ICCJ. Decizia nr. 1374/2014. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1374/2014
Dosar nr. 51987/3/2010*
Şedinţa publică din 14 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 octombrie 2010, sub nr. 51987/3/2010, reclamanţii P.C., S.L., I.L., S.O., S.I., S.A.M.M., au chemat în judecată pe pârâţii R.A.A.P.P.S. şi SC G.I.G. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 2004, autentificat de Biroul Notarial Public M., prin care R.A.A.P.P.S. a înstrăinat, cu pretextul abuziv de „teren aferent vilelor 12 a+b+c” din S., aproximativ 3000 mp, din totalul de 6562 mp, proprietatea acestora, iar pe cale de consecinţă să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în S. (în punct numit P.), în prezent Aleea N., judeţul Ilfov; să fie anulat rolul fiscal, numărul cadastral şi încheierea de intabulare precum şi alte acte încheiate cu privire la acest imobil.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt descendenţii autorului lor G.I., care, conform actului de vânzare cu privilegiu, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, a împărţit copiilor săi terenurile agricole pe care le stăpânea în cătunul D. (după 1940 denumit sat S.).
Autorul acestora a avut 7 copii, respectiv V., R., A., I., S.S., G. şi N., iar ei sunt în principal descendenţii lui R. care a avut la rândul sau 5 copii, respectiv M., V.V., A.A., V.V.V. şi L.M., decedată, are 3 copii, respectiv O., I.I., S.A.M.M., toţi în viaţă. V., decedat, a avut 1 copil, respectiv M.D., care a vândut drepturile sale succesorale către ei; A.A., decedată, fără copii; V.V.V., decedată, are doi copii, respectiv P.C. şi S.L.; I.L., în viaţă.
Fiul său R.I., a preluat în proprietatea sa, cu acel prilej, cât şi ulterior, cu învoirea tatălui său şi cu bună înţelegere cu fraţii săi, pe lângă ceea ce i se cuvenea prin acel act şi întregul teren din punctul numit La P., astfel că, după decesul său în 1944, copiii săi l-au moştenit, devenind coproprietari şi ai acelui teren de 6562 mp, pe atunci teren agricol, realitate confirmată de documentul succesoral legal întocmit în 1945.
Dintre cei 6 moştenitori ai lui R.I. a rămas în viaţă numai reclamanta L.I. şi urmaşii celorlalţi proprietari decedaţi, care prin moştenirea averii părinţilor lor, a mătuşii lor şi prin cumpărare de drepturi succesorale, au calitate de coproprietari ai terenului şi de reclamanţi în prezenta acţiune.
Reclamanţii au solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 2004 autentificat de Biroul Notarial Public M., ce are ca obiect imobilul situat în S., în punctul numit P., ai cărui moştenitori-proprietari sunt.
Primul motiv de nulitate absolută îl constituie faptul că au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 având în vedere că, deşi pârâta R.A.A.P.P.S. a fost notificată în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta, înainte de a soluţiona notificarea depusă, a înstrăinat imobilul către SC G.I.G. SA. La data când s-a făcut vânzarea, respectiv în 23 noiembrie 2004, situaţia juridică a imobilului nu era soluţionată aşa cum prevede chiar art. 11 din O.G. nr. 19/2002. Notificarea reclamanţilor în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost soluţionată ulterior, prin decizia din 20 aprilie 2006 R.A.A.P.P.S., în sensul respingerii notificării.
Un alt motiv de nulitate absolută, îl constituie faptul că acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat prin fraudă la lege, înainte de soluţionarea situaţiei juridice a terenului, cu încălcarea, astfel, a dispoziţiilor art. 24 din O.G. nr. 19/2002.
Un alt motiv de nulitate absolută îl constituie faptul că acel contract de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu bună credinţă.
La data de 10 februarie 2011, pârâta R.A.A.P.P.S. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia puterii lucrului judecat pe capătul al treilea din acţiune.
Prin încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2011, Tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins ca fiind neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la sentinţa civilă nr. 1448 din 9 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi prin raportare la sentinţa civilă nr. 1018 din 1 iulie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
La 15 decembrie 2011, pârâta SC G.I.G. SA a depus întâmpinare prin care s-a invocat excepţia insuficienţei timbrări, în sensul că suma indicată ca fiind valoarea imobilului în litigiu este derizorie, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamanţilor, excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, iar pe fond arată că cererea este neîntemeiată.
La data de 15 decembrie 2011, pârâta R.A.A.P.P.S. a depus o cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate, Statul Român, în baza art. 12 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 213/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 668 din 5 aprilie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant, invocate de pârâta SC G.I.G. SA, a admis excepţia lipsei de interes, a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii R.A.A.P.P.S.şi SC G.I.G. SA, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind lipsită de interes; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor ca rămasă fără obiect, au fost obligaţi reclamanţii la plata către pârâta SC G.I.G. SA a sumei de 2.480 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii au indicat, prin însăşi cererea de chemare în judecată, valoarea obiectului cererii ca fiind 500.100 RON, iar tribunalul a stabilit taxa judiciară de timbru în cuantum de 9.112 RON şi timbru judiciar de 5 RON. Cererea reclamanţilor de reexaminare a taxei judiciare de timbru pe motivul că acţiunea ar fi scutită de la plata taxei judiciare de timbru în baza art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 a fost respinsă ca fiind tardiv formulată.
În ceea priveşte primul aspect, al modalităţii derizorii de evaluare a imobilului de către reclamanţi, tribunalul arată că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în acţiune sau în cerere.
În acelaşi text de lege se arată că, dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanţă ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice prevăzute la art. 28 alin. (2) din lege.
Sub cel de al doilea aspect, al netimbrării „capătului 2 de cerere privind revendicarea”, tribunalul a constatat că, din modul în care este formulată prezenta acţiune şi temeiul de drept invocat de către reclamanţi, această solicitare de a obliga pârâţii să le lase imobilul în deplină proprietate şi posesie, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului în litigiu, este de fapt o solicitare de repunere în situaţia anterioară, urmare tocmai a constatării nulităţii actului juridic.
Această calificare a cererii de chemare în judecată a fost, de altfel, avută în vedere de către tribunal la pronunţarea încheierii interlocutorii din 20 octombrie 2011, de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat prin raportare la sentinţa civilă nr. 1448/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi prin raportare la sentinţa civilă nr. 1018 din 1 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 38603/3/2009, în care reclamanţii au precizat, la 21 septembrie 2010, că obiectul acţiunii din acel dosar, formulat în contradictoriu cu aceeiaşi pârâţi, este obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în S., în punctul numit P., actualmente Aleea N., judeţul Ilfov.
Tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamanţilor, invocată de către pârâtul SC G.I.G. SA, analizând conţinutul cererii de chemare în judecată şi împuternicirea avocaţială depusă la dosar.
Asupra excepţiei lipsei de interes în promovarea prezentei acţiuni, s-a reţinut că prezentul dosar are ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 2004, autentificat la Biroul Notarial Public M., încheiat între pârâtele R.A.A.P.P.S. şi SC G.I.G. SA, iar ca urmare a acestei nulităţi să se dispună, de către instanţa de judecată, ca pârâţii să restituie reclamantului imobilul teren de 3000 mp situat în S., în punctul numit P., actualmente Aleea N., judeţul Ilfov.
Reclamanţii din prezenta cauză au mai promovat, anterior, diverse acţiuni prin care au urmărit restituirea în natură a acestui imobil pretins a fi aparţinut autorilor lor.
Astfel, în cadrul Dosarului nr. 11252/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâţii R.A.A.P.P.S. şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor solicitând obligarea acestora să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul situat în comuna S., punctul P., în prezent vila X, în suprafaţă de circa 4000 mp.
Prin sentinţa civilă 1448/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că, anterior promovării acţiunii în revendicare în baza Legii nr. 10/2001, numita V.P. a depus notificările din 6 noiembrie 2001 către R.A.A.P.P.S., care au fost soluţionate prin decizia din 20 aprilie 2006 prin respingerea notificărilor ca neîntemeiate.
Această sentinţă a devenit irevocabilă prin respingerea, ca tardiv, a apelului promovat, prin decizia civilă nr. 24/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosar nr. 11252/3/2007 şi prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 8971/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Prin sentinţa civilă nr. 1018 din 1 iulie 2010, definitivă prin respingerea apelului, tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea prin care reclamanţii au solicitat, din nou, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, constatând autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1448/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a obligat reclamanţii, în solidar, la plata sumei de 4.998 RON către pârâta SC G.I.G. SA reprezentând cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte prezenta acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 noiembrie 2004 autentificat la Biroul Notarial Public M., tribunalul a subliniat că una din condiţiile esenţiale de promovare a unei acţiuni civile este interesul, care reprezintă folosul practic urmărit de cel ce pune în mişcare acţiunea civilă, interes material sau moral care trebuie să fie legitim, născut şi actual, personal şi direct.
În prezenta cauză tribunalul a constatat că tocmai această condiţie a interesului nu este îndeplinită având în vedere particularităţile acestei speţe, câtă vreme acţiunea în revendicare le-a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
În motivarea apelului, apelanţii-reclamanţi au arătat că, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, au calitatea de proprietari, deoarece terenul a fost confiscat abuziv de către activiştii comunişti, fără nicio formalitate scrisă, şi că potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură, libere de orice sarcini.
S-a precizat că instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia lipsei de interes invocată de intimata SC G.I.G. SRL prin întâmpinarea formulată, deoarece această întâmpinare este tardivă, fiind depusă la data de 15 decembrie 2011, după prima zi de înfăţişare, şi pe cale de consecinţă este tardivă; pe cale de consecinţă sentinţa este nelegală.
De asemenea, s-a arătat că hotărârea este nelegală, deoarece nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, or, obiectul acţiunii este constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimate, contract care are ca obiect imobilul în litigiu, precizându-se că imobilul a fost dobândit de autorul apelanţilor, astfel că aceştia au un interes legitim să ceară nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
În acest sens, s-a invocat decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care se menţionează că atunci când există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are prioritate, şi că, din succesiunea proceselor avute de către apelanţi, în vederea recăpătării dreptului lor, reiese că acestora le-a fost încălcat dreptul la un proces just şi echitabil, aşa cum prevede art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi dreptul de proprietate al autorului lor nu a încetat niciodată, statul nu a avut niciodată proprietatea, ci numai posesia asupra terenului în cauză, iar R.A.A.P.P.S. a avut terenul numai în administrare şi nu în proprietate.
Prin decizia nr. 51A din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul reclamanţilor a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că lipsa de interes se invocă pe cale de excepţie, fiind o excepţie de fond peremptorie şi absolută, ea putând fi ca atare invocată chiar şi de către instanţă din oficiu, şi în orice stare a pricinii.
Prin urmare, chiar şi în condiţiile în care întâmpinarea depusă ar fi tardivă, sancţiunea decăderii nu ar fi aplicabilă şi pentru dreptul de a invoca excepţia lipsei interesului.
Curtea de Apel a constatat că în mod corect, tribunalul, ca instanţă de fond, a respins acţiunea promovată de reclamanţi, ca fiind lipsită de interes.
S-a reţinut în acest sens, că, anterior promovării prezentului litigiu, prin sentinţa civilă nr. 1448/2007 a Tribunalului Bucureşti, a fost respinsă acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată, cu motivarea că notificările din 6 noiembrie 2001 formulate de numita V.P. către R.A.A.P.P.S. au fost respinse, ca neîntemeiate, decizia nefiind contestată. S-a apreciat că actele de proprietate, folosite în cadrul respectivei acţiuni în revendicare, nu reprezintă titluri în baza cărora să se poată valorifica dreptul de proprietate, în condiţiile în care, calitatea lor de proprietari, nu a fost recunoscută în urma recurgerii la procedura administrativă obligatorie, instituită prin legea specială de reparaţie.
Sentinţa civilă nr. 1448/2007 a devenit irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului.
Pentru a justifica sesizarea instanţei de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume să fie legitim, să fie personal şi direct, să fie născut şi actual, el trebuind să existe în momentul în care este formulată cererea. Un interes eventual, ca şi un interes care a trecut, a fost depăşit, nu mai poate fi luat în considerare.
Dacă dreptul este născut şi actual, atunci şi interesul este născut şi actual, or, s-a apreciat că, în cauză, reclamanţii nu au făcut dovada că ar avea vreun interes actual în promovarea prezentului litigiu, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu referire la imobilul în litigiu, ei neprevalându-se de un folos practic, cât timp, şi dacă imobilul în cauză ar reintra în patrimoniul vânzătorului, reclamanţii nu ar putea să obţină restituirea acestuia, cât timp acţiunea lor anterioară de revendicare, a fost în mod irevocabil respinsă.
Persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să dovedească că urmăreşte obţinerea unui folos propriu, a unui interes din anularea actului respectiv, în caz contrar, acţiunea fiind lipsită de interes şi trebuind respinsă ca atare.
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apelanţii au fost obligaţi la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimata SC G.I.G. SRL.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, cu următoarea motivare:
Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât instanţele de fond au admis, în mod neîntemeiat şi nelegal, excepţia lipsei de interes a acţiunii de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
În conformitate cu definiţia noţiunii nulităţii absolute a unui contract şi în raport cu înscrisurile depuse la dosar, ce constituie probe în acest sens, nulitatea absolută a unui contract poate fi invocată de oricine are interes.
Din înscrisurile doveditoare, respectiv acte de proprietate, certificate de moştenitor, depuse la dosar, rezultă că recurenţii, în calitate de moştenitori ai titularului dreptului de proprietate, sunt persoane legal îndreptăţite a promova prezenta acţiune de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi, şi pe cale de consecinţă au interes legitim, născut şi actual, personal şi direct, de a promova prezenta acţiune.
Invocă decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care menţionează că, atunci când există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are prioritate. Susţin că le-a fost încălcat dreptul la un proces just şi echitabil, aşa cum prevede art. 6 şi protocolul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Menţionează că dreptul recurenţilor de a formula prezenta cerere există, fiind de notorietate că dreptul de proprietate al autorului lor, R.I., nu a încetat niciodată, întrucât Statul nu a avut niciodată proprietatea, ci numai posesia asupra acestui teren şi pe cale de consecinţă, R.A.A.P.P.S. a avut acest teren numai în administrare şi nu în proprietate.
Un alt motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este acela că i nstanţa de apel a motivat greşit decizia recurată susţinând că, în cauză reclamanţii nu au făcut dovada că ar avea un interes actual, în promovarea prezentului litigiu, „neprevalându-se de un folos practic.”
Susţin că, din probele depuse la dosar, rezultă că acest imobil-teren situat în prezent în S. ca fiind cunoscut „La P.”, a aparţinut lui R.G.I., astfel că recurenţii sunt persoane îndreptăţite de a formula prezenta acţiune, întrucât sunt moştenitorii autorului R.G.I., deţinătorul şi proprietarul de drept al acestui imobil-teren.
Menţionează că au pornit prezentul litigiu, întrucât intimata R.A.A.P.P.S. i-a lipsit de folosul propriu ce urma să-l obţină în urma notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare ce a fost respinsă prin decizia din 20 aprilie 2006, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a avut loc în 23 noiembrie 2004, care încalcă în mod flagrant dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 11 din O.G. nr. 19/2002.
Pe fond, consideră cererea de nulitate absolută ca fiind întemeiată întrucât contractul a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 11 din O.G. nr. 19/2002 şi prin fraudarea art. 24 din O.G. nr. 19/2002, cu reaua credinţă a părţilor care aveau cunoştinţă de existenţa notificării.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenţii au susţinut greşita interpretare şi aplicare a legii pentru faptul că instanţele de fond au reţinut că acţiunea promovată ar fi lipsită de un interes actual, serios şi legitim.
Arată că interesul lor provine din faptul că pârâtele au dispus de bunul proprietatea lor, recunoscut de drept prin efectul Legii nr. 10/2001, în frauda legii şi a dreptului lor legitim.
Nu poate fi reţinută o astfel de interpretare a efectului pe care aplicarea Legii nr. 10/2001 îl are cu privire la dreptul recurenţilor reclamanţi, pentru simplul fapt că aceştia nu au fost recunoscuţi ca persoane îndreptăţite la restituirea imobilului, pe calea prevăzută de legea specială.
Astfel, în condiţiile în care notificările formulate de autoarea lor, în temeiul Legii nr. 10/2001, au fost respinse iar decizia unităţii deţinătoare nu a fost atacată, reclamanţii nu se mai pot prevala de prezumţia instituită de art. 2 din Legea nr. 10/2001 pentru a invoca un interes născut, actual şi legitim în promovarea unei acţiuni în desfiinţarea actului de înstrăinare a bunului.
Este real că nulitatea absolută a unui act juridic poate fi pretinsă de orice persoană care justifică un interes, chiar terţ fată de actul juridic în sine, însă în cazul unui act translativ de proprietate, interesul se justifică prin aceea că partea invocă, la rândul său, un drept recunoscut de lege asupra bunului.
Corect au apreciat instanţele de fond că, în ipoteza în care, în urma admiterii acţiunii în nulitate şi ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, bunul s-ar reîntoarce în patrimoniul statului şi administrarea R.A.A.P.P.S., această împrejurare nu ar profita reclamanţilor, care au pierdut, prin respingerea notificării şi necontestarea în instanţă a acestei măsuri, posibilitatea recunoaşterii, pe calea legii speciale, a dreptului de proprietate pe care pretind că l-au moştenit de la autorul lor.
Prin urmare, în astfel de situaţie, reclamanţii nu ar putea beneficia de niciun folos practic de natură a justifica interesul lor în promovarea prezentei acţiuni.
Au mai invocat recurenţii reclamanţi, prin prisma deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Împrejurarea că instanţele de fond au apreciat că cererea reclamanţilor nu poate fi examinată pe fond întrucât nu îndeplineşte o condiţie prevăzută de lege pentru exercitarea ei, aceea a interesului procesual, nu poate fi interpretată ca o încălcare a dreptului acestora la un proces echitabil întrucât reclamanţii au beneficiat de garanţiile procesuale în vederea examinării pretenţiilor deduse judecăţii.
Pe de altă parte, dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 nu sunt aplicabile în cauza dedusă judecăţii, întrucât vizează aplicarea dreptului comun în acţiunile în revendicare, promovate după adoptarea legislaţiei speciale de reparaţii, neputând fi invocată ca argument pentru a susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau ca temei juridic pentru a justifica un interes procesual, într-o acţiune în nulitate întemeiată pe alte considerente.
Faţă de aceste considerente, reţinând legalitatea soluţiei atacare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.L., I.L., P.C., S.A.M.M., S.I. şi S.O. împotriva deciziei nr. 51A din 14 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1373/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1376/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
