ICCJ. Decizia nr. 1320/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1320/2014
Dosar nr. 19704/3/2013
Şedinţa din camera de consiliu din 7 mai 2014
Deliberând asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 28 mai 2013, Ministerul Justiţiei, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, în temeiul art. 3, art. 4, art. 8 şi art. 12 din convenţia mai sus-menţionată, art. 1, art. 3 alin. (2), art. 8 alin. (2) şi art. 11 din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei de la Haga, precum şi al art. 11 din Regulamentul CE al Consiliului nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, în calitate de reprezentant legal conform art. 7 din Legea nr. 369/2004, pentru reclamantul E.M., a chemat în judecată pe pârâta A.G.S., cu citarea Autorităţii tutelare din cadrul Primăriei P., solicitând instanţei să dispună înapoierea minorului R.F.M., născut la data de 8 iulie 2009, la tatăl său, la reşedinţa obişnuită din Italia.
Totodată, s-a solicitat, în temeiul art. 11 din Legea nr. 369/2004, să se fixeze în cuprinsul hotărârii un termen scurt pentru executarea obligaţiei de înapoiere, sub sancţiunea aplicării unei amenzi civile cuprinsă între 500 şi 2.500 RON, în favoarea Statului român.
În motivarea cererii s-a arătat că Ministerul Justiţiei a fost sesizat de Autoritatea Centrală din Republica Italiană cu o cerere formulată de E.M., în temeiul Convenţiei de la Haga din 1980, prin care s-a solicitat înapoierea minorului R.F.M. la reşedinţa obişnuită din Italia.
Minorul s-a născut la Craiova, în România, la data de 8 iulie 2009, fiind fiul din afara căsătoriei a numiţilor A.G.S. şi E.M.
Tatăl a invocat deplasarea ilicită a minorului pe teritoriul României de către marnă, fără acordul său, în luna iulie 2012.
În drept, cererea, s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 192-art. 194 C. proc. civ., prevederile Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, aprobată prin Legea nr. 100/1992, dispoziţiile Legii 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii şi ale art. 11 din Regulamentul CE nr. 2201/2003.
Prin sentinţa civilă nr. 1463 din 22 august 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiţiei, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii şi a dispus înapoierea copilului R.F.M. la reşedinţa obişnuită din Italia, fixând termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere a copilului, o săptămâna de Ia rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancţiunea unei amenzi în cuantum de 2.500 RON în favoarea Statului român şi în sarcina pârâtei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că minorul R.F.M. s-a născut în România, la data de 8 iulie 2009 (rezultat fiind din afara căsătoriei domnului E.M. şi a doamnei A.G.S.) şi a locuit în D., Provincia C., Italia, împreună cu arabii părinţii în perioada august 2009-iulie 2012.
În primele zile ale lunii iulie 2012, mama pârâtă şi copilul au plecat în România, cu acordul tatălui, sub pretextul petrecerii unei scurte vacanţe la Craiova, urmând să revină în Italia după o lună.
Întrucât, la începutul lunii august, mama pârâtă nu a revenit cu copilul la reşedinţa obişnuită, din Italia, tatăl copilului a cerut pârâtei întoarcerea copilului în Italia, potrivit înţelegerii lor, Ia plecarea în România.
Tribunalul a concluzionat că reşedinţa obişnuită a copilului se afla în Italia, iar dreptul privind încredinţarea, minorului este relevat de prevederile referitoare Ia autoritatea părintească cuprinse în legislaţia în materie (C. civ. Italian) potrivit cărora se recunoaşte ambilor părinţi dreptul de custodie, aşa încât este exclusă posibilitatea mamei de a lua unilateral decizii cu privire la starea copilului, şi cu atât mai mult în ceea ce priveşte schimbarea reşedinţei acestuia.
Apelul declarat de pârâta A.G.S. împotriva sentinţei a fost respins prin decizia nr. 302 A din 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta A.G.S., în temeiul art. 488 alin. (1) pct 8 din noul C. proc. civ., respectiv interpretarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material.
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul a fost înregistrat la data de 14 ianuarie 2014.
După comunicarea motivelor de recurs şi a întâmpinărilor la recurs, instanţa a dispus, în temeiul art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, cu modificările şi completările ulterioare, întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
În raport s-a reţinut că, din interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 76/2012, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în materia răpirii internaţionale de copii este apelul, astfel încât recursul declarat de pârâtă este inadmisibil
Raportul a fost comunicat părţilor. În temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., au formulat puncte de vedere asupra raportului doar intimaţii reclamanţi E.M. şi Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Intimatul-reclamant E.M. a susţinut că recursul nu este admisibil, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt supuse recursului cererile date în competenţa instanţei de tutelă şi familie.
Intimatul reclamant Ministerul Justiţei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au susţinut, de asemenea, că recursul este inadmisibil, invocând acelaşi temei legal.
Analizând, în condiţiile art 493 alin. (5) C. proc. civ. recursul, formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil şi urmează, în consecinţă, să îl respingă, pentru următoarele considerente:
În fapt, prin decizia civilă nr. 302 A din 28 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta A.G.S., împotriva sentinţei nr. 1463 din 22 august 2013 pronunţată în Dosarul nr. 15452/3/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, decizie definitivă.
În drept, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din noul C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.
Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată Ia Haga la 25 octombrie 1980, incidenţă în cauză şi ale cărei dispoziţii nu au fost modificate de Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., stabileşte în art. 2 Tribunalul pentru minori şi de familie, Bucureşti ca instanţa competentă pentru soluţionarea cererilor adresate de către persoana fizică pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau reţineri ilicite în sensul art. 3 din Convenţie.
Art. 12 alin. (2) din acelaşi act normativ stabileşte totodată că hotărârea pronunţată de tribunal este supusă recursului la Curtea de Apel Bucureşti, secţia pentru minori şi familie.
Conform art. 23 din Legea nr. 369/2004, dispoziţiile legii se completează cu cele ale C. proc. civ.
În Capitolul II, Dispoziţii de punere în aplicare din Titlul I al Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 7 alin. (1) stabileşte următoarele: „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de prima instanţă este supusă „recursulu” sau că „poate fi atacată cu recurs”, ori după caz, legea specială foloseşte o altă expresie.”
Din inteipretarea dispoziţiilor sus menţionate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în materia răpirii internaţionale de copii este apelul.
De altfel, în temeiul art. 425 alin. (3) C. proc. civ. partea finală a dispozitivului deciziei atacate menţionează că hotărârea pronunţată în cauză este definitivă
Conform dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.
Din interpretarea acestui text legal rezultă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti simt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, decizia nr. 302 A din 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti nu este supusă căii de atac a recursului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta A.G.S. împotriva deciziei civile nr. 302 A din 28 noiembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 19704/3/2013 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,
Potrivit dispoziţiilor art 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1310/2014. Civil. Fond funciar. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 1321/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
