ICCJ. Decizia nr. 1474/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1474/2013
Dosar nr. 7076/1/2012
Şedinţa publică de la 4 aprilie 2013
Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 1801 din 18 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC B. SA şi a fost obligată pârâta SC M.D. SRL Bucureşti să achite suma de 558.000 euro, cu titlu de chirie aferentă perioadei septembrie 2007 - martie 2010.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, la data de, 21 februarie 2005 între părţi a fost încheiat contractul de închiriere nr. a având ca obiect Hala industrială A12, inclusiv spaţiile auxiliare situate în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, str. E.I.N. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 12 luni cu începere de la 1 martie 2005, chiria fiind stabilită la preţul de 5.580 euro/lună.
Contractul de închiriere a fost prelungit prin actul adiţional înregistrat la 1 februarie 2006 prin care părţile au convenit prelungirea contractului până la 30 noiembrie 2006 şi majorarea chiriei la suma de 5.600 euro/lună.
Prin actul adiţional înregistrat la 1 august 2006 părţile au convenit suplimentarea spaţiilor închiriate cu Halele A4 şi A5 începând cu 1 august 2006, precum şi majorarea chiriei la suma de 18.000 euro/lună şi prelungirea contractului până la 26 iulie 2007. În acest sens la 1 octombrie 2006 s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire.
Prin actul adiţional înregistrat la 20 iulie 2007 contractul a fost prelungit până la 30 septembrie 2007.
Prin Decizia comercială nr. 158 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 15 din 12 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a dispus prelungirea contractului de închiriere din 21 februarie 2005, modificat şi completat prin actele adiţionale din 31 ianuarie 2006, 26 iulie 2006 şi 20 iulie 2007 până la finalizarea demersurilor necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare sau contractului de leasing imobiliar, în temeiul art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii.
Tribunalul a constatat că pârâta a folosit spaţiul în perioada septembrie 2007 - martie 2010, fără a achita chiria şi în consecinţă a dispus obligarea pârâtei la plata chiriei.
Apelul declarat de pârâtă împotriva Sentinţei comerciale nr. 1801/2011, a fost respins prin Decizia nr. 520 din 21 noiembrie 2011 pronunţată de secţia a VI-a civilă de la Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie curtea de apel a reţinut că SC M.D. SRL a exercitat posesia şi folosinţa, neîntrerupt asupra spaţiilor închiriate în perioada septembrie 2007 -martie 2010, existenţa litigiilor relative la modalitatea de valorificare a bunului conform dispoziţiilor legale speciale, neîmpietând drepturile conferite locatarului prin contractul de închiriere nr. a/2005.
De asemenea s-a reţinut că, prin Decizia nr. 367 din 3 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat irevocabil legalitatea Hotărârii AGA SC B. SA din 11 octombrie 2007 privind închirierea Halelor A4, A5 şi A12 reţinând incidenţa legislaţiei privatizării raportat la art. 2, art. 15 alin. (4), din Legea nr. 137/2002, art. 241 alin. (2), din Legea nr. 297/2004 şi art. 15322 din Legea nr. 31/1990, competenţa de aprobare a operaţiunii de închiriere, vânzare a activelor unor societăţi comerciale, la care statul este acţionar revenind adunării generale a acţionarilor.
Sintetizând, curtea a reţinut că între părţi, în condiţiile art. 1416 - 1417 C. civ., contractul nr. a/2005 nu a încetat a produce efectele, pe de o parte pentru că SC M.D. SRL a folosit neîntrerupt spaţiile şi pe de altă parte în temeiul Deciziei nr. 158 din 25 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, valabilitatea acestuia a fost menţinută cu obligaţia prelungirii efectelor până la încheierea unui eventual contract de leasing imobiliar sau de vânzare-cumpărare, obligaţie ce a încetat ca efect al pronunţării Deciziei nr. 367 din 3 februarie 2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
SC M.D. SRL nu poate opune excepţia de neexecutare a contractului în perioada septembrie 2007 - martie 2010, întrucât nu a fost împiedicată culpabil a exercita dreptul de folosinţă asupra spaţiilor închiriate.
Împotriva Deciziei nr. 520/2011 a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei şi pe fond respingerea acţiunii.
În motivarea recursului, s-a susţinut, în esenţă, că între părţi nu s-a prelungit contractul de închiriere din cauza refuzului reclamantei SC B. SA, că pârâta nu a folosit spaţiul şi în consecinţă cererea reclamantei privind plata chiriei pe perioada septembrie 2007 - martie 2010 este neîntemeiată.
Pârâta a mai susţinut că pentru această perioadă reclamanta nu a solicitat plata chiriei şi nu a emis facturi, confirmând în acest mod lipsa unui contract de închiriere între părţi.
În situaţia existenţei unui contract de închiriere, a precizat pârâta, s-ar fi finalizat procedura prevăzută de Legea nr. 346/2004 şi anume încheierea contractului de leasing sau vânzare-cumpărare şi nu ar mai fi fost necesară promovarea de către SC M.D. SRL a acţiunii privind obligarea reclamantei SC B. SA să prelungească contractul de închiriere până la finalizarea demersurilor necesare încheierii contractului de leasing imobiliar sau vânzare-cumpărare potrivit dispoziţiilor Legii nr. 346/2004, acţiune ce a format obiectul Dosarului nr. 39039/3/2007, soluţionată irevocabil prin pronunţarea Deciziei nr. 15 din 12 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
După finalizarea acestui dosar, în temeiul Deciziei nr. 158 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, la data de 31 mai 2010 reclamanta a propus pârâtei încheierea actului adiţional nr. a având ca obiect prelungirea contractului de închiriere, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În fine, pârâta a precizat că în calitate de societate comercială supusă Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, astfel cum a fost modificată, nu putea şi nu a desfăşurat activitate în imobilele pentru care s-a pretins chiria, deoarece lipsa unui titlu pentru deţinerea şi folosirea spaţiului face imposibilă înregistrarea şi autorizarea unui punct de lucru în care să se desfăşoare activitatea, iar desfăşurarea activităţii într-o locaţie pentru care nu există titlu se sancţionează cu închiderea activităţii şi confiscarea întregului fond de comerţ.
Pârâta a criticat decizia şi pentru aplicarea greşită a legii, raportat la faptul că deşi s-a reţinut în considerente că a încetat contractul de închiriere la 30 septembrie 2007 din culpa reclamantei, (care în perioada 2007 - 2010 a refuzat expres prelungirea contractului fapt ce a determinat litigiul ce a constituit obiectul Dosarului nr. 39039/3/2007, finalizat cu obligarea irevocabilă a pârâtei de a prelungi contractul până la finalizarea vânzării), totuşi curtea de apel a menţinut obligaţia pârâtei la plata chiriei pentru un contract de închiriere care încetase şi în consecinţă pârâta în mod nelegal a fost obligată la plata chiriei pentru un contract care nu poate fi executat retroactiv. Pentru a da eficienţă dispoziţiilor Legii nr. 346/2004 se poate vorbi de executarea contractului după momentul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti privind prelungirea locaţiunii, cu consecinţa plăţii chiriei, tot după această dată.
Prin Decizia nr. 4125 din 24 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 27831/3/2010 a fost respins, ca nefondat recursul pârâtei.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs formulate, a constatat că, contractul de închiriere din 21 februarie 2005 încheiat între părţi pentru o perioadă de 12 luni, începând cu data de 1 martie 2005, a fost prelungit prin acte adiţionale până la data de 30 septembrie 2007. Conform procesului-verbal de predare-primire, spaţiul a fost predat la data de 10 martie 2006.
După data de 30 septembrie 2007 între părţi a existat un litigiu având ca obiect cererea pârâtei de obligare a reclamantei la prelungirea contractului de închiriere şi prin Decizia nr. 158 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a dispus obligarea reclamantei SC B. SA la prelungirea contractului până la finalizarea demersurilor necesare încheierii unui contract de leasing sau de vânzare-cumpărare a spaţiului închiriat, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 346/2004.
Decizia nr. 158/2009 a rămas irevocabilă prin pronunţarea Deciziei nr. 15 din 12 ianuarie 2010 a secţiei comerciale de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după care, conform susţinerilor pârâtei din motivele de recurs, reclamanta i-a propus, la data de 31 mai 2010 încheierea actului adiţional nr. a, având ca obiect prelungirea contractului de închiriere, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru cele 3 hale, A4, A5 şi A12.
Din procesul-verbal de conciliere directă încheiat la data de 31 mai 2010 a rezultat că părţile au agreat aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. 158/2009 privind prelungirea contractului de închiriere astfel cum a fost modificat şi completat prin actele adiţionale precitate, dar în timp ce reclamanta solicita menţinerea cuantumului chiriei la 18.000 euro/lunar, pârâta a solicitat diminuarea chiriei, eventual prin efectuarea unei expertize contabile, însă reclamanta nu a fost de acord cu diminuarea chiriei şi în consecinţă contractul nu s-a prelungit.
Referitor la opinia pârâtei consemnate în procesul-verbal, Înalta Curte a apreciat că se face vorbire de prelungirea contractului de închiriere şi diminuarea chiriei, datorită scăderii preţurilor de vânzare sau închiriere a imobilelor, ca efect al crizei economice.
S-a constatat că reprezentantul pârâtei nu a precizat că imobilele nu mai sunt folosite din luna septembrie 2007 până la data încheierii procesului-verbal 31 mai 2010 (perioadă în care se încheie perioada pentru care se solicita chiria ce face obiectul dosarului, septembrie 2007 - martie 2010 inclusiv) şi nici nu a invocat lipsa utilităţilor (de pildă furnizare energie electrică întreruptă cu ocazia declarării insolvenţei reclamantei) sau starea de degradare a celor 3 hale, deşi în prezentul litigiu pârâta a susţinut constant că nu foloseşte halele.
De asemenea, după cum s-a reţinut mai sus, între părţi s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a halelor la data de 10 martie 2006, de către reclamantă, către pârâtă după care nu s-a mai încheiat un alt proces-verbal de predare-primire a halelor, către reclamantă, la expirarea ultimului act adiţional al contractului de închiriere şi anume la data de 30 septembrie 2009.
Astfel fiind, în mod legal, curtea de apel a reţinut că pârâta a exercitat posesia şi folosinţa neîntreruptă asupra spaţiilor închiriate pe perioada septembrie 2007 - martie 2010, deşi între părţi au existat mai multe litigii, care nu au afectat dreptul de folosinţă al pârâtei, dimpotrivă acest drept de folosinţă a fost consolidat prin Decizia nr. 158/2009, (precitată), rămasă irevocabilă, prin care s-a dispus obligativitatea prelungirii contractului de închiriere.
S-a constatat că în perioada septembrie 2009 - martie 2010 reclamanta nu a împiedicat-o pe pârâtă să folosească imobilele, ceea ce nu poate duce la o neexecutare a contractului din partea reclamantei care să îndrituiască pârâta să susţină că nu datorează chirie.
Împotriva deciziei pronunţată în recurs, contestatoarea SC M.D. SRL Bucureşti a formulat contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza I şi 318 teza a II-a C. proc. civ.
Referitor la incidenţa art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea susţine că hotărârea pronunţată în recurs are ca temei o situaţie de fapt eronată reţinută de instanţa de recurs, prin neobservarea actelor de la dosar, întrucât din motivarea deciziei atacate instanţa de recurs reţine că societatea contestatoare nu a susţinut şi nu a depus la dosar faptul că în perioada septembrie 2007 - martie 2010 nu au fost folosite imobilele. În acelaşi context, susţine contestatoarea că pe tot parcursul demersului judiciar a rezultat, fără echivoc, refuzul părţii adverse de a prelungi contractul de închiriere, deci lipsa acordului de voinţă, care să aibă valoarea de contract, a dovedit şi a arătat faptul că imobilele nu au fost folosite. Astfel, faţă de cele arătate în alineatul precedent, contestatoarea susţine că dintr-o eroare materială a instanţei de recurs s-a motivat decizia, când în fapt toate actele de la dosar, cereri, puncte de vedere, note şi probe dovedesc contrariul celor reţinute în recurs.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatoarea arată că instanţa nu a cercetat unul din motivele invocate şi anume: după prezentarea motivelor de nelegalitate formulate în recurs, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., contestatoarea critică, în esenţă, decizia pronunţată în recurs sub aspectul fondului litigiului, cu privire la prelungirea contractul de închiriere, care reprezenta o etapă următoare - prin Decizia nr. 158/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - a procedurii Legii nr. 346/2004 derulate de părţi, în scopul finalizării proceduri prin vânzare/leasing, prelungire ce nu putea fi mai mare de 90 de zile şi care s-a impus prin hotărâre judecătorească. Aşa fiind, în mod nelegal instanţa de recurs a înlăturat puterea de lucru judecat a deciziei instanţei supreme, respectiv întreruperea abuzivă şi refuzul abuziv al părţii adverse. În continuare, contestatoarea critică soluţia din recurs sub aspectul inexistenţei unui contract de închiriere asupra imobilelor din litigiu din perspectiva considerentelor deciziei a cărei anulare se cere.
În sensul textului art. 318 teza I C. proc. civ., invocat de contestatori "greşeala materială" înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşită. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. în această categorie intră greşelile comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.
Textul de lege se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat (sau insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără calitate şi alte situaţii asemănătoare, deşi la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, pentru verificarea acestor situaţii nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.
Din examinarea criticilor formulate de contestator în raport de textul de lege enunţat mai sus, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, întrucât contestatoare se referă la greşeli de judecată ce nu pot face incidenţa textului de lege evocat.
În ceea ce priveşte susţinerile contestatorului pe fondul cauzei, nu pot fi analizate, faţă de calea de atac exercitată, aşa cum s-a arătat mai sus.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, această omisiune să se fi produs din greşeală. În cazul în care instanţa de recurs a analizat, criticile pe care le-a găsit nefondate şi a arătat, motivat soluţia nu constituie o greşeală materială săvârşită de instanţă, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situaţiile de la art. 317 C. proc. civ. (necompetenţă sau vicii vizând procedura citării) şi art. 318 C. proc. civ. (greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greşita apreciere a probelor, aplicare greşită a legii, sau probleme ce ţin de fondul litigiului, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în recurs, şi nu în contestaţia în anulare.
De reamintit că pentru verificarea acestor greşeli nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor, greşeala trebuie săvârşită de instanţa de recurs, nefiind admisibilă dacă înaintea instanţei de recurs au fost invocate greşeli materiale săvârşite de o altă instanţă; greşeala materială trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante. De asemenea, contestaţia în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretărilor, nefiind greşeli de judecată în sensul dispoziţiilor în contestaţia în anulare. Ori, după cum se poate observa, contestatoarea este nemulţumită de soluţia pronunţată în recurs, criticile formulate vizează greşeli de judecată, privind modul de apreciere a procesului-verbal, neprelungirea contractului de închiriere asupra imobilelor din litigiu.
Din examinarea considerentelor deciziei a cărei anulare se cere Înalta Curte constată că instanţa de recurs a analizat pricina din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, situaţie în care nu sunt incidente dispoziţiile legale privind contestaţia în anulare.
Nefiind întrunite condiţiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC M.D. SRL Bucureşti prin administrator judiciar Cabinet Individual de insolvenţă S.C.D. împotriva Deciziei nr. 4125 din 24 octombrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 27831/3/2010.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1468/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1578/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
