mod corect Curtea ţinând seama, în pronunţarea deciziei, de toate celelalte criterii stabilite de lege şi jurisprudenţă în determinarea cuantumului pretenţiilor formulate.
În ceea ce priveşte limitele maximale ale despăgubirilor, menţionate în art. 24 şi 25 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, după cum rezultă şi din terminologia folosită de actul normativ în discuţie, acestea reprezintă valori „maxime”, în consecinţă, limita până la care pot fi acordate daune morale, şi care se determină în raport de toate elementele particulare ale unei speţe, nefiind posibil şi, cu atât mai puţin obligatoriu, ca, în fiecare litigiu în parte, să se acorde limita maximală prevăzută de lege pentru plata sumelor de bani acordate cu acest titlu.
Pentru toate argumentele arătate, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei reclamante, privind majorarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, acordate de instanţa de apel, nu pot fi primite.
2. Nici susţinerile referitoare la nelegalitatea deciziei atacate, sub aspectul cheltuielilor de judecată, nu sunt întemeiate.
Dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. nu se referă la reducerea cheltuielilor de judecată în raport de complexitatea cauzei sau de prestaţia avocatului, acestea fiind criterii prevăzute în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., text de lege neaplicat de niciuna dintre instanţele de fond.
Ambele instanţe au redus cuantumul cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantei în raport de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., şi anume în funcţie de proporţia în care au admis pretenţiile părţii menţionate, în primă instanţă şi în apel, chiar dacă, Curtea nu a făcut referire, în mod expres, la acest text de lege.
Dispoziţia legală sus-enunţată a fost interpretată şi aplicată, în mod corect, de către Curte, atât în stabilirea cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă în primă instanţă, ca urmare a modificării cuantumului daunelor morale, de către instanţa de control judiciar, cât şi în apel, în limitele admiterii căii de atac.
Conform acestui text de lege, în ipoteza în care pretenţiile fiecărei părţi au fost admise în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând proceda la compensarea lor. Norma legală indicată nu distinge în raport de natura sumelor de bani care intră în conţinutul cheltuielilor de judecată efectuate, respectiv onorariu de avocat, cheltuieli de cazare sau de transport.
De asemenea, indiferent de natura acestor cheltuieli, soluţia pronunţată, de admitere în parte a pretenţiilor formulate de partea care le solicită, se răsfrânge şi asupra acestor cheltuieli, în sensul că vor fi reduse corespunzător soluţiei pronunţate, pentru partea din cerere cu privire la care reclamantul a pierdut, în primă instanţă sau în calea de atac, el fiind în culpă procesuală şi, în consecinţă, trebuind să suporte pe cont propriu cheltuielile de judecată efectuate. Aceasta indiferent că prezenţa avocatului în proces implică, într-adevăr, aceleaşi cheltuieli de deplasare şi de cazare, în cazul în care acesta nu are domiciliul în raza teritorială a instanţei în cadrul căreia se desfăşoară procesul care generează aceste cheltuieli, indiferent de soluţia pronunţată, de admitere în totalitate a pretenţiilor, în parte, sau chiar de respingere.
Raţionamentul juridic dedus din interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ. nu determină, contrar susţinerilor recurentei, încălcarea dreptului de acces la justiţie, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 din Constituţia României. Dispoziţiile menţionate garantează accesul liber la justiţie doar în legătură cu drepturi şi interese recunoscute de lege în favoarea persoanei. Or, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, pentru considerentele arătate, textul de lege menţionat nu recunoaşte posibilitatea părţii care le-a efectuat, dar care a câştigat, în parte, procesul, să le recupereze în integralitate.
A mai susţinut recurenta că sumele de bani reprezentând deplasarea şi cazarea avocatului nu reprezintă cheltuieli voluptorii, nefiind utilizate hoteluri sau mijloace de transport de lux. Acest aspect este nerelevant în ceea ce priveşte soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând sumele de bani respective în limitele câştigării procesului de către reclamantă, întrucât, pe de o parte, opţiunea părţii sau reprezentantului său pentru o anumită unitate de cazare sau utilizarea unui anumit mijloc de transport nu poate fi supusă cenzurii instanţei, iar, pe de altă parte, acordarea cheltuielilor se face în raport de limitele în care soluţia este favorabilă părţii care a câştigat procesul şi a dovedirii lor, conform art. 276 C. proc. civ., nu şi de alte aspecte.
Critica recurentei, privind neindicarea textului de lege incident reducerii cheltuielilor de judecată de către prima instanţă nu poate fi primită, Tribunalul menţionând în acest sens, în mod expres, dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., după cum rezultă din considerentele sentinţei atacate.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, nefiind întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar parte dintre critici nesubsumându-se niciunui motiv de nelegalitate dintre cele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod.
II. Recursul declarat de pârâtă este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că vor fi depuse printr-un memoriu separat. În mod firesc, aceste motive trebuie să se circumscrie cazurilor de casare sau de modificare prevăzute în art. 304 din acelaşi cod.
Deşi recurenta îşi fundamentează recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate de aceasta nu se încadrează în cele două cazuri de modificare, partea neinvocând că instanţa de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6) şi nici interpretarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9).
În realitate, prin susţinerile formulate, recurenta pârâtă contestă cuantumul daunelor morale acordate de Curte, din perspectiva probelor administrate în cauză, criticând atât interpretarea dată de instanţă raportului de evaluare psihologică a minorei şi a planşelor foto, necoroborarea raportului de evaluare cu alte dovezi administrate (declaraţii de martori) sau necesitatea suplimentării probatoriului cu acte medicale, toate acestea cu concluzia nejustificării, în opinia părţii, a sumei de bani acordate, în apel, cu acest titlu, faţă de ameliorarea consecinţelor de ordin negativ produse reclamantei, în urma decesului tatălui său.
Or, cum s-a arătat şi cu ocazia examinării recursului declarat de partea adversă, aceste chestiuni vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, incompatibile cu structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, criticile respective nu vor fi analizate de Înalta Curte.
În ceea ce priveşte caracterul de certitudine al sumei de 850 lei, la care a fost obligată lunar pârâta până la majoratul reclamantei sau, dacă va fi cazul, până la terminarea studiilor, această obligaţie este subsumată unui prejudiciu de ordin material ce va fi suportat de reclamantă, ca urmare a decesului tatălui, şi, ca atare, nu poate fi luat în considerare în repararea prejudiciului nepatrimonial produs acesteia, întrucât cele două categorii de prejudicii au o natură diferită şi, deci, comportă o evaluare şi o reparaţie distincte.
De asemenea, împrejurarea că instanţa de apel nu a stabilit modul de folosinţă a despăgubirilor pentru prejudiciul moral de către partea în favoarea căreia le-a acordat nu poate constitui temei al unei soluţii injuste a acestei instanţe, întrucât nu există nicio dispoziţie legală care să reglementeze o asemenea obligaţie în sarcina instanţei şi, în mod firesc, nici nu ar putea exista, de vreme ce, din momentul rămânerii definitive a hotărârii, reclamanta este titulara dreptului de creanţă asupra acestor sume de bani, pe care, odată cu executarea deciziei, le va folosi potrivit opţiunii sale libere.
În concluzie, cum susţinerile recurentei pârâte nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, nefiind motive de ordine publică, care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2).
Cum procesul a fost pierdut de ambele părţi, nu vor fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, faţă de dispoziţiile art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., împotriva Deciziei nr. 38/A din 09 septembrie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Constată nul recursul declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1014/2014. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1093/2014. Civil. Acţiune în revendicare.... → |
|---|
