ICCJ. Decizia nr. 1407/2013. Civil. Obligatia de a face. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1407/2013
Dosar nr. 58509/3/2010
Şedinţa publică din 2 aprilie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 8957 din 5 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S.I. şi S.A. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA.
S-a constatat că actul adiţional nr. 1 la convenţia de credit din 21 aprilie 2008 şi actul adiţional nr. 1 la convenţia de credit din 1 octombrie 2008 nu au produs efecte juridice. S-a constatat ca fiind nedatorat comisionul de administrare a creditului perceput începând cu luna octombrie 2010.
S-a constatat ca art. 5 lit. a) din contractele de credit din 21 aprilie 2008 şi 1 octombrie 2008 constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi este nulă absolut. S-a respins capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei să aplice contractelor de credit din 21 aprilie 2008 şi 1 octombrie 2008 pe toată durata executării acestora rata dobânzii curente fixe, în procent de 3,99%, ca neîntemeiat, fiind obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 4.017,4 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 3 decembrie 2010, reclamanţii S.I. şi S.A., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
1. să fie obligată pârâta să aplice contractelor de credit din 21 aprilie 2008 şi 1 octombrie 2008 pe toată durata executării acestora rata dobânzii curente fixe, în procent de 3,99% astfel cum aceasta a fost convenită la încheierea contractelor de credit;
2. să se constate că actul adiţional nr. 1 la convenţia de credit din 21 aprilie 2008 şi actul adiţional nr. 1 la convenţia de credit 1 octombrie 2008 nu produc efecte juridice;
3. să se constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. a) din convenţia de credit din 1 octombrie 2008 precum şi clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. a) din convenţia de credit din 21 aprilie 2008, ambele referitoare la comisionul de risc, în cuantum de 0,22% aplicat la soldul creditului; să se constate ca fiind nedatorată plata comisionului de administrare credit începând cu octombrie 2010, în procent de 0,22%, aplicat la soldul creditului.
A reţinut instanţa că, prevederile contractelor nu au fost modificate ca urmare a propunerilor formulate de către pârâtă, prin invocarea O.U.G. nr. 50/2010, acestea neproducând efecte juridice ca urmare a faptului că reclamanţii nu şi-au exprimat consimţământul cu privire la încheierea lor.
Referitor la capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei să aplice contractelor de credit din 21 aprilie 2008 şi 1 octombrie 2008, pe toată durata executării acestora, rata dobânzii curente fixe, în procent de 3,99%, instanţa a constatat ca fiind neîntemeiat, întrucât reclamanţii nu au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3 lit. d), iar potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, principiu din care rezultă obligativitatea respectării contractului legal încheiat, de la care părţile nu se pot sustrage.
Cu privire la capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. a) din convenţia de credit din 1 octombrie 2008 precum şi a clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. a) din convenţia de credit din 21 aprilie 2008, ambele referitoare la comisionul de risc, în cuantum de 0,22% aplicat la soldul creditului, instanţa a reţinut că scopul perceperii acestui comision este neclar şi a considerat că această clauză convenţională, privitoare la comisionul de risc este abuzivă şi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, astfel încât este nulă absolut.
În ceea ce priveşte capătul de cerere, prin care reclamanţii au solicitat să se constate că nu datorau plata comisionului de administrare credit începând cu octombrie 2010, în procent de 0,22% aplicat la soldul creditului, instanţa l-a considerat întemeiat, reţinând că pârâta nu a înţeles să elimine comisionul de risc, ci să-i schimbe denumirea în comision de administrare, totodată s-a avut în vedere şi soluţia la care s-a ajuns cu privire la capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat sa se constate că actul adiţional nr. 1 la convenţia de credit din 21 aprilie 2008 şi actul adiţional nr. 1 la convenţia de credit din 1 octombrie 2008 nu au produs efecte juridice.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii S.I. şi S.A., cât şi pârâta SC V.R. SA Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 156/2012 din 29 martie 2012 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii S.I., S.A. şi de pârâta SC V.R. SA Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, cu privire la apelul declarat de reclamanţii S.I. şi S.A. că, prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt, a interpretat în mod judicios clauzele art. 3 din contractele părţilor şi a făcut o justă aplicarea a dispoziţiilor art. 969 - 970 din vechiul C. civ. şi a principiului general de drept pacta sunt servanda.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către pârâta SC V.R. SA Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că, în mod legal a constatat prima instanţă că invocarea de către apelanta-pârâtă a nerespectării de către apelanţii-reclamanţi a procedurii notificării prevăzute de Legea nr. 288/2010 este şi nefondată şi excesivă, pentru că dispoziţiile acestei legi nu se aplică contractelor în derulare şi pentru că, existând deja un refuz prompt nu se pune problema unei acceptări tacite, situaţie în care nu există niciun acord de voinţă în legătură cu actele adiţionale, care nu sunt, astfel, producătoare de efecte juridice între părţi.
Curtea de Apel Bucureşti apreciază că prima instanţa a statuat în mod legal asupra lipsei de claritate şi de concizie a clauzei referitoare la plata comisionului de risc, sub aspectul nedeterminării prestaţiei băncii pentru executarea căreia se justifică perceperea acestui comision.
De asemenea, s-a apreciat ca fiind nefondată şi a fost înlăturată şi susţinerea privind lipsa condiţiei referitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ, constatându-se că un astfel de dezechilibru există câtă vreme pentru o prestaţie ce nu poate fi determinată, reclamanţii au obligaţia de a plăti pe toată durata fiecărui contract un procent de 0,22% la soldul creditului.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii S.I. şi S.A., precum şi pârâta SC V.R. SA Bucureşti au declarat recurs.
Recursul reclamanţilor S.I. şi S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat şi schimbarea în parte a sentinţei, cu consecinţa admiterii în tot a acţiunii introductive şi cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Criticile reclamanţilor se referă în esenţă la soluţia instanţei de apel cu privire la primul capăt din cererea introductivă prin care s-a solicitat ca instanţa să interpreteze voinţa părţilor, astfel cum aceasta s-a manifestat prin încheierea celor două convenţii de credit, cu referire la clauza instituită prin art. 3 lit. a), respectiv să se constate faptul că dobânda convenită a avut caracterul unei dobânzi fixe şi nu variabile, sens în care instanţa trebuia să aprecieze dacă admiterea acestui capăt de cerere ar încălca principiul disponibilităţii părţilor, precum şi forţa obligatorie a contractelor încheiate între părţi.
O altă critică a reclamanţilor vizează faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat pentru etapa de judecată a apelului.
Recursul pârâtei SC V.R. SA Bucureşti a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea celor două hotărâri în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
Criticile pârâtei SC V.R. SA Bucureşti se referă în esenţă la faptul că, dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, avute în vedere de cele două instanţe nu sunt aplicabile în speţă.
În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din convenţie, instanţa apreciază, în mod nelegal că acesta este reprezentat de lipsa unei determinări a riscului pe care îl suportă banca, însă, rolul său este de a asigura banca de recuperarea în întregime a creanţei, astfel încât aceasta nu poate fi considerată abuzivă.
În acest context, pârâta consideră că, dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu pot fi reţinute, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de părţi în momentul încheierii ambelor convenţii, fiind prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual - 0,22% în dispoziţiile art. 5 lit. a) cât şi suma totală pe care reclamanţii ar fi trebuit să o achite pe parcursul perioadei contractuale.
Astfel, interpretarea acestor clauze se apreciază ca fiind în totală contradicţie cu dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE, cât şi cele ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât noţiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepţiunea normelor comunitare, poate fi apreciată doar în împrejurarea în care există obligaţii doar pentru consumator, furnizorul neasumându-şi o contraprestaţie.
Or, în speţă, consimţământul reclamanţilor a fost exteriorizat expres cu intenţia de a crea raportul juridic concret, obligându-se la rambursarea creditului cu dobânzile şi comisioanele convenite, în considerarea obligaţiei corelative a pârâtei de a-i pune la dispoziţie creditul solicitat.
O altă critică a pârâtei vizează soluţia instanţei de apel din perspectiva aplicabilităţii C. civ., în ceea ce priveşte fluctuaţia ratei dobânzii determinată de evoluţia dobânzilor pe piaţa bancară.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursurile declarate de reclamanţii S.I. şi S.A. şi de pârâta SC V.R. SA Bucureşti să fie respinse, pentru următoarele considerente:
Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci "când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Din perspectiva acestui motiv, reclamanţii au solicitat, instanţei, ca în aplicarea dispoziţiilor art. 969, 970, precum şi art. 977 C. civ., să procedeze la interpretarea voinţei părţilor la încheierea contractelor, să stabilească natura dobânzii curente convenite, fixă sau variabilă şi să oblige pârâta să îşi execute obligaţia contractuală.
Această solicitare a reclamanţilor a fost corect soluţionată de către instanţele anterioare, care au constatat că este neîntemeiată cererea reclamanţilor prin care au solicitat să fie obligată pârâta să menţină rata dobânzii de 3,9% pe an pe întreaga durată a contractului, având în vedere că, a considera altfel, s-ar aduce atingere dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi art. 3 lit. d) din contractele încheiate de părţi.
Astfel, clauza prevăzută la art. 3 lit. d), prevede că "banca poate revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".
În aceste condiţii, critica reclamanţilor apare neîntemeiată sub acest aspect, având în vedere că nu s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei 3 lit. d) din cele două contracte, iar prin motivele de recurs s-a apreciat că aceştia nici nu aveau interes să solicite acest lucru, deoarece interpretarea art. 3 lit. a) din cele două contracte de credit trebuia făcută prin raportare la întregul articol.
De altfel, sub acest aspect prin decizia recurată s-a argumentat că dispoziţiile art. 3 lit. a) din cele două contracte nu trebuie interpretate izolat, ci în contextul întregului art. 3, respectiv prin coroborare cu prevederile art. 3 lit. d), care conferă pârâtei posibilitatea de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară. Prevederile acestui articol nu au fost contestate de reclamantă urmând a-şi produce efectele în conformitate cu art. 969 - 970 C. civ.
Prin urmare, contrar celor susţinute de recurenţii-reclamanţi, instanţa de apel a avut în vedere conţinutul întregului art. 3 din contracte, limitele învestirii primei instanţe, şi a aplicat corect dispoziţiile legale anterior menţionate.
Astfel, în raport de prevederile art. 969 C. civ., care stabileşte că, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, principiu din care rezultă obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părţile nu se pot sustrage şi faptul că obligativitatea priveşte în primul rând părţile contractante, se constată că nu se poate reţine încălcarea acestor dispoziţii legale.
În ceea ce priveşte critica reclamanţilor referitoare la faptul că instanţa trebuia să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat pentru etapa de judecată a apelului, se constată că este nefondată, având în vedere că, fundamentul pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Aşadar această critică nu va fi reţinută, întrucât "culpa procesuală" este legată de declanşarea unui proces, iar "a cădea în pretenţii" în sensul art. 274 C. proc. civ., înseamnă a pierde procesul, astfel că, în raport de acest aspect, se constată că apelul reclamanţilor a fost respins ca nefondat, sens în care soluţia pronunţată de instanţa de apel referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamanţi a fost corect soluţionată.
În ceea ce priveşte critica pârâtei SC V.R. SA Bucureşti referitoare la faptul că, dispoziţiile Legii nr. 193/2000, avute în vedere de cele două instanţe nu sunt aplicabile în speţa de faţă, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă.
Legea nr. 193/2000, lege specială în materia protecţiei consumatorilor reglementează dreptul consumatorului de a solicita constatarea caracterului abuziv al unei clauze, în raport de prevederile art. 4 din lege, dar face trimitere la legea generală - C. civ. şi C. proc. civ. - cu care norma specială se va completa.
Astfel, instanţa învestită cu soluţionarea prezentei acţiuni a analizat caracterul clauzei ce cuprinde comisionul de risc prin raportare la norma specială, art. 4 din Legea nr. 193/2000, care cuprinde definiţia clauzelor abuzive şi condiţiile în care acestea pot fi catalogate ca atare, însă a avut în vedere şi normele de drept comun, în măsura în care legea specială nu a reglementat aceste aspecte.
În ceea ce priveşte critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din convenţia de credit din 1 octombrie 2008, precum şi clauza cuprinsa în art. 5.1 lit. a) din convenţia de credit din 21 aprilie 2008, ambele referitoare la comisionul de risc, se constată că nu poate fi primită, întrucât acestea sunt clauze abuzive, în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare şi la Directiva nr. 93/13/CEE.
Din considerentele deciziei din apel, cu privire la comisionul de risc rezultă că instanţa a apreciat abuzivă clauza referitoare la acest comision, nu în urma unei analize a justeţei preţului sau a remuneraţiei, în speţă a cuantumului comisionului, ci tocmai pentru că a apreciat că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor generale, iar scopul perceperii comisionului este neclar, mai exact nu este determinată prestaţia băncii care ar justifica perceperea acestui comision.
Tot în acelaşi context, instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al comisionului de risc şi pentru argumentul că acest comision creează un dezechilibru semnificativ între părţile contractante, atâta vreme cât pentru o prestaţie ce nu poate fi determinată, reclamanţii au obligaţia de a plăti pe toată durata fiecărui contract de credit un procent de 0,22% din soldul creditului.
Astfel, art. 6 alin. (4) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi are următorul conţinut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".
În ce priveşte noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În ambele reglementări se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv şi anume: clauza să nu fie negociată individual şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.
În această situaţie, în mod corect s-a reţinut că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.
Acelaşi este şi sensul art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE prin care se prevede că "se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune" aşa cum este şi contractul de credit din cauză.
În acest context, în mod corect s-a reţinut că, atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.
În ceea ce priveşte critica pârâtei ce vizează soluţia instanţei de apel din perspectiva aplicabilităţii C. civ., referitor la fluctuaţia ratei dobânzii determinată de evoluţia dobânzilor pe piaţa bancară, se constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor asemenea chestiuni, astfel încât, aceste critici ale recurentei-pârâte nu pot face obiectul cercetării judecătoreşti, în această fază procesuală.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate reclamanţii S.I. şi S.A. şi de pârâta SC V.R. SA Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii S.I. şi S.A. şi de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 156/2012 din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1397/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1415/2013. Civil. Rezoluţiune contract.... → |
|---|
