ICCJ. Decizia nr. 1093/2014. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1093/2014
Dosar nr. 12011/3/2007
Şedinţa publică din 1 aprilie 2014
Prin cererea înregistrată sub nr. 4245 la data de 05 noiembrie 2003, reclamanta SC G. SA a chemat în judecata pe pârâţii SC P. SA, SC L. SA şi SC R.E.H. SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa sa dispună obligarea paraţilor la a-i lăsa în deplina proprietate şi posesie imobilul cu destinaţie comerciala situat în Bucureşti, sector 6.
Prin încheierea pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti în data de 26 februarie 2007 în Dosar 20654/2005, s-a reţinut că succesoarea reclamantei SC G. SA a devenit SC E.T. SRL mai apoi SC G.R.B.G. SRL, iar pârâta SC R.E.H. SRL şi-a schimbat denumirea în SC R.I. SRL.
Sentinţa civila nr. 15561 din 21 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, menţinută prin Decizia nr. 527 din 03 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosar nr. 24146/3/2007 au fost casate prin Decizia nr. 2899 din data de 13 noiembrie 2009 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a reţinut că acţiunea în revendicare imobiliara nu se înscrie în categoria faptelor de comerţ obiective, enumerate de art. 3 pct. 1-20 C. com., acţiunea fiind întemeiata pe disp. art. 480 C. civ., s-a apreciat că natura litigiului este civilă şi s-a trimis cauza la rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
În fond după casare, la data de 30 aprilie 2010, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, și anume a intervenienților SC N.P.I. SRL şi SC F. SRL, motivat de faptul că acestea desfăşurau, la data formulării cererii, activităţi comerciale în spaţiul revendicat în temeiul contractului de închiriere nr. 100 din data de 01 februarie 2005.
Pârâta SC R.I. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul ca nu este posesorul imobilului ce face obiectul revendicării.
Prin sentinţa civilă nr. 249 din 3 februarie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC R.I. SRL; a respins acţiunea faţă de pârâta SC R.I.G. SRL, ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a obligat reclamanta la plata către aceasta pârâtă a cheltuielilor de judecata reprezentate de onorariu avocat, în suma de 5.268,76 lei;a admis acţiunea formulata de reclamanta SC G.R.B.G. SRL, împotriva pârâţilor SC P. SA, SC L. SA şi intervenienților SC E.T. SRL, SC N.P.I. SRL, SC F. SRL,; a obligat paratele SC P. SA, SC L. SA şi intervenientele la a lăsa reclamantei în deplina proprietate şi posesie spaţiul comercial situat în Bucureşti, sector 6, poziţionat în incinta II din Piaţa Gorjului, în suprafaţă utilă de 120 mp., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiza întocmit de expert S.C.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel SC N.P.I. SRL, SC L. SA şi SC P. SA.
Prin Decizia civilă nr. 89/A din data de 1 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţia tardivităţii motivelor de apel formulate de SC N.P.C.I. SRL, din 04 februarie 2013, ca nefondată. A admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi SC P. SA, SC N.P.I. SRL şi SC L. SA împotriva Deciziei civile nr. 249 din 03 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 12011/3/2007, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi SC R.I.G. SRL, SC F. SRL, SC E.T. SRL şi cu intimata-reclamantă SC G.R.B.G. A anulat sentinţa apelată şi evocând fondul cauzei a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC R.I. SRL, SC P. SA şi SC L. SA. A respins acţiunea faţă de pârâtele SC R.I.G. SRL, SC P. SA şi SC L. SA, pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a puterii lucrului judecat, a nulităţii absolute a protocolului încheiat la 25 iulie 1990 şi cea a inadmisibilităţii cererii de intervenţie forţată. A admis acţiunea reclamantei SC G.R.B.G. SRL împotriva pârâtelor SC N.P.C.I. SRL şi SC F. SRL şi în contradictoriu cu intervenienta SC E.T. SRL. A obligat intimatele SC N.P.C.I. SRL şi SC F. SRL să lase în deplină proprietate şi posesie spaţiul comercial din Bucureşti, sector 6, poziţionat în incinta II din Piaţa Gorjului, în suprafaţa utilă de 120 mp, identificat prin expertiza întocmită de ing. S.C. A obligat reclamanta la plată către pârâta SC R.I.G. SRL a sumei de 5.268,76 lei.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.
În temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. a fost respinsă excepţia tardivităţii motivelor de apel formulate de SC N.P.I. SRL, ca neîntemeiată având în vedere că acestea au fost depuse la prima zi de înfăţişare cu respectarea dispoziţiilor art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., urmând a fi analizate împreună şi unitar cu celelalte motive de apel formulate în cauză.
Apelurile formulate de pârâtele SC P. SA şi SC L. SA referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive au fost considerate întemeiate, faţă de următoarele considerente.
În şedinţa publică de la 20 ianuarie 2012 în faţa tribunalului reclamanta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor SC P. SA, SC L. SA şi SC R.I.G. SA, motivat de faptul că aceste pârâte nu deţin posesia ori folosinţa spaţiului în litigiu, aspect rezultat în urma administrării probatoriului.
Deşi investită a se pronunţa asupra calităţii procesuale a celor trei societăţi comerciale, tribunalul nu s-a pronunţat decât asupra calităţii procesuale pasive a SC R.I.G. SA, fără a analiza această chestiune juridică şi faţă de celelalte două pârâte SC L. SA şi SC P. SA.
Din raportul de expertiză în construcţii efectuat de expertul S.C. (fila 176-184 dosar fond) a rezultat că spaţiul comercial (fost centru de carne - Piaţa Grojului C2 Militari - Carne 2 Militari) situat în sectorul 6, format din construcţie în suprafaţă de 120 mp şi cota indiviză de teren de 135 mp. este ocupat de SC F. SA prin închiriere de la SC N. SA.
Prin urmare, nici SC P. SA şi nici SC L. SA nu deţin nici în proprietate şi nici în folosinţă spaţiul comercial în litigiu, astfel încât faţă de dispoziţiile art. 480 C. civ., nu au calitate de posesor neproprietar şi nici calitate procesuală în prezenta cauză.
Aceeaşi este şi situaţia pârâtei SC R.I.G. SA tribunalul reţinând corect, lipsa calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că nu deţine posesia asupra imobilului în litigiu.
Având în vedere aceste considerente curtea de apel a admis apelurile celor două pârâte, a anulat sentinţa apelată în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ., a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R.I.G. SA, SC L. SA şi SC P. SA, a respins acţiunea faţă de aceste pârâte pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Curtea de apel a admis şi apelul SC N.P.I. SRL cu consecinţa anulării sentinţei apelate pentru nepronunţarea asupra unor excepţii invocate pe parcursul soluţionării cauzei şi a evocat fondul cauzei, în raport cu excepţiile nesoluţionate în primă instanţă şi faţă de motivele de apel referitoare la cererea de intervenţie forţată, precum şi la celelalte critici ce privesc fondul.
Analizând cu prioritate conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a puterii de lucru judecat şi cea a nulităţii absolute a protocolului încheiat în 25 iulie 1990, curtea de apel le-a respins având în vedere următoarele considerente.
Aceste excepţii sunt de ordine publică şi au fost invocate prin întâmpinare de către pârâtele SC P. SA şi SC L. SA (filele 27-31 Dosar fond nr. 4245/2003 al Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă), iar tribunalul cu ocazia rejudecării cauzei nu le-a analizat sub nici un aspect, fapt care a şi atras anularea hotărârii în temeiul art. 297 alin. 2 C. proc. civ. Curtea a analizat unitar excepţiile menţionate având în vedere interdependenţa lor în prezenta cauză.
La momentul formulării acestor excepţii calitate de reclamant în prezenta cauză o avea SC G. SA, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată formulată la 5 noiembrie 2003. Ulterior prin cererea de introducere în cauză în calitate de intervenient ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, a fost introdusă în cauză SC E.T. SRL, aceasta transmiţând calitatea procesuală activă către SC G.R.B.G. SRL pe parcursul soluţionării recursului împotriva sentinţei civile nr. 1557 din 24 noiembrie 2004, respectiv la 4 decembrie 2006 instanţa luând act de transmiterea calităţii procesuale.
Reclamanta este succesoarea fostei SC G. SA ce se afla în subordinea M.A.A.. Prin H.G. nr. 765/1990 (fila 20 şi urm din Dosarul nr. 24146/3/2007 al Tribunalul Bucureşti, secţia a VI comercială) s-a prevăzut că unităţile comerciale specializate de carne şi preparate din carne trec din subordinea Ministerului Comerţului în subordinea M.A.A., urmând ca predarea şi preluarea magazinelor specializate să se facă prin transfer cu derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/1990.
Predarea - primirea imobilelor printre care şi spaţiul în litigiu s-a realizat prin protocolul din 25 iulie 1990 - a cărui nulitate se solicită în prezenta cauză (fila 23 din Dosarul nr. 24146/3/2007), încheiat între Abatorul G. şi I.C.L. Alimentara sectorul 6, la poziţia nr. 1 figurând spaţiul denumit 76-Carne 2 Militari, identificat de expertul în construcţii la adresa din Bucureşti, sectorul 6, protocol prin care I.C.L. Alimentara a transmis mai multe spaţii către Abatorul G., devenit SC G. SA.
Prin H.G. nr. 765/1990 a operat transferul dreptului de proprietate, conform art. 7 din acest act normativ.
Protocolul nr. 21156/1990 nu este lovit de nulitate sub nici un aspect invocat de SC P. SA, întrucât lipsa publicării în M. Of. nu are relevanţă întrucât, obligaţia publicării a fost impusă ulterior prin Constituţia din 1991.
Abrogarea ulterioară a H.G. nr. 765/1990 prin H.G. nr. 391/1995 nu produce efecte retroactive, astfel încât abrogarea nu are nici un efect asupra patrimoniului constituit urmare a dispoziţiilor H.G. nr. 765/1990 şi a protocolului din 25 iulie 1990.
Acelaşi concluzii rezultă şi din adresele din 28 iulie 1998 şi din 25 noiembrie 1993 emise de Secretariatul General al Guvernului, precum şi din circulara privind dreptul de proprietate al societăţilor comerciale asupra terenurilor (filele 37, 39, 64 Dosar nr. 24146/3/2007).
De altfel această chestiune a fost tranşată la fel în numeroasele cauze dintre SC G.R.B.G. SRL, succesoarea SC G. SA şi SC P. SA, având ca obiect revendicarea unor spaţii care au făcut obiectul aceluiaşi protocol din 25 iulie 1990.
În aceeaşi ordine de idei, semnificativ pentru soluţionarea excepţiilor este şi Decizia civilă nr. 277 din 5 mai 1994 care a soluţionat un litigiu între aceleaşi părţi având ca obiect constatarea dreptului de proprietate a SC P. SA asupra imobilelor ce au făcut obiectul protocolului din 25 iulie 1990, unde s-a reţinut că I.C.L. Alimentara nu mai avea în patrimoniu aceste magazine de la 25 iulie 1990, dată de la care au intrat în patrimoniul I.I.C. Bucureşti Glina, astfel încât la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 - 8 septembrie 1990 bunul nu a devenit proprietatea sa şi nu putea fi adus ca aport în natură la capitalul social.
De asemenea, aceeaşi statuare s-a dat şi prin Decizia nr. 1635 din 27 mai 2009 de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, în soluţionarea Dosarului nr. 19749/3/2009 referitor la alt imobil dar care făcea obiectul aceluiaşi protocol şi unde se susţinuse acelaşi excepţii/apărări referitoare la dreptul de proprietate al SC P. SA.
Nici excepţia autorităţii de lucru judecat, nu este fondată.
Sentinţa civilă nr. 3499 a fost pronunţată la 29 septembrie 1997 (filele 60-62 d.f) şi nu 2007 cum a menţionat apelanta, iar în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 1201 C. civ., cauza şi obiectul acţiunilor fiind diferite.
Astfel, prin acţiunea înregistrată la 10 mai 1993 reclamanta SC G. SA solicita în contradictoriu cu SC P. SA restituirea unei sume de bani plătită din eroare cu titlu de chirie pentru spaţii comerciale precum şi rezilierea contractelor de închiriere, iar acţiunea conexă avea ca obiect contravaloarea chiriilor neonorate. În prezentul dosar, obiectul este revendicarea întemeiată de pe posesia unui neproprietar.
În plus, în sentinţa civilă nr. 3499/1997 nu se menţionează nici imobilele pentru care s-au încheiat contracte de închiriere şi asupra cărora a purtat litigiu. În atare situaţie, nu are cum să opereze autoritatea de lucru judecata, câtă vreme nici în dispozitiv şi nici în considerente nu se menţionează vre-un drept de proprietate al SC P. SA asupra imobilului ce face obiectul prezentei cauze.
Oricum,chestiunea proprietăţii dintre cele două societăţi comerciale s-a tranşat astfel cum s-a menţionat anterior prin numeroasele litigii purtate între părţi, iar în prezenta cauză s-a dovedit că SC P. SA nu are calitatea de posesor al spaţiului în litigiu, astfel încât sentinţa civilă nr. 3499/1997 este nerelevantă şi în ceea ce priveşte efectele sale juridice faţă de pârâta SC N.P.I. SRL, al cărui titlu nu este constituit de SC P. SA ci de Consiliul Local al sectorului 6 Bucureşti.
Apelul formulat de SC N.P.I. SRL este nefondat şi în ceea ce priveşte criticile privind inadmisibilitatea cererii de intervenţie forţată întemeiată pe dispoziţiile art. 57 coroborat cu 58 C. proc. civ.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane a fost formulată de reclamantă la 30 aprilie 2010 şi a fost motivată de faptul că spaţiul comercial în litigiu este ocupat de SC F. SRL în baza unui contract de închiriere încheiat cu SC N.P.I. SRL, societate care l-a rândul său a dobândit proprietatea prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 august 2006 de la vânzătorul Consiliul Local al sectorului 6 Bucureşti.
Astfel, deşi apelanta SC N.P.I. SRL a fost menţionată în citativ ca intervenientă, calitatea sa în proces este aceea de pârâtă, calificarea juridică a cererilor formulate de părţi neţinând instanţa, deoarece aceasta revine instanţelor de judecată.
Prin urmare, introducerea în cauză în calitate de pârâtă nu se putea face decât pe calea modificării de acţiune, iar potrivit art. 132 C. proc. civ. aceasta se poate face până la prima zi de înfăţişare.
De la data introducerii sale în cauză (11 iunie 2010), ori de la data când se puteau pune concluzii în cauză şi când apelanta a fost prezentă şi asistată în cauză - şedinţa publică de la 18 martie 2011 şi până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de fond - 16 martie 2012, SC N.P.I. SRL, nu a invocat inadmisibilitatea cererii prin care a fost chemată în judecată şi nu s-a opus în nici un fel la admiterea acesteia.
Faţă de această atitudine procesuală devin incidente dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. care arată că cererea reconvenţională şi introducerea unei alte persoane în judecată, care nu se vor fi făcut înlăuntrul termenului prevăzut de lege, se vor judeca deosebit, afară de cazul când amândouă părţile consimt să se judece împreună.
Întrucât introducerea în cauză a apelantei nu s-a efectuat în termenul legal în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. deoarece apelanta a consimţit să se judece împreună.
Această atitudine subiectivă rezultă din conduita procesuală a apelantei, astfel cum s-a arătat, la termenul din 18 martie 2011 (când procedura a fost legal îndeplinită) nu a făcut nici o opoziţie şi nici nu a invocat inadmisibilitatea, ci dimpotrivă a formulat apărări şi probe în cauză, ca oricare alt pârât, fără nicio obiecţie la modul în care a fost introdusă în cauză.
Pe cale de consecinţă, critica referitoare la nesoluţionarea cererii de intervenţie forţată este nefondată.
Nici principiul disponibilităţii nu a fost încălcat, pe de o parte pentru considerentele arătate anterior, cererile formulate pe parcursul judecăţii de reclamantă fiindu-i opozabile, iar pe de altă parte rezultă cu claritate atât din petitul cererii din 30 aprilie 2010 cât şi din motivele de fapt şi de drept, obiectul acesteia şi solicitarea de a se dezbate problema dreptului de proprietate în contradictoriu cu toate părţile.
Nefondat este şi motivul de apel referitor la nemotivarea sentinţei de fond, hotărârea tribunalului respectând dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., atât în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt, a temeiurilor de drept aplicabile prin raportare directă şi nemijlocită la probatoriul administrat.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, acţiunea reclamantei este întemeiată iar considerentele avute în vedere la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active sunt comune şi acestor critici şi apărări formulate de SC N.P.I. SRL.
Dreptul de proprietate al SC G.R.B.G. SRL este preferabil, fiind constituit prin lege, respectiv H.G. nr. 765/1990 şi Legea nr. 15/1990, este mai vechi decât al pârâtei SC N.P.I. SRL, aceasta dobândind proprietatea spaţiului comercial prin contractul de vânzare - cumpărare din 12 iulie 2006 încheiat cu Consiliul Local al sectorului 6 Bucureşti, deşi astfel cum s-a arătat acest drept de proprietate nu s-a aflat niciodată în patrimoniul vânzătorului.
Apărările referitoare la lipsa de identitate prin raportare la expertiza topografică efectuată în primă instanţă au fost constatate nefondate. Din expertiza tehnică pentru identificarea construcţiilor, respectiv a spaţiului comercial din litigiu, a rezultat cu claritate identitatea construcţiei, concluzie rezultată şi din celelalte expertize efectuate pe parcursul soluţionării cauzei iar împotriva raportului de expertiză în construcţii apelanta SC N.P. SRL nu a avut nici o obiecţiune prin care să-şi exprime vre-o nemulţumire referitoare la identificarea spaţiului comercial. Astfel, concluziile expertului topograf A.C., în sensul că nu s-au prezentat probe cu date tehnice, care să conducă la identificarea certă a imobilului - Centru de carne, nu sunt relevante, acesta fiind abilitat pentru identificarea terenului şi nu a construcţiei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC N.P.I. SRL
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
A. Decizia recurată este nulă pentru încălcarea principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare şi dublului grad de jurisdicţie; încălcarea principiului disponibilităţii (instanţa a schimbat obiectul cererii de intervenţie şi acordat ceea ce nu s-a cerut); hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
1. Încălcarea principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare şi dublului grad de jurisdicţie
Calificarea juridică a cererilor de către instanţă, potrivit art. 84 C. proc. civ. este o manifestare a principiului rolului activ al magistratului. Dispoziţiile art. 129 alin. (2), (4) (5) teza finală, (6) C. proc. civ. reglementează alte două principii fundamentale ale procesului civil român: disponibilitatea şi contradictorialitatea. Exercitarea rolului activ nu se poate face cu nesocotirea celorlalte principii esenţiale ale procesului civil român; contradictorialitatea, disponibilitatea şi dreptul la apărare.
Aceasta este raţiunea pentru care, aşa cum s-a statuat în numeroase soluţii jurisprudenţiale sau doctrinare, calificarea juridică a cererilor de către instanţă se poate face numai după punerea în discuţia contradictorie a părţilor a problemei calificării.
Instanţa de apel a respins criticile recurentei privind inadmisibilitatea cererii de intervenţie forţată şi nesoluţionarea acestei cereri de către prima instanţă pentru singurul argument că cererea de intervenţie forţată formulată de reclamantă este, de fapt, o cerere modificatoare a acţiunii. Instanţa de apel nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor calificarea cererii prin care recurenta a fost introdusă de reclamantă în cauză.
Recurenta a fost privată astfel de posibilitatea de a formula apărări, respectiv de a pune concluzii pe problema calificării juridice a cererii prin care a fost introdusă în proces; de două grade de jurisdicţie, singura etapă în care mai putea dezbate problema calificării cererii prin care a fost introdusă în proces fiind recursul.
2. Încălcarea principiului disponibilităţii. Instanţa a schimbat obiectul cererii de intervenţie şi acordat ceea ce nu s-a cerut.
Calificarea juridică nu poate avea ca efect schimbarea de către instanţă a obiectului cererii, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
În cazul în speţă, prin cererea de intervenţie forţată formulată, reclamanta a solicitat introducerea recurentei în cauză în calitate de intervenient forţat, invocând faptul că imobilul în litigiu este deţinut de către recurenta în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Consiliul Local sector 6; faptul că, faţă de cele menţionate la pct. p) de mai sus, este necesară introducerea în cauză a recurentei, în calitate de intervenient forţat, "pentru a dezbate problema dreptului de proprietate în contradictoriu cu toate părţile ce se declară proprietari în acte publice opozabile terţilor".
Prin această cerere, reclamanta nu a solicitat obligarea recurentei la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului în litigiu, ci a făcut trimitere la instituţia opozabilităţii, în sensul dispoziţiilor art. 58 C. proc. civ.
Cu încălcarea principiului disponibilităţii, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au admis acţiunea reclamantei în contradictoriu cu recurenta, obligând-o să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, deşi prin cererea de intervenţie reclamanta nu învestise instanţa cu o astfel de solicitare.
Astfel, ambele instanţe ale fondului au modificat obiectul cererii reclamantei. De altfel, în mod explicit, instanţa de apel a calificat cererea de intervenţie formulată de reclamantă ca o cerere de modificare a acţiunii, schimbând astfel obiectul acestei cereri.
3. Hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Instanţa de apel îşi justifică soluţia pronunţată într-o manieră ambiguă şi contradictorie.
În motivarea soluţiei de respingere a criticilor recurentei privind inadmisibilitatea cererii de intervenţie forţată şi nesoluţionarea acestei cereri de către prima instanţă, instanţa de apel reţine, în primă fază, faptul că cererea de intervenţie forţată formulată de reclamantă este, de fapt, o cerere de modificare a acţiunii, în privinţa căreia recurenta nu a formulat critici pe considerentul tardivităţii (pag. 11, parag. 7, 8 şi 9 din Decizie), iar ulterior îşi motivează soluţia făcând trimitere la dispoziţiile art. 135 C. proc. civ., care se referă la judecarea separată a cererii de intervenţie forţată în cazul depunerii acesteia peste termenul legal (pag, 12, parag. 1 şi 2 din decizie).
Pe de altă parte, hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.
Instanţa de apel a reţinut în mod greșit incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., care instituie o sancţiune specifică pentru nedepunerea în termen a cererii de intervenţie forţată, judecarea separată a cererii,
Recurenta nu a invocat tardivitatea depunerii de către reclamantă a cererii de intervenţie forţată, ci inadmisibilitatea acestei cereri. Or, excepţia inadmisibilității poate fi invocată şi direct în apel, fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie,.
În acest sens, considerentele instanţei de apel referitoare la tardivitatea depunerii cererii de intervenţie si la neinvocarea de către recurenta în fata primei instanţe a problemei inadmisibilităţii nu au legătura cu prezenta cauză. Și considerentele privind calificarea juridică a cererii de intervenţie ca cerere de modificare a acţiunii sunt străine de natura pricinii, această problemă nefiind pusă în discuţia contradictorie a părţilor de către instanţa de apel.
B. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia. Nemotivarea deciziei.
Instanţa de apel a respins susţinerile recurentei privind imposibilitatea identificării imobilului revendicat, deşi concluziile formulate în cadrul raportului de expertiză sunt foarte clare. Instanţa de apel a înlăturat din materialul probator al speţei concluziile raportului de expertiză topo efectuat în cauză, reţinând faptul că acestea „nu sunt relevante" (pag. 12, ultimul parag. din decizie). Instanţa nu a motivat de ce consideră lipsite de relevanţă concluziile raportului de expertiză topo.
C. Hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii În mod greşit, instanţa de apel a respins excepţiile inadmisibilităţii cererii de intervenţie forţată, puterii lucrului judecat, lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei; a respins apărările recurentei privind nemotivarea sentinţei de către prima instanţă; a admis acţiunea în revendicare în contradictoriu cu recurenta.
1. Inadmisibilitatea cererii de intervenţie forţată (chemarea în judecată a altor persoane).
Art. 57 alin. (1) C. proc. civ. reglementează chemarea în judecată a altor persoane, ca formă de intervenţie forţată.
Prin intermediul acestei forme de intervenţie forţată părţile urmăresc să evite un viitor litigiu, hotărârea ce se va pronunţa urmând a fi opozabilă şi intervenientului; poate fi atrasă în judecată numai persoana care ar fi în măsură să invoce aceleaşi drepturi subiective civile ca şi reclamantul. Aceasta din urmă este condiţia esenţială privind admisibilitatea cererii de chemare în judecată a altor persoane. Dispoziţiile art. 57 permit introducerea unei persoane în proces doar în calitate de reclamant, nu şi pârât.
De altfel, acest fapt rezultă şi din dispoziţiile art. 58 C. proc. civ., care stabilesc că "cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă". Or, calitatea de intervenient în interes propriu este o varietate a calităţii de reclamant.
În cazul în speţă, cererea de intervenţie forţată formulată de reclamantă este inadmisibilă. Această cerere urmăreşte, de fapt, introducerea în proces a unui nou pârât, în speţă, SC N.P. SRL.
Prin această cerere, reclamanta deturnează instituţia procedurală a chemării în judecată a altor persoane de la sensul acesteia, încercând să remedieze greşeala făcută în alegerea persoanei pârâţilor în acţiunea în revendicare (greşeală de altfel sesizată de instanţe în cel de-al doilea ciclu procesual).
De altfel, aceasta rezultă neechivoc din concluziile scrise depuse în faţa primei instanţe de către reclamantă; la filele 358-360 din dosarul de fond, reclamanta face o discuţie amplă pe problema calităţii procesuale pasive a recurentei, comparându-si propriul titlu de proprietate cu titlul recurentei (operaţie juridică specifică acţiunii în revendicare), din concluziile orale ale reclamantei, consemnate în încheierea de şedinţă din data de 20 ianuarie 2012 (fila 371 din dosarul Tribunalului, paragraful 9), când aceasta a solicitat instanţei obligarea numai a recurentei la lăsarea în deplină proprietate si liniştită posesie a imobilului în cauză.
În sensul celor expuse anterior, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au nesocotit faptul că recurenta avea calitatea de intervenient forţat, procedând la compararea titlului recurentei cu cel al reclamantei.
În acest sens, în mod greşit, în considerentele sentinţei, prima instanţă a reţinut în repetat rânduri calitatea recurentei de pârâtă în cauză.
2. Inadmisibilitatea cererii de modificare a acţiunii.
Instanţa de apel a calificat în mod greşit cererea de intervenţie forţată formulată de reclamantă ca cerere de modificare a acţiunii. În acest sens, instanţa a apreciat că, faţă de faptul că recurenta nu a înţeles să invoce tardivitatea depunerii cererii modificatoare de către reclamantă, în mod corect, prima instanţă a soluţionat acţiunea în revendicare în contradictoriu cu recurenta.
Această concluzie este greşită. Art. 132 C. proc. civ. stabileşte faptul că reclamantul îşi poate modifica sau completa acţiunea până la prima zi de înfăţişare. Dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. au caracter dispozitiv, astfel încât pârâtul poate consimţi expres sau tacit la modificarea sau întregirea cererii de către reclamant şi după prima zi de înfăţişare. În cazul în care pârâtul se opune cererii de modificare sau completare a acţiunii, sancţiunea este respingerea cererii ca fiind tardiv formulată.
În schimb, aşa cum s-a statuat în practica judiciară consacrată în materie, în cazul depunerii cererii de modificare sau completare a acţiunii în faza rejudecării cauzei, ca urmare a casării cu trimitere, sancţiunea aplicabilă nu mai este tardivitatea, ci inadmisibilitatea cererii. În cazul în speţă, reclamanta a depus cererea de intervenţie forţată, calificată de instanţa de apel ca cerere de modificare a acţiunii, în fond după două casări cu trimitere succesive.
Pentru acest considerent chiar şi în ipoteza în care instanţa de apel ar fi apreciat în mod corect asupra faptului că cererea de intervenţie este în realitate o cerere de modificare a acţiunii, sancţiunea aplicabilă în acest caz este inadmisibilitatea cererii, şi nu tardivitatea. Spre deosebire de sancţiunea tardivităţii; care în sfera de reglementare a art. 132 C. proc. civ. poate fi invocată numai într-un anumit termen, inadmisibilitatea poate fi invocată oricând.
În aceste condiţii, este lipsit de relevanţă aspectul sesizat de instanţa de apel privind faptul că recurenta nu a înţeles să se opună la momentul depunerii cererii de intervenţie de către reclamantă în primă instanţă.
3. Nesoluționarea de către instanţele fondului a cererii de intervenţie forţată
Nefiind supusă procedurii de admitere în principiu, cererea de chemare în judecată a altor persoane se soluţionează odată cu cererea principală. Hotărârea ce se pronunţă trebuie să cuprindă soluţia atât cu privire la acţiunea principală, cât şi soluţia cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane. În cazul în speţă, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au omis să analizeze şi să se pronunţe pe cererea de intervenţie forţată formulată de reclamantă, prin care recurenta a devenit parte în proces. Practica judiciară a statuat că omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane atrage casarea deciziei pronunţate în apel şi a sentinţei judecătoriei.
4. Încălcarea puterii lucrului judecat
Prin motivele de apel depuse în faţa instanţei de apel, recurenta a invocat puterea lucrului judecat a celor reţinute în considerentele sentinţei civile nr. 3499 din 29 septembrie 2007.
Instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de respingere pe baza unor elemente juridice specifice instituţiei autorităţii lucrului judecat, iar nu puterii lucrului judecat.
Puterea lucrului judecat nu se confundă cu autoritatea lucrului judecat. Dacă autoritatea de lucru judecat face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză (exclusivitatea), puterea lucrului judecat semnifică faptul că hotărârea judecătorească beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea). În acest sens, în cazul puterii lucrului judecat nu subzistă condiţia ca litigiul să fie între aceleaşi părţi, să aibă acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Puterea lucrului judecat poate fi invocată într-un litigiu în care nu există identitate de părţi, obiect şi cauză cu litigiul în care a fost pronunţată hotărârea care emană putere de lucru judecat. De altfel, s-a subliniat în jurisprudenţă că şi în lipsa unei identităţi exprese de obiect si cauză, dacă scopul urmărit este identic, excepţia trebuie admisă.
În cazul în speţă, instanţa de apel a confundat cele 2 instituţii juridice, apreciind că în speţă nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, deşi recurenta invocase puterea lucrului judecat.
În acest sens, hotărârile pronunţate de instanţele fondului încalcă puterea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti sus-menţionate, reclamanta nemaiavând posibilitatea de a repune în discuţie dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.
5. Lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
Reclamanta susţine că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin protocolul încheiat în data de 25 iulie 2009 în baza H.G. nr. 765/1990.
În realitate, protocolul invocat de reclamantă nu a realizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Acest aspect rezultă chiar din economia textului acestui act normativ, în care se consemnează transferul utilajelor şi personalului din unităţi; predarea-primirea fondurilor fixe pe baza de inventar.
Protocolul astfel încheiat nu face nicio referire la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului către reclamantă. Acest aspect este confirmat şi de faptul că, ulterior încheierii protocolului în cauză, reclamanta a avut calitatea de chiriaş asupra imobilului în litigiu, în baza unui contract de închiriere încheiat cu pârâta SC P. SA.
Singurul act normativ care a reglementat transferul dreptului de proprietate asupra acestor spaţii comerciale (inclusiv imobilul în litigiu) este H.G. nr. 391/1995. De altfel, dispoziţiile H.G. nr. 765/1990 în baza cărora fusese încheiat protocolul invocat de reclamantă au fost abrogate prin H.G. 474/1999. În acest sens, potrivit H.G. nr. 391/1995 şi anexei la acest act normativ, spaţiul comercial în litigiu a fost transmis cu titlu gratuit către pârâta SC P. SA.
Această situaţie juridică a fost reţinută si în considerentele Sentinţei civile 3499/29 septembrie 2007 (filele 60-62 din dosarul tribunalului).
Astfel, reclamanta nu a dobândit niciodată un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiind lipsită de calitate procesuală activă.
6. Lipsa calităţii procesuale pasive a recurentei.
Raportul de expertiză topo efectuat în faţa primei instanţe a relevat faptul că, aşa cum rezultă din măsurătorile efectuate, în speţă nu există identitate între imobilul revendicat şi imobilul deţinut de recurenta (fila 246 din dosarul tribunalului); faptul că, nici din compararea titlurilor prezentate, nu este posibilă identificarea imobilului revendicat (fila 247 din dosarul tribunalului); faptul că reclamanta nu a prezentat probe cu date certe care să conducă la identificarea imobilului revendicat (fila 247 din dosarul tribunalului). Conform concluziilor raportului de expertiză topo efectuat în cauză, recurenta nu deţine spaţiul comercial la care se referă reclamanta în cadrul acţiunii introductive.
D. În ceea ce privește fondul litigiului recurenta a arătat următoarele.
Acţiunea reclamantei este neîntemeiată. Titlul de proprietate al recurentei este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare 12 iulie 2006 încheiat cu Consiliul Local Sector 6 al Municipiului Bucureşti. De asemenea, recurenta deţine în proprietate şi terenul de sub construcţie, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 august 2006 încheiat cu Consiliul local sector 6 al municipiului Bucureşti. La data cumpărării, imobilul în litigiu se afla în proprietatea statului, fiind inclus în lista spaţiilor supuse vânzării prin Hotărârea din 22 aprilie 2003 a Consiliului General al municipiului Bucureşti. Pe de altă parte, reclamanta nu a probat faptul că deţine un titlu de proprietate cu privire la imobilul în cauză.
În continuare recurenta a menționat aceleași argumente ca și cele susținute în cadrul motivelor privind lipsa calității procesuale active și pasive.
Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce privește motivul de recurs prin care se critică modalitatea de introducere în cauză a recurentului, Înalta Curte a reținut că această cerere a fost formulată la 30 aprilie 2010, după casarea cu trimitere pentru necompetența instanței comerciale (Decizia nr. 2899 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția comercială) și după ce prin expertiza efectuată în primul ciclu procesual se constatase că spațiul revendicat este deținut de SC F. SRL ca urmare a unui contract încheiat cu SC N.P.I. SRL, societate care a cumpărat terenul în 2006, în timpul soluționării acestui litigiu început în 2003, de la consiliul local, condiții în care niciunul dintre pârâții inițiali nu avea calitate procesuală pasivă.
Reclamanta a arătat în cererea de introducere în cauză a altor persoane că obiectul litigiului este revendicarea și că vrea să se judece în contradictoriu cu toate persoanele care se pretind proprietare/deținătoare legale, ”pentru a dezbate problema dreptului de proprietate în contradictoriu cu toate părțile ce se declară proprietari în acte publice opozabile terților.”
Prin concluziile scrise depuse de către SC N.P.I. SRL la data de 27 ianuarie 2012, în fața primei instanțe, a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată, să se constate că SC N. SRL este proprietar asupra spațiului descris în contractele depuse la dosar, și reclamanta nu deține titlu de proprietate pentru imobilul revendicat.
Prin concluziile orale formulate la termenul din 20 ianuarie 2012 în fața primei instanțe reclamanta a solicitat obligarea pârâților SC F. SRL și SC N.P.I. SRL să-i lase în deplină proprietate și posesie spațiul în cauză.
Cu aceeași ocazie SC N.P.I. SRL a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru că spațiul nu a fost identificat în raportul de expertiză și nu corespunde cu spațiul său cumpărat în mod legal.
Din cele expuse anterior reiese că, într-adevăr, cererea de introducere în cauză a altei persoane a avut ca scop introducerea în cauză a altui pârât față de care să fie admisă acțiunea în revendicare formulată de către reclamant. Ca atare, nu se poate reține schimbarea obiectului acestei cereri și nici faptul că instanța ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut.
Recurentul intervenient nu a invocat în fața primei instanțe inadmisibilitatea formulării cererii de introducere în cauză a altei persoane pe acest considerent și, contrar susținerilor sale, nu poate invoca inadmisibilitatea acestei cereri direct în apel.
Admisibilitatea cererii de intervenție forțată se discută înainte de a se trece la analiza fondului acesteia. Dacă nu a fost discutată atunci nu mai poate fi pusă în discuție ulterior. Scopul discutării admisibilității în principiu a cererii de intervenție este acela de a se evita ca prin formularea ei să se întârzie soluționarea cererilor principale.
Simplul fapt că problema de drept în cauză a fost denumită admisibilitate nu înseamnă că poate fi invocată oricând, trebuind stabilit scopul reglementării.
Aceeași este și situația modificării cererii după prima zi de înfățișare, față de care pârâtul nu s-a opus.
Faptul că, în realitate, cererea formulată la data de 30 aprilie 2010 a avut regimul introducerii în cauză a unui nou pârât este motivul pentru care prima instanță nu s-a pronunțat în mod distinct cu privire la cererea de intervenție forțată.
Această modalitate de calificare implicită a cererii și numirea acestei părți, alternativ, pârâtă și intervenientă, nu i-a produs recurentei niciun prejudiciu, atâta timp cât acesteia i-a fost acordată posibilitatea să își formuleze apărările și să administreze probele pe care le-a considerat necesare în sprijinul acestora.
În aceste condiții, instanța de apel analizând natura cererii de chemare în judecată a altor persoane menționată anterior în cadrul motivului de apel formulat de către recurentul de față prin care se invoca inadmisibilitatea acestei cereri, nu se poate reține încălcarea principiilor contradictorialității, dreptului la apărare, disponibilității, dublului grad de jurisdicție, așa cum susține recurentul.
Pentru aceleași considerente nu sunt fondate nici criticile privind existența unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, sub același aspect al soluționării motivului de apel privind inadmisibilitatea.
Trimiterile instanței de apel la prevederile art. 135 C. proc. civ. au fost făcute pentru a justifica judecarea împreună a celor două cereri, dacă părțile nu se opun, în cazul existenței unor situații similare celei de față, în care formularea unor cereri peste termen ar putea duce la întârzierea judecării cererii principale.
Este nefondat și motivul de recurs prin care se critică soluționarea excepției puterii de lucru judecat prin raportare la sentința nr. 3499 din 29 septembrie 1997 (iar nu din 2007, cum greșit menționează recurentul), pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în Dosarul nr. 3692/1996.
Acel dosar a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de SC G. SA împotriva SC P. SA prin care se solicita restituirea unei sume considerată a fi plătită din eroare drept chirie pentru anumite spații cu privire la care se considera proprietară, spații care nu au fost identificate în această hotărâre, așa cum corect a reținut instanța de apel.
Cererea de chemare în judecată a fost respinsă pentru că H.G. nr. 765/1990 nu ar fi fost clară sub aspectul transmiterii folosinței sau proprietății, dar s-a apreciat că situația proprietății a fost clarificată prin H.G. nr. 391/1995, în urma căreia SC P. SA a fost obligată să predea către SC G. SA spațiile comerciale, încheindu-se protocolul din 25 ianuarie 1996. În cadrul acestui litigiu, SC P. SA a făcut trimitere la anexa 3 a H.G. nr. 391/1995 pentru a-și argumenta susținerile conform cărora cele 15 spații comerciale pentru care încheiase contracte de închiriere cu SC G. SA s-ar fi aflat în patrimoniul său până în 1995.
Acesta a fost motivul pentru care s-a apreciat că SC G. SA datora chirie pentru perioada care făcea obiectul litigiului.
Recurentul a solicitat ca pe baza considerentelor acestei hotărâri să se rețină că protocolul încheiat în baza H.G. nr. 765/1990 nu poate fi interpretat în sensul că s-ar fi transmis proprietatea asupra spațiilor comerciale care făceau obiectul acestora.
Recurentul susține în mod eronat că reținând neîndeplinirea condițiilor art. 1201 C. civ., pentru lipsa identității de obiect și cauză, instanța de apel ar fi făcut confuzie între autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat.
Puterea de lucru judecat este reglementată în art. 1201 C. proc. civ. ca o prezumție legală absolută irefragabilă.
Pentru a exista putere de lucru judecat, trebuie să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.
Se admite că reclamantului din prima cerere i se poate opune puterea de lucru judecat de pârâtul din a doua cerere, altul decât cel din primul proces, dacă are aceeași situație cu pârâtul inițial.
În sfera noțiunii de obiect se include nu numai obiectul material, pretenția concretă ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material. Față de neidentificarea în hotărârea opusă ca având putere de lucru judecat a spațiilor care fac obiectul acelui litigiu nu se poate reține existența identității de obiect.
Prin cauză se înțelege fundamentul pretenției afirmate, regula de drept și împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în speță.
Puterea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă într-o nouă judecată fără ca partea adversă sau instanța de judecată să mai poată lua în discuție existența dreptului, dar și un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt proces.
Aspectul negativ apare dacă într-un al doilea proces, între aceleași părți, se încearcă valorificarea aceleiași pretenții, invocându-se același temei juridic.
Aspectul pozitiv apare dacă identitatea de obiect și de cauză nu este decât parțială: un lucru deja judecat este invocat pe cale incidentală într-un al doilea proces sau se valorifică pe cale principală un lucru judecat pe cale incidentală.
Puterea de lucru judecat se atașează dispozitivului și acelor considerente care explică dispozitivul și se reflectă în acesta.
Autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat sunt noțiuni identice. În practică și doctrină uneori se folosește noțiunea de autoritate de lucru judecat pentru hotărârile definitive (putere de lucru judecat provizorie), și puterea de lucru judecat pentru hotărârile irevocabile.
Trecând peste faptul că între cele două litigii nu există identitate de obiect, de altfel, prin Decizia nr. 277 din 5 mai 1994 a Tribunalului București, secția comercială, (filele 102-104, Dosar nr. 24146/3/2007, tribunal), o hotărâre anterioară celei invocate de către recurent ca având putere de lucru judecat, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de către SC P. SA prin care se solicita constatarea dreptului de proprietate asupra imobilelor din acel litigiu pe motivul că H.G. nr. 765/1990 nu se referea la transferul imobilelor. În motivarea acestei soluții instanța a reținut că din conținutul H.G. nr. 765/1990 rezultă că unitățile comerciale specializate în lapte, pâine, carne, pește trec în subordinea M.I.A.A., unitățile specializate se predau/preiau pe bază de protocol încheiat între părți, iar părțile au încheiat protocolul înregistrat la cele două unități din iulie 1990 cu anexele sale.
Ca atare, raportat la această primă hotărâre, hotărârea invocată de către recurent este contrară, la rândul său, unei situații reținută anterior, sub aspectul efectelor produse de H.G. nr. 765/1990.
Mai mult, între părțile menționate anterior au avut loc, ulterior acestei hotărâri, mai multe litigii privind spații comerciale care au făcut obiectul H.G. nr765/1990, reprezentând temeiul dreptului pretins (ex. Decizia nr. 6613/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală), în care s-a reținut preluarea totală a centrelor alimentare, și nu numai a activității și a personalului, în baza H.G. nr. 765/1990 și a protocoalelor încheiate în baza acesteia.
În aceste condiții, în mod corect, a constatat instanța de apel că nu se poate reține puterea de lucru a hotărârii invocate conform solicitării recurentului, nefiind întrunite condițiile cumulative ale art. 1201 C. civ.
Este nefondat motivul de recurs, care va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care se susține că instanța de apel nu ar fi motivat de ce consideră lipsite de relevanță concluziile raportului de expertiză topografică, în sensul imposibilității identificării spațiului proprietatea reclamantei și astfel a identității cu cel deținut de către recurentă.
Instanța de apel a arătat de ce a considerat nerelevante concluziile expertului topograf A.C., și anume pentru că acesta ”era abilitat pentru identificarea terenului iar nu a construcției”. Pentru identificarea construcțiilor fiind efectuată expertiza de către un alt expert, ale cărui concluzii au fost reținute de către instanța de apel.
În recurs nu pot fi invocate potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. decât motive de nelegalitate, astfel că nu pot fi analizate în această fază procesuală criticile prin care se urmărește interpretarea probelor, și anume a acestui raport de expertiză, pentru a se stabili o altă situație de fapt decât cea reținută în urma administrării și interpretării probelor de către instanța de apel, critici formulate atât în susținerea lipsei calității sale procesuale pasive, cât și a netemeiniciei acțiunii în revendicare.
Recurentul a invocat în mod eronat în susținerea acestui motiv de recurs și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care nu se referă la interpretarea unei probe administrate în cauză de către instanțele de fond, motiv de netemeinicie iar nu de nelegalitate.
P otrivit acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3), modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Acest motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau alt conținut.
Motivul de modificare și-ar găsi aplicarea de exemplu dacă instanța ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locațiune, ori dacă ar stabili, fără nici un suport probator, anumite obligații în sarcina unei părți, deși la încheierea contractului nu au fost avute în vedere aceste obligații, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susține lipsa calității procesuale active a reclamantei raportat la faptul că H.G. nr. 765/1990 nu ar fi realizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Instanța de apel a reținut corect că H.G. nr. 765/1990 a operat transferul dreptului de proprietate conform art. 7.
Prin H.G. nr. 765 din 9 iulie 1990 s-a operat o schimbare de coordonare a activității unităților comerciale specializate în produse alimentare (lapte, pește, pâine, carne și preparate din carne), cestea fiind trecute din subordinea M.C.T., în subordinea M.A.A. Art. 7 al acestei hotărâri a prevăzut în mod expres că predarea și preluarea magazinelor specializate se va face prin transfer cu derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/1990 (adică fără plată).
Ca urmare, s-a încheiat la 25 iulie 1990 un Protocol între M.A.A. - Abatorul Glina și M.C.T. - I.C.L. Alimentara sector 6 prin care s-a pus în aplicare H.G. nr. 765 din 9 iulie 1990 prin ”trecerea unităților comerciale specializate pe desfacerea de carne din subordinea I.C.L. Alimentara sector 6 la Abatorul G.” În anexa la acest protocol a fost identificat de către instanța de apel prin raportare la celelalte probe administrate spațiul revendicat în litigiu, denumit 76-Carne 2 Militari.
Preluarea a fost totală, iar nu numai cât privește activitatea și personalul. De altfel chiar recurenta susține că au fost predate și preluate și mijloacele fixe, care așa cum reiese chiar din adresele emise de serviciile din cadrul guvernului, noțiunea de fonduri fixe desemnează bunuri mobile și imobile.
Actul normativ invocat de reclamantă în justificarea dreptului său de proprietate a fost corect interpretat ca fiind temeiul dreptului pretins asupra imobilului ce face obiectul judecății, prin una din modalitățile de dobândire a proprietății, conform art. 644, 645 C. civ., ca efect al legii, titlu anterior celui al recurentului pârât.
Abrogarea H.G. nr. 765 din 9 iulie 1990 prin H.G. nr. 474/1999 nu produce efecte juridice asupra dreptului de proprietate legal transmis în baza unui act normativ în vigoare la momentul transmiterii și emis în vederea producerii acestui efect translativ.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ. și art. 316 raportat la art. 295 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC R.I.G. SRL, Înalta Curte a constatat-o nefondată, având în vedere că cererea de chemare în judecată formulată împotriva acesteia a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive prin sentinţa civilă nr. 249 din 3 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, soluție reluată prin Decizia nr. 89/A din 1 aprilie 2013.
Această parte din sentință și decizie nu a fost atacată prin apelurile declarate împotriva sentinței și nici prin prezentul recurs declarat de pârâta SC N.P.I. SRL, care, de altfel, nu era interesată să atace respingerea cererii de chemare în judecată față de un alt pârât.
Singura parte interesată să formuleze recurs împotriva acestei părți din decizie era reclamanta, care nu a înțeles să atace hotărârea.
Astfel, prin respingerea recursului formulat de către SC N.P.I. SRL ca nefondat nu se poate reține că acesta ar fi căzut în pretenții față de SC R.I.G. SRL, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC N.P.I. SRL împotriva Deciziei nr. 89/A din data de 1 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC R.I.G. SRL, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1045/2014. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 1283/2014. Civil. întoarcere executare. Recurs → |
|---|
