ICCJ. Decizia nr. 1514/2014. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1514/2014
Dosar nr. 11610/3/2012
Şedinţa din 21 mai 2014
Asupra recursului constată următoarele:
Urmare declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa nr. 3304 din 7 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 2364 din 19 decembrie 2012, a respins cererea formulată de reclamanta S.E. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997 încheiat cu Municipiul Bucureşti, reprezentat prin SC F. SA, reclamanta S.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. S.M., sector 2, precum şi cota de 36,37% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 45,50 mp, teren situat sub construcţie, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996, la preţul de 26.237.414 RON, achitat integral până în luna iulie 1998, conform adeverinţei eliberată de Consiliul General al municipiului Bucuresti, Direcţia de Administrare a Fondului Imobiliar.
Ulterior, prin decizia nr. 106 A din 31 ianuarie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1014R din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997. Sub acest aspect, în considerentele deciziei civile nr. 1014R din 29 iunie 2010, s-a reţinut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv a art. 9, întrucât foştii proprietari formulaseră în termen legal cerere de restituire în natură a imobilului nesoluţionată anterior încheierii actului, contrar prevederilor legale potrivit cărora puteau cumpăra doar chiriaşi ale căror apartamente nu se restituiau în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora. Totodată, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că reclamanta S.E. a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât „nu a făcut dovada că prin minime diligenţe a efectuat demersuri pentru a cunoaşte situaţia juridică reală a imobilului, fapt ce rezultă din cererea de cumpărare depusă la dosar”.
Faţă de situaţia de fapt descrisă mai sus, s-a constatat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea preţului actualizat, care urmează să se facă de Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Această soluţie s-a despris şi din interpretarea per a contrario a art. 501 din acelaşi act normativ care prevede dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor numai în favoarea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
S-a reţinut că reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001, privind despăgubirea pe care trebuie să o primească foştii proprietari ale căror contracte de vânzare-cumparare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost anulate, reprezintă o aplicare a principiului restabilirii situaţiei anterioare care guvernează efectele nulităţii actului juridic. Potrivit acestui principiu, tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-a încheiat (în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul trebuie să restituie preţul, iar cumpărătorul lucrul vândut). Acţiunea prin care se solicită restituirea prestaţiilor, în cazul contractelor sinalagmatice, când ambele părţi şi-au executat obligaţiile înainte de anularea actului, se fundamentează pe plata nedatorată, iar accipiensul, chiar şi de rea-credinţă este ţinut să restituie aceeaşi sumă de bani pe care a primit-o.
Prin urmare, instanţa a constatat că acţiunea dedusă judecăţii este neîntemeiată, motiv pentru care a respins-o.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 261 A din 23 septembrie 2013, prin care, respingându-se excepţia tardivităţii, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
La termenul de judecată din 16 septembrie 2013, instanţa a luat în dezbatere excepţia tardivităţii formulării apelului.
Observând data comunicării şi atacării sentinţei de fond, luând în considerare înscrisul privind schimbarea domiciliului procesual, ce nu a fost evidenţiat ca atare în dispozitivul sentinţei, curtea a constatat că excepţia este nefondată, fiind respectat termenul legal de 15 zile de la comunicare, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termen declanşat la data de 20 martie 2013 a formulării de către reclamantă a cererii de recomunicare la noul domiciliu procesual indicat anterior pronunţării.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate şi în raport de actele şi lucrările dosarului, curtea a apreciat că apelul este nefondat
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, restituirea preţului de piaţă se face de Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în acest sens (Conform O.U.G. nr. 221/2008, activitatea şi structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Economiei, iar activitatea şi structurile specializate pe domeniul finanţelor au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Finanţelor Publice).
S-a constatat că în cauză, prima instanţă a reţinut în mod legal că aceste dispoziţii legale nu pot fi aplicate situaţiei juridice în care se află reclamanta, întrucât contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu a fost constatat nul absolut prin decizia nr. 106 A/2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1014R din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, ale cărei considerente, în susţinerea soluţiei adoptate, reţin încheierea actului, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa făcând referire la lipsa de diligenţă a reclamantei în obţinerea relaţiilor cu privire la situaţia juridică a imobilului achiziţionat.
Curtea de apel a reţinut că prin noţiunea de „contracte desfiinţate” legiuitorul a avut în vedere atât situaţia în care cumpărătorii au fost deposedaţi de bunul, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a admiterii unei acţiuni în anulare, cât şi ipoteza în care a fost admisă acţiunea în revendicare, promovată de foştii proprietari, acest lucru rezultând cu claritate din dispoziţiile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi a celor ale art. 50 alin. (2) şi art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ, a rezultat că o condiţie esenţială pentru ca titularul contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat să beneficieze de valoarea de piaţă a imobilului, este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Având în vedere că această împrejurare a fost analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susţinerea soluţiei adoptate, s-au impus cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate, s-a reţinut că în mod corect s-a apreciat că reclamanta nu poate obţine decât restituirea preţului de vânzare a imobilului, actualizat cu rata inflaţiei.
În cauza menţionată, contrar susţinerilor apelantei-reclamante, s-a constatat în mod irevocabil că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa făcând referire la lipsa de diligenţă a reclamantei, aceste aspecte subsumându-se încălcării dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ce condiţionau vânzarea către chiriaş, în cazul formulării de către fostul proprietar, a cererii de restituire în natură pentru imobil.
Totodată, s-a constatat că dispoziţiile art. 948 şi urm. C. civ. la care a făcut referire apelanta, nu sunt incidente în cauză, întrucât raportul juridic dedus judecăţii este reglementat de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, derogatorii de la dreptul comun reprezentat de C. civ.
Cât priveşte invocarea dispoziţiilor art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind „protecţia proprietăţii”, precum şi a practicii C.E.D.O. în materie, curtea de apel a observat caracterul formal al criticii, care nu a fost concretizată cu un contraargument la soluţia instanţei de fond, ci enunţată generic în finalul apelului.
Cu toate acestea, curtea a reţinut că posibilitatea conferită de legiuitor, prin art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, privind restituirea preţului achitat şi actualizat, corespunde criteriilor de proporţionalitate ale unui just echilibru şi sunt menţinute criteriile interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului, deoarece echilibrul este atins atunci când despăgubirea plătită către persoana care a fost privată de proprietate, este în mod rezonabil proporţională în raport cu valoarea preţului achitat, aşa cum a fost determinată la momentul când s-a realizat privarea de proprietate.
Pornind de la această premisă, a existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit, instanţa de apel a reţinut că reclamanta, ce poate fi despăgubită prin restituirea preţului achitat şi actualizat, nu suportă o încărcătură specială şi exorbitantă, chiar dacă s-ar reţine că dispunea de un „bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., până în momentul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare prin decizia civilă sus-menţionată, rămasă irevocabilă, moment de la care a fost privată de proprietatea asupra apartamentului din litigiu, deoarece contractul său a fost încheiat în dispreţul legii la acea dată.
Nu s-a putut reţine că speţa de faţă este similară cu cea care s-a finalizat prin condamnarea României în cauza Raicu, astfel cum s-a susţinut în concluziile orale asupra recursului. Astfel, în acel litigiu, s-a constatat încălcarea art 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ca urmare a anulării, prin intermediul exercitării unui recurs în anulare, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care se confirmase dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, jurisdicţiile interne considerând-o de bună-credinţă la perfectarea actului juridic.
Ca atare, nici din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nu s-a putut reţine dreptul reclamantei la valoarea de piaţă a apartamentului în litigiu.
Pentru considerentele anterior expuse, curtea de apel a constatat că sentinţa atacată nu este afectată de nelegalitate şi netemeinicie, astfel că, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a menţinut-o, respingând, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.E., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, modificării în tot a sentinţei tribunalului, iar pe fond, admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată.
După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a considerat că ambele hotărâri pronunţate în cauză sunt netemeinice şi nelegale, întrucât dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 fac referire la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi nu la buna sau reaua credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
A solicitat a se observa, în plus, că a încheiat respectivul contract cu respectarea dispoziţiilor prevăzute în Legea nr. 112/1995 şi a evidenţiat succesiunea modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.
În sprijinul afirmaţiei privind respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurenta a arătat că era titulara unui contract de închiriere din 1981, că a formulat cererea pentru cumpărarea apartamentului în baza legii şi că imobilul nu era exceptat de la vânzare, nici în temeiul art. 10 din Legea nr. 112/1995 şi nici pentru vreun alt considerent.
A mai arătat că nu i se aplicau dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, dovada respectării prevederilor acestei legi constituind-o chiar faptul că actul de vânzare-cumpărare nu a fost desfiinţat pentru fraudă la lege, ori pentru nerespectarea art. 998 şi urm. C. civ. ci pentru că reclamanta nu a depus minime diligenţe în condiţiile în care urma să cumpere un imobil naţionalizat pentru care se formulase o cerere de restituire ce nu fusese soluţionată până la data perfectării vânzării.
A precizat astfel că pentru analizarea bunei sau relei credinţe, art. 46 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 45 după republicarea legii, presupunea că imobilul să fi fost preluat fără titlu valabil, însă aprecierea valabilităţii titlului a fost posibilă doar după apariţia Legii nr. 10/2001, până la acea moment, imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu precizările aduse prin H.G. nr. 11/1997 fiind considerate ca fiind preluate cu titlu şi deci făcând obiectul Legii nr. 112/1995.
A conchis, pe cale de consecinţă, că motivarea ambelor hotărâri pronunţate în cauze nu este legală.
A menţionat, de asemenea, că se poate observa că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că în speţă nu este aplicabilă Cauza Raicu contra României, omiţând a face referire şi la alte decizii ale C.E.D.O. în materie, reţinând eronat că nu se poate vorbi despre încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind protecţia proprietăţii.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurenta nu numai că nu a precizat nici măcar formal textul prevăzut de art. 304 C. proc. civ. pe care îşi întemeiază pretenţiile, însă nici criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menţionat, recurenta nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
De altfel, se observă că motivele de recurs, cu excepţia penultimului paragraf, sunt identice cu cele de apel, recurenta recurgând la preluarea motivelor de apel.
Prin urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenta a preluat motivele de apel, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind existenţa judecăţii anterioare.
Or, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, obiect al recursului constituindu-l decizia pronunţată în apel.
Cât priveşte paragraful referitor la C.E.D.O., se reţine că prin acesta recurenta nu a formulat o critică concretă faţă de soluţia din apel, exprimându-şi doar nemulţumirea şi arătând numai că este eronat faptul că instanţa de apel a considerat că nu este aplicabilă în speţă cauza Raicu contra României, apreciind greşit şi că nu se poate vorbi despre încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind protecţia proprietăţii, fără a arăta însă în ce constă respectivele erori.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta S.E. împotriva deciziei nr. 261 A din 23 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1512/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 1516/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
