ICCJ. Decizia nr. 1397/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1397/2013
Dosar nr. 2628/1/2012
Şedinţa publică din 2 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 29 august 2006 la Judecătoria Timişoara reclamantul C.B.M.R. a chemat în judecată SC G.O.P. societate în nume colectiv (transformată ulterior în societate comercială cu răspundere limitată), solicitând evacuarea pârâtei din imobilul situat în Timişoara, bd. R.C., pentru lipsa titlului locativ, precum şi obligarea pârâtei la plata sume de 71.540,7876 ROL reprezentând contravaloarea folosinţei suprafeţei de 174,54 mp pe perioada septembrie 2003 la zi şi câte 900 DOLARI S.U.A. pe lună până la evacuarea imobilului, iar pentru suprafaţa de 238,11 mp ocupată urmând să-şi precizeze pretenţiile în funcţie de chiria practicata în zona respectivă de tarifare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamantul arată că, în urma dobândirii dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, raporturile locative dintre pârâtă şi Primăria Municipiului Timişoara au încetat, că pârâta a continuat să folosească imobilul, lipsindu-l pe reclamant de folosinţa acestuia
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii, iar pe cale reconvenţională a solicitat obligarea reclamantului la plata îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse spaţiului, invocând totodată dreptul de retenţie până la achitarea integrală a acestora.
Prin Sentinţa civilă nr. 10539 din 13 noiembrie 2006, Judecătoria Timişoara şi-a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială, apreciind caracterul comercial al acestuia.
La rândul său, Tribunalul Timiş şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, prin Sentinţa civilă nr. 332/PI din 6 februarie 2007 apreciind caracterul civil, evaluabil în bani a litigiului, peste un miliard ROL.
Conflictul negativ de competenţă dintre cele două instanţe a fost soluţionat de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Încheierea nr. 7 din 23 aprilie 2007, stabilind că aparţine tribunalului, ca instanţă comercială, competenţa soluţionării cauzei, în virtutea art. 56 C. com., soluţie menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin respingerea recursului reclamantului, în baza Deciziei nr. 3419 din 1 noiembrie 2007.
Prin Sentinţa civilă nr. 391/PI din 23 martie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis în parte acţiunea reclamantului C.B.M.R., în contradictoriu cu pârâta SC G.O.P. SNC Timişoara, dispunându-se evacuarea pârâtei din imobilul situat în Timişoara, bd. R.C. jud. Timiş, condiţionat de plata despăgubirilor în cuantum de 552.200 RON, în care sens s-a instituit un drept de retenţie asupra spaţiului cu destinaţia alimentaţie publică în suprafaţă de 184,41 mp, situat în Timişoara bd. R.C., înscris în C.F. nr. x Timişoara, până la plata integrală a despăgubirilor.
S-a respins în rest acţiunea principală.
S-a respins excepţia de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi a Consiliului Local al Municipiului Timişoara.
S-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta SC G.O.P. SNC, fiind obligat reclamantul C.B.M.R. la plata sumei de 552.200 RON, reprezentând îmbunătăţiri necesare şi utile aduse imobilului, sumă ce a fost reactualizată la nivelul lunii iulie 2009.
Totodată s-a dispus obligarea reclamantului să-i achite pârâtei suma de 11.388 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între Primăria Municipiului Timişoara şi SC G.O.P. SNC a fost încheiat contractul do închiriere din 30 aprilie 1999 pentru suprafeţe cu altă destinaţie decât cea de locuit, aferente imobilului situat în Timişoara, bd. T., în suprafaţă de 184,41 mp. Prin scrisoarea din 14 martie 2002, Primăria a adus la cunoştinţa pârâtei sistarea plăţii chiriei aferentă acestui contract, începând cu data de 1 martie 2002, deoarece, prin Sentinţa civilă nr. 13960 din 16 octombrie 2000 a Judecătoriei Timişoara, rămasă definitivă şi irevocabilă, spaţiile închiriate au fost restituite reclamantului C.B.M.R. Astfel, cu O.P. din 26 februarie 2002 pârâta locatară a virat în contul Primăriei Mun. Timişoara suma de 7.594.000 ROL, operaţiune în urma căreia raporturile de locaţiune au încetat. În lipsa unei înţelegeri cu noul proprietar cu privire la cuantumul chiriei, pârâta SC G.O.P. SNC a continuat din proprie iniţiativă plata chiriei în contul reclamantului C.B.M.R., la nivelul chiriei plătite anterior Primăriei dar, actualizată cu rata inflaţiei, astfel încât pentru perioada 2002 - 2008 a achitat în contul acestuia suma de 575.300.000 ROL. Cu ocazia efectuării expertizelor s-a constatat o diferenţă între suprafaţa de 184,41 mp pentru care a fost plătită respectiva chirie şi suprafaţa efectiv ocupată de pârâtă care este de 167 mp, încât pârâta a achitat reclamantului în plus suma de 472.965 ROL.
Expertiza în construcţii efectuată de către experţii C.I., D.M. şi P.I. constată că au fost realizate lucrări necesare şi utile în spaţiile existente ale corpurilor de clădire A şi B restituite reclamantului, în valoare de 552.200 RON.
În legătură cu persoana care trebuie să suporte aceste despăgubiri, deşi reclamantul face trimitere la textul art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, în situaţia în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare, acest text a suferit o modificare, prevăzându-se la art. 48 alin. (2) că, "indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite" iar alin. (1) face referire la chiriaşii care au dreptul la despăgubiri, pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
Aceste dispoziţii coroborate cu principiul îmbogăţirii fără justă cauză, relevă faptul că patrimoniul pârâtei a sărăcit prin cheltuielile efectuate în vederea unei bune desfăşurări a activităţii sale, de natură comercială, în timp ce patrimoniul reclamantului se majorează cu valoarea de spor adusă imobilului, devenind incidente şi prevederile art. 1444 C. civ., obligaţia de plată a despăgubirilor revenind reclamantului şi nu Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice sau Consiliului Local Timişoara, considerente pentru care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a acestora.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia civilă nr. 202 din 29 septembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
În consecinţă, sentinţa a fost schimbată în parte, în sensul obligării pârâtei SC O.P. SRL la plata sumei de 268.998,88 RON contravaloare lipsă de folosinţa a spaţiului, pentru perioada septembrie 2003 - martie 2011.
De asemenea, reclamantul C.B.M.R. a fost obligat să-i plătească pârâtei suma de 353.959 RON reprezentând valoarea actualizată de piaţă a lucrărilor de amenajare a spaţiilor existente, extinderi şi spaţii noi.
Au fost compensate cheltuielile reciproce de judecată ale părţilor din prima instanţă şi păstrate toate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. Cheltuielile de judecată din apel în sumă de 5.896,7 RON au căzut în sarcina pârâtei-intimate SC O.P. SRL.
Prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din 19 ianuarie 2012 a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale formulata de pârâtă, strecurată în Decizia nr. 202 şi în consecinţă, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 383.008 RON în loc de 353.359 RON cum greşit s-a făcut calculul, atât în considerente, cât şi în dispozitiv.
În motivarea încheierii s-a reţinut că, dintr-o eroare de calcul aritmetic a fost trecută în dispozitiv o sumă mai mică decât cea rezultată din ansamblul considerentelor avute în vedere la pronunţarea deciziei în apel.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că pretenţiile reclamantului vizând lipsa de folosinţă au fost greşit respinse în primă instanţă, deoarece, în urma încetării contractului de locaţiune cu fostul proprietar, pârâta trebuia, dacă dorea să folosească imobilul în continuare, să încheie un nou contract de închiriere, cu noul proprietar, iar cuantumul chiriei nu putea fi stabilit decât în condiţii de piaţă, prin liberă negociere, părţile fiind persoane de drept privat.
Temeiul de drept al obligaţiei pârâtei la despăgubirea reclamantului este dat de art. 998, 999 C. civ., iar cuantumul sumei rezultă din probele administrate.
În ceea ce priveşte criticile reclamantului asupra soluţiei date în acţiunea reconvenţională, acestea au fost admise parţial.
S-a reţinut că reclamantul este dator a suporta contravaloarea îmbunătăţirilor conform art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, însă, în baza readministrării probelor, cuantumul acestora a fost diminuat la suma de 383.008 RON.
Împotriva deciziei reclamantul şi pârâta au declarat recurs.
Reclamantul C.B.M.R. a solicitat prin cererea de recurs modificarea în parte a deciziei pronunţate în apel, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii, admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a sa în privinţa obligării la contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile pretinse, respingerii cererii reconvenţionale, respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, păstrării dispoziţiilor cu privire la evacuare şi obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Criticile aduse deciziei pronunţate în apel sunt următoarele:
1. Greşita aplicare a legii, conform art. 304 pct. 3 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 48 ale Legii nr. 10/2001, cu privire la efectele viitoare ale modificărilor legislative intervenite după data promovării acţiunii.
Recurentul arată că, fiind norme de drept material, ele se aplică numai faptelor şi raporturilor juridice născute după intrarea lor în vigoare.
2. Cu privire la cererea reconvenţională se arată că sunt incidente dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data formulării cererii reconvenţionale, potrivit cărora în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare.
Pe de altă parte, recurentul susţine, printr-o reiterare a apărărilor din fazele procesuale anterioare, că îmbunătăţirile nu au fost dovedite şi că pachete cu expertizele administrate dovedesc o altă stare de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.
De aceea, recurentul susţine că, în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru a se reţine îmbogăţirea fără just temei a sa, astfel încât dreptul de retenţie este nelegal menţinut.
Sunt criticate şi dispoziţiile privind cheltuielile de judecată, care nu au fost integral acordate, referindu-se expres la contravaloarea taxelor de timbru şi a onorariilor avocaţiale.
Prin întâmpinarea la recursul reclamantului, intimata-pârâtă SC O.P. SRL a solicitat respingerea acestuia, arătând în apărare că, regimul juridic al imobilului în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001. De asemenea, că celelalte aspecte dezvoltate în recurs sunt de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, astfel încât decizia pronunţată în apel pe aspectele criticate de recurentul-reclamant este legală.
Prin recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, pârâta SC O.P. SRL a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aducând următoarele critici:
Expertul P.D., la pct. 3.1 din raportul de expertiză arată că valoarea totală a amenajărilor şi a construcţiilor noi efectuate la imobilul în litigiu este de 383.008 RON. Cu toate acestea, fără să-i aducă nicio critică instanţa a acordat doar suma de 353.959 RON.
De asemenea, susţine că, în realitate, nu datorează nicio sumă cu titlu de lipsă de folosinţă, deoarece după încetarea raporturilor locative cu Consiliul Local Timişoara, i-a achitat reclamantului, în calitate de nou proprietar, suma din contractul de locaţiune stabilită cu vechiul proprietar actualizată lunar, cuantum pe care reclamantul l-a acceptat timp do 6 ani
Astfel, recurenta susţine că, fără să existe în formă scrisă, între părţi, în acest mod s-au stabilit raporturi contractuale tacite, de locaţiune şi că abia din luna iunie 2008 când a sistat plata oricărei sume către reclamant, pârâta se situează pe tărâm delictual.
De altfel, recurenta susţine că nu poate fi obligată la plata contravalorii lipsei de folosinţă în cazul în care dreptul sau de retenţie a fost constituit retroactiv începând cu 2006,
Prin întâmpinare la recursul pârâtei reclamantul-intimat C.B.M.R. a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil pentru primul capăt vizând îndreptarea erorii materiale şi ca nefondat pentru restul criticilor.
În esenţă, arată în apărare că, faţă de opoziţia sa, nu se poate ajunge la concluzia eronată a recurentei conform căreia între părţile litigiului a existat un contract de închiriere.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul C.B.M.R. se va reţine că instanţa de apel a aplicat în mod corect în speţă prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 conform căruia, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu obligaţia despăgubirii revine persoanei îndreptăţite la restituirea imobilului în speţă, reclamantului.
Într-adevăr, aşa cum susţine reclamantul, la data promovării cererii de chemare în judecată, respectiv la 29 august 2006, erau în vigoare prevederile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevedeau că în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare.
Cu toate acestea, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a statuat că ceea ce are relevanţă este data soluţionării cererii, iar nu data înregistrării ei, pe considerentul că modificările legislative aduse art. 48 din Legea nr. 10/2001 vizează efectele viitoare ale unor raporturi juridice trecute, astfel încât aceste modificări sunt de imediată aplicare.
În raport de aceste statuări se va reţine că în mod corect a fost admisă cererea reconvenţională pentru îmbunătăţirile necesare şi utile aduse spaţiului, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, astfel încât nici aceste critici ale recurentei nu sunt fondate.
Toate celelalte susţineri ale reclamantei din cererea de recurs referitoare la data edificării anumitor construcţii fără autorizaţie de construire, aspectele de ordin tehnic din rapoartele de expertiză, coeficienţii de uzură utilizaţi la evaluare etc. sunt argumente care vizează situaţii de fapt, de netemeinicie, care nu pot forma obiect al prezentului recurs.
În ceea ce priveşte criticile cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată se va reţine că sumele acordate cu acest titlu sunt parţiale, potrivit aprecierii instanţei de apel, care a avut în vedere împrejurarea că în cadrul apelului criticile au fost fondate doar în parte, astfel încât au condus la schimbarea doar în parte a hotărârii primei instanţe, însă temeiul de drept a fost greşit invocat ca fiind art. 274 C. proc. civ., în realitate fiind vorba despre art. 276 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, în lumina prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul reclamantului.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC O.P. SRL se va reţine că primul motiv de recurs nu mai subzistă şi va fi respins ca atare, întrucât cererea sa privind eroarea de calcul aritmetic a sumei cu titlu de valoare actualizată de piaţă a lucrărilor de amenajări a spaţiilor existente, extinderi şi spaţii noi a fost soluţionată prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din 19 ianuarie 2012, prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâtă, strecurată în Decizia nr. 202, în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 383.008 RON în loc de 353.959 RON cum greşit s-a calculat, atât în considerente, cât şi în dispozitiv.
Cu privire la criticile vizând suma acordată cu titlu de lipsă de folosinţă se va reţine că pârâtei i-au încetat raporturile locative cu Primăria Municipiului Timişoara, odată cu restituirea spaţiului în litigiu reclamantului, prin Sentinţa civilă nr. 13.960/2000 a Judecătoriei Timişoara.
Pârâta a continuat să folosească spaţiul comercial fără să încheie un nou contract de locaţiune, cu noul proprietar. Chiar dacă acestuia din urmă a continuat să îi achite lunar o sumă de bani actualizată, această împrejurare de fapt nu echivalează, contrar susţinerilor din recurs, cu încheierea tacită a unui contract de locaţiune, situaţie susţinută şi de refuzul constant al reclamantului de a încheia cu pârâta contract de închiriere.
Prin urmare, răspunderea pârâtei pentru prejudiciul cauzat reclamantului, pe care l-a lipsit de folosinţa bunului proprietatea sa este antrenată conform art. 998, 999 C. civ. pe temeiul răspunderii civile delictuale, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste dispoziţii legale, aşa cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel.
Nefiind fondat, în lumina celor mai sus reţinute, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.B.M.R. şi de pârâta SC O.P. SRL Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 202 clin 29 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1393/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1407/2013. Civil. Obligatia de a face.... → |
|---|
