ICCJ. Decizia nr. 1522/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1522/2014
Dosar nr. 41834/3/2012
Şedinţa publică din 21 mai 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 30 octombrie 2012, reclamanţii M.M.M. şi C.P.A., au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.252.827 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din diferenţa între cotaţia maximă cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori Bucureşti 3.574.400 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea (vândute pe piaţa nereglementată) şi valoarea nominală la care le-au fost atribuite, 1 RON/acţiune, conform creanţei garantate asupra statului în cuantum de 4.074.400 RON conferită de titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009 şi de titlul de conversie din 11 martie 2010, emise de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului la plata sumei de 196.483 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu prilejul valorificării unei părţi de 500.000 de acţiuni la emitentul Fondul Proprietatea; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 4.074.400 RON, începând cu data de 23 aprilie 2009, până la momentul plăţii efective a sumei menţionate şi obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat, în esenţă, că până în data de 25 ianuarie 2011, momentul listării la Bursa de Valori Bucureşti a Fondului Proprietatea, au înstrăinat prin intermediul pieţei de capital nereglementate 3.574.400 de acţiuni deţinute conform titlului de conversie din 11 martie 2010 .
Având în vedere diferenţa dintre cotaţia maximă (atinsă în data de 25 ianuarie 2010, 0,6495/acţiune) cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori Bucureşti cantitatea de 3.574.400 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea şi valoarea nominală la care le-au fost atribuite, 1 RON/acţiune, conform creanţei garantate asupra statului conferită de titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009 emis de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamanţii au susţinut că sunt îndreptăţiţi la diferenţa de valoare.
În opinia reclamanţilor, această situaţie a fost generată de pârâtul Statul Român, care prin instituţiile sale, respectiv Guvernul României, nu a respectat termenul iniţial de 4 luni prevăzut de dispoziţiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia urma să se desfăşoare listarea la bursă a Fondului Proprietatea.
În consecinţă, reclamanţii au susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 998-art. 999 C. civ. de la 1864, respectiv dispoziţiile art. 1357 alin. (1) noul C. civ., conform cărora: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.
Cu referire la stingerea creanţei garantate pe care reclamanţii au susţinut că o au asupra statului, în cuantum de 4.074.400 RON, s-a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1073, art. 1091, art. 1075 şi art. 1101 C. civ. de la 1864.
Având în vedere dispoziţiile art. 2, art. 5 şi art. 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., reclamanţii au apreciat că în cauză sunt incidente şi prevederile art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535 şi art. 1536 noul C. civ.
De asemenea, reclamanţii au susţinut că deţin o creanţă suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecţia dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocând în acest sens, hotărârile pronunţate de curtea europeană în cauzele Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Adreadis împotriva Greciei, Jasiuniene împotriva Lituaniei şi Şandor şi Virgil Ionescu împotriva României.
La data de 5 aprilie 2013, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 1302 din 20 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cât şi cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, că prin raportare la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală atât în vechiul cât şi în noul C. civ., pârâtul are, în speţă, calitate procesuală pasivă.
Nu au fost primite apărările pârâtului referitoare la procedura de stabilire şi plată a despăgubirilor reglementată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, constatându-se, pe de o parte că procedura administrativă a fost deja urmată de reclamanţi, iar pe de altă parte, că aceştia nu şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut, în esenţă, că nu poate fi calificată drept faptă ilicită stabilirea de către stat a modului de stingere a creanţei reclamanţilor, instrumentul de plată reprezentat de acţiunile la Fondul Proprietatea la o valoare nominală de 1 RON/acţiune, fiind permis de lege.
În ceea ce priveşte compatibilitatea acestor dispoziţii din dreptul intern cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului tribunalul a constatat că, în ceea ce priveşte problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, C.E.D.O. a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligaţie generală a statului de a restitui proprietăţi care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenţiei ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricţii asupra libertăţii statelor de a stabili scopul şi condiţiile oricărei restituiri către foştii proprietari (Hotărârea din Cauza Kopecky c. Slovaciei, Hotărârea din Cauza Jantner c. Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din Cauza Bergauer şi alţii c. Cehiei).
Cu aplicare la litigiul de faţă, în materia restituirii proprietăţilor s-a reţinut că statul a decis ca acordarea măsurilor reparatorii să aibă loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005, iar reclamanţii, după parcurgerea procedurii administrative au obţinut acţiuni la Fondul Proprietatea pe care le-au valorificat.
Este adevărat că respectivele acţiuni au fost valorificate la o valoare mai mică de 1 RON/acţiune, însă chiar mecanismul bursier implică un element aleatoriu, existând posibilitatea pentru reclamanţi, de a-şi fi valorificat respectivele acţiuni şi la un preţ mai mare de 1 RON/acţiune.
A mai reţinut tribunalul că dispoziţiile Capitolului V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 stabilesc o procedură specială de valorificare a titlului de despăgubire lăsând la alegerea deţinătorului titlului emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 RON, două posibilităţi de valorificare, şi anume: să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul Proprietatea sau să solicite primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege şi, până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acţiuni emise de Fondul Proprietatea, însă Statul, prin legea specială nu şi-a asumat obligaţia de a lista la bursă Fondul Proprietatea într-un anumit termen care să permită vânzarea acţiunilor la o valoare cel puţin egal sau mai mare decât aceea la care au fost emise.
În atare condiţii odată, ce au optat pentru primirea de acţiuni la Fondul Proprietatea, reclamanţii şi-au asumat riscul ca preţul de tranzacţionare al acţiunilor să fie mai mic de 1 RON/acţiune.
Pe cale de consecinţă, prin raportare la prevederile art. 998-art. 999 C. civ. nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtului.
În ceea ce priveşte suma de 1.252.827 RON, solicitată de reclamanţi cu titlu de prejudiciu rezultat din diferenţa dintre cotaţia maximă (atinsă la data de 25 ianuarie 2010, 0,6495/acţiune) la care ar fi putut vine pe Bursa de Valori Bucureşti cantitatea de 3.574.400 acţiuni şi valoarea nominală la care au fost atribuite acţiunile, tribunalul a constatat că suma solicitată reprezintă un prejudiciu eventual.
Astfel, la data de 25 ianuarie 2010, dată la care s-a atins cotaţia maximă, nu era încă emis titlul de conversie din 11 martie 2010 şi nu se poate şti, dacă acţiunile ar fi fost vândute de reclamanţi în situaţia în care respectivul titlu ar fi fost emis.
De asemenea, nu au fost reţinute nici susţinerile referitoare la discriminare, deoarece reclamanţii invocă existenţa unei discriminări ce decurge din aplicarea unei dispoziţii legale, iar potrivit Deciziei Curţi Constituţionale nr. 818/2008 „ art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.
În ceea ce priveşte referirile la jurisprudenţa unitară, văzută ca un element al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că în afară de sentinţa civilă nr. 1341 din 13 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 39395/3/2011, reclamanţii nu au mai prezentat ale sentinţe civile favorabile, din verificarea în sistemul ECRIS a dosarelor în care s-au întocmit expertizele contabile depuse la prezentul dosar (Dosarele nr. 12822/302/2011 şi nr. 12168/302/2011) rezultând că respectivele acţiuni au fost respinse, ca nefondate.
Asupra capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 4.074.400 RON, tribunalul a reţinut că prin emiterea titlurilor de conversie din 11 martie 2010 şi din 8 octombrie 2010, procedura de obţinere a despăgubirilor pentru imobilul din Piteşti str. V. s-a încheiat, reclamanţii neavând posibilitatea de a obţine o actualizare a sumei de 4.074.400 RON, după finalizarea procedurii administrative.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a formulat apel, în termen legal, reclamanta M.M.M.
În dezvoltarea motivelor de apel, aceasta a susţinut că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 cu referire la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, care prevăd că sunt garantate creanţele asupra statului.
Printr-o altă critică s-a arătat că tribunalul a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, întrucât atât dispoziţiile art. 1042, art. 1075, art. 1082, art. 1091 şi art. 1101 vechiul C. civ., cât şi dispoziţiile art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, cât şi art. 1530 şi urm. noul C. civ. prevăd dreptul la daune interese în caz de întârziere culpabilă a debitorului; aceste dispoziţii legale se completează cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care statuează că persoana îndreptăţită are dreptul la despăgubiri corespunzător valorii de piaţă a imobilului de restituit, întrucât legiuitorul şi-a asumat obligaţia restituirii integrale în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cea de-a treia critică a vizat modul de apreciere de către prima instanţă a discriminării invocate de reclamantă cu privire la două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului, Statul Român, apelanta susţinând că au fost nesocotite dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană şi cele ale art. 16 din Constituţia României.
Cu referire la opţiunea legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor regimului comunist, apelanta-reclamantă a susţinut că nu solicită despăgubiri suplimentare celor ce au fost deja acordate în baza legilor speciale de reparaţie, ci încasarea integrală a sumei de bani conferită de titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009, care are regim de creanţă garantată asupra statului.
Apelanta-reclamantă a criticat sentinţa prin cel de-al patrulea motiv de apel, arătând că în mod greşit instanţa de fond a statuat că nu se poate invoca existenţa unui bun în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în acest mod încălcându-se dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I art. 3 din O.G. nr. 81/2007.
O altă critică a vizat inexistenţa unui prejudiciu cert, întrucât mecanismul bursei implică un mecanism aleatoriu, apelanta susţinând că nu s-a avut în vedere că suma de bani obţinută în mod efectiv prin modalitatea de plată aleasă în mod unilateral de către stat, este mult mai mică decât suma de bani consemnată în titlul de despăgubire.
Ultima critică formulată de apelanta-reclamantă a privit dreptul cetăţenilor la o jurisprudenţă unitară, cu referire la sentinţele civile depuse la dosarul cauzei cu titlu de practică juridică favorabilă, arătându-se că jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. statuează cu valoare de normă supraconstituţională, imposibilitatea pronunţării din cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse, utilizând noţiuni foarte apropiate de precedentul judiciar.
Prin decizia civilă nr. 289 A din 14 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă M.M.M. împotriva sentinţei civile nr. 1302 din 20 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reţinând următoarele:
Reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în echivalent sau în natură a imobilului, teren în suprafaţă de 1500 mp şi construcţie demolată în suprafaţă de 710 mp imobil care a aparţinut autorilor lor şi care a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului.
La data de 24 decembrie 2006, Primăria Municipiului Piteşti a emis dispoziţia prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil. Ulterior, a fost emis de către Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, decizia din 23 aprilie 2009 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 4.074.400 RON.
Având în vedere capitolul VI, secţiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 precum şi dispoziţiile art. III din O.U.G. nr. 62/2010 s-a constatat că titlul de despăgubire aferent deciziei mai sus menţionate a fost convertit în favoarea reclamanţilor prin titlurile de conversie din 11 martie 2010 şi din 8 octombrie 2010 (emise de către Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor) într-un număr de 4.074.400 de acţiuni la Fondul Proprietatea, atribuite la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acţiune.
A arătat instanţa de apel că nu se poate susţine că respectiva creanţă garantată asupra statului conferită de titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009, titlul de conversie din 11 martie 2010 şi titlul de conversie din 8 octombrie 2010 emise de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este reprezentată de suma de 4.074.400 RON şi nu de cele 4.074.400 acţiuni care au fost atribuite la valoarea de 1 RON pe acţiune întrucât, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, dispoziţiile art. 181 alin. (3) Capitolului V din Titlul VII al Legii nr. 247/2007 stabilesc o procedură specială de valorificare a titlului de despăgubire lăsând la alegerea deţinătorului titlului emis pentru o sumă ce depăşeşte 500.000 RON, două posibilităţi de valorificare, fără ca statul, prin această lege specială să-şi fi asumat obligaţia de a lista la bursă Fondul Proprietatea într-un anumit termen care să permită vânzarea acţiunilor la o valoare cel puţin egală cu cea la care au fost emise.
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut în mod corect că reclamanţii nu pot invoca existenţa în patrimoniul lor a unui „bun”, în ceea ce priveşte suma de 4.074.400 RON, întrucât cu respectarea dispoziţiilor art. 181 şi art. 182 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 le-au fost atribuite acţiuni la Fondul Proprietatea, acţiuni care au fost valorificate ulterior conform opţiunii reclamanţilor pe piaţa de capital; prin urmare, răspunderea statului cu privire la creanţa garantată este limitată până la momentul atribuirii de acţiuni la Fondul Proprietatea, în prezent fiind finalizată procedura administrativă.
Ca urmare, dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I art. 3 din O.G. nr. 81/2007 conform cărora creanţele asupra statului sunt garantate nu au fost încălcate de către prima instanţă.
Sub un alt aspect, instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu a nesocotit cadrul legal intern privitor la stingerea creanţelor, aceasta raportându-se la dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., respectiv la condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, cât şi la dispoziţiile art. 1073 şi urm. C. civ., arătându-se în mod explicit că, în ceea ce priveşte suma de 1.252.827 RON, invocată cu titlu de prejudiciu rezultat din diferenţa dintre cotaţia maximă la care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori Bucureşti un număr de 3.574.400 acţiuni şi valoarea nominală la care au fost atribuite acţiunile, suma solicitată reprezintă un prejudiciu eventual în raport de împrejurarea că la data de 25 ianuarie 2010, data la care s-a atins cotaţia maximă, nu era încă emis titlul de conversie din 2010, dar şi pentru că mecanismul de tranzacţionare a unor acţiuni pe bursă are un caracter speculativ şi nu poate fi garantat de către Statul Român în sensul asigurării valorii iniţiale.
Cu referire la dispoziţiile noului C. civ., invocate de apelanta-reclamantă, curtea de apel a apreciat că acestea nu sunt aplicabile litigiului faţă de dispoziţiile art. 5 din legea de punere în aplicare a noului C. civ. S-a reţinut, de asemenea, că apelanta-reclamantă nu a formulat critici cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 71/2011 de aplicare a noului C. civ.
A fost găsită nefondată şi critica privitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, a arătat instanţa de apel că în considerarea art. 14 din Convenţie, o discriminare constă în a trata în mod diferit cu excepţia justificării obiective şi raţionale, persoane aflate în situaţii comparabile (Willis contra Marii Britanii nr. 36042/97, C.E.D.O. 2002) .
Pe de altă parte, invocarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie este în strânsă legătură cu pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la aceasta.
Or, aşa cum s-a precizat, după momentul finalizării procedurii administrative, dată fiind valorificarea pe piaţa de capital a acţiunilor de către reclamanţi, aceştia nu mai pot invoca existenţa unui bun în patrimoniul lor cu privire la suma de 4.074.400 RON.
Ca urmare, dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului raportate la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie nu subzistă în cauză.
În ceea ce priveşte invocarea de către apelanta-reclamantă a unei jurisprudenţe anterioare prin care în speţe similare s-au obţinut hotărâri favorabile, curtea de apel a arătat că sentinţele civile depuse la dosarul cauzei nu sunt irevocabile iar în jurisprudenţa C.E.D.O. invocată au fost avute în vedere hotărâri judecătoreşti irevocabile contradictorii, pronunţate în cauze identice.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.M.M. şi C.P.A., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, respectiv că hotărârea dată în speţă este greşit motivată iar, în subsidiar, este lipsită de temei legal ori dată cu aplicarea greşită a legii.
Sub un prim aspect, recurenţii au arătat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin Titlul I art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M.Of, Partea I Nr. 446/29.06.2007, prin raportare la dispoziţiile art. 44 alin (1) din Constituţie, conform cărora „(...) creanţele asupra statului sunt garantate”.
Au susţinut recurenţii că potrivit dispoziţiilor legale menţionate, titlul lor de despăgubire în cuantum de 4.074,400 RON, „încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate” şi că nicăieri în cuprinsul legii speciale nu se face vorbire de vreo încetare a răspunderii statului la momentul epuizării procedurii administrative, atâta timp cât dreptul de creanţă supus legislaţiei comune în materie, nu a fost încasat în mod integral.
Mai mult, în titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009 emis de Guvernul României prin A.N.R.P.S suma de bani mai sus arătata este clar consemnată, creanţa garantată asupra statului purtând deci asupra sumei de 4.074.400 RON, iar nu asupra cantităţii de 4.074.400 de acţiuni la Fondul Proprietatea.
În opinia recurenţilor, instanţa de apel nu a interpretat sistematic şi teleologic dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu cele ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care statuează că: „(...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare”; pe de altă parte, nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 4 lit. a) şi lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, coroborate cu dispoziţiile art. 44 alin (1) din Constituţie.
Au susţinut recurenţii-reclamanţi că prin încălcarea dispoziţiilor menţionate au fost lipsiţi de aproximativ 50% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, iar faptul ca titlurile de despăgubire emise de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă creanţe garantate asupra statului, a fost recunoscut, asumat şi însuşit chiar de către parat, care, prin nota de fundamentare la O.U.G. nr. 4/2012 statuează în secţiunea a 2-a, pct. 1.3 alin. penultim, că: „(...) titlurile de despăgubire emise peste limita participaţiei statului la Fondul Proprietatea nu vor avea o acoperire reală în posibilitatea de a fi valorificate de către persoanele îndreptăţite şi vor constitui o creanţă asupra statului român”, în condiţiile în care, la acel moment, acţiunile la Fondul Proprietatea se atribuiau la valoarea medie de tranzacţionare pe bursă a acestor acţiuni, iar nu la cotaţia de 1 RON/acţiune.
S-a arătat că din dispoziţiile legale sus-menţionate rezultă că, prin promulgarea legilor speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 Titlul VII, Statul Român şi-a asumat obligaţia ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; acest principiu se regăseşte şi în dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Printr-o altă critică s-a arătat că instanţa de apel a ignorant cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082 şi art. 1101 C. civ. de la 1865.
Recurenţii-reclamanţi au invocat, faţă de prevederile art. 2, art. 5 şi art. 9 pct. (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., dispoziţiile art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531 şi art. 1535 noul C. civ.
Cu referire la considerentele instanţei de apel, care a apreciat că Statul Român nu şi-a asumat listarea la bursa a Fondului Proprietatea într-un anumit termen şi nici nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea nominală de 1 RON/acţiune, recurenţii-reclamanţi au arătat că faţă de dispoziţiile art. 12 pct. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind termenul legal înlăuntrul căruia urma să se desfăşoare listarea la bursa a Fondului Proprietatea, acest termen a fost depăşit cu 2 ani şi 7 luni.
Ulterior şi termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 7 alin. (l) din O.G. nr. 81/2007 a fost încălcat cu 11 luni, întrucât caietul de sarcini şi regulamentul de organizare a licitaţiei internaţionale pentru desemnarea societăţii de administrare a Fondului Proprietatea a fost aprobat prin hotărâre de Guvern de abia la data de 19 noiembrie 2008, odată cu aprobarea H.G. nr. 1514/2008, publicată în M.O. nr. 806/3.12.2008, motiv pentru care listarea la bursa a Fondului Proprietatea a fost tergiversată timp de 5 ani.
În consecinţă, sunt incidente dispoziţiile art. 998-art. 999 C. civ. de la 1864 şi respectiv dispoziţiile art. 1357 alin. (1) noul C. civ.
Au mai arătat recurenţii că deşi Statul Român nu a garantat în mod explicit că acţiunile la Fondul Proprietatea se vor tranzacţiona la o anumită valoare, acesta a garantat expressis verbis prin dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că suma de bani, 4.074.400 RON, atestată în titlul de despăgubire din 23 aprilie 2009, are regim de creanţă garantată asupra statului, conform dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, aceeaşi garanţie fiind asumată şi prin nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012, secţiunea a 2-a pct. 1.3 alin. penultim.
În ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut inexistenţa prejudiciului, având în vedere caracterul speculativ al bursei, recurenţii au arătat că este de notorietate că acţiunile la Fondul Proprietatea se tranzacţionau, înainte de listarea fondului la bursă, la cotaţii cuprinse între 0,7 şi 0.25% din valoarea lor nominală, iar după listarea fondului la bursă aceste acţiuni s-au tranzacţionat în cadrul Bursei de Valori Bucureşti începând cu momentul listării (25 ianuarie 2011), până în prezent, la cotaţii cuprinse între 0,75 RON/acţiune şi 0,37 RON/acţiune.
Pe de altă parte, instanţa de apel, în raţionamentul privitor la funcţionarea bursei, nu a luat în calcul o altă împrejurare de notorietate, respectiv că există o fluctuaţie a cotaţiilor, determinată de factori multipli. Astfel, în speţă există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, care prin omisiune intenţionată a ignorant factorii de risc menţionaţi în anexă şi totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, prejudiciul constând în scăderea preţului acţiunilor Fondului Proprietatea sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune.
Cu referire la posibilitatea de a obţine despăgubiri în numerar până la concurenţa sumei de 500.000 RON, recurenţii au arătat că aceasta era pur teoretică, faţă de dispoziţiile art. 18.2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, (modificat prin O.U.G. nr. 81/2007) care prevedeau un termen de 15 zile calendaristice de la data existenţei disponibilităţilor financiare; au mai arătat că pe fondul unor probleme familiale au înstrăinat prin intermediul pieţei de capital nereglementate un număr de 3.574.400 de acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea din titlul de despăgubire mai sus arătat.
Au menţionat recurenţii-reclamanţi că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă (25 ianuarie 2011), titlul de conversie din 2010 nu ar fi fost încă emis, în realitate acesta fiind emis la data de 11 martie 2010.
Printr-o altă critică, recurenţii au arătat că sub aspectul văditei discriminări între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor, Statul Român, invocată cu lux de amănunte în atât în cererea introductiva cat şi în apel, instanţa a refuzat să facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie.
Aceştia au făcut ample referiri la jurisprudenţa C.E.D.O., arâtând, în esenţă, că: „O diferenţă de tratament constituie discriminare atunci când criteriul de distincţie între două categorii nu are nici o justificare obiectivă şi rezonabilă”, respectiv că: „stabilirea unui alt regim juridic pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie, dar ale căror proceduri administrative sunt întârziate contravine principiului interdicţiei discriminării, stabilit în art. 1 din Protocolul 12 la Convenţie”. (Cauza Buchen împotriva Cehiei, secţia II, hotărârea din 26 noiembrie 2002, cauza nr. 36541/97).
Recurenţii au invocat principiul preeminenţei dreptului comunitar şi au solicitat instanţei de recurs ca în temeiul acestuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca privarea abuzivă de proprietate în limita diferenţei dintre creanţa garantată asupra statului şi preţul efectiv obţinut, să fie înlăturată.
În ceea ce priveşte opţiunea legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din regimul politic anterior, recurenţii au menţionat că nu solicită despăgubiri suplimentare celor ce le-au fost acordate în baza Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, ci încasarea integrală a sumei de bani conferită de titlul de despăgubire din 2009 emis de către Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Aceştia au susţinut că, în cazul în care legiuitorul ar fi înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent şi să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, devin incidente dispoziţiile art. 6 alin. (1), art. 21, art. 29, art. 59 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative.
Recurenţii au combătut susţinerile instanţei de apel, privitoare la jurisprudenţa din speţe similare, arătând că deşi nu erau irevocabile, potrivit dispoziţiilor art. 376 alin. (1) raportat la 269 alin. (1) şi 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti pe care le-au invocat sunt definitive şi executorii.
Printr-o altă critică s-a arătat că instanţa de apel s-a limitat în soluţionarea apelului la constatări sumare şi lipsite de substanţă, încălcând dispoziţiile art. 261 (coroborate cu cele ale art. 298) C. proc. civ., care consacră obligaţia instanţelor de judecată de a motiva hotărârea, răspunzând tuturor argumentelor părţilor, prin raţionamente logice şi făcând referire la împrejurările de fapt şi de drept, respectiv la probatoriile (inclusiv expertizele bursiere de specialitate extrajudiciare aflate la dosar) care au fundamentat concluziile expuse în considerente.
Pe de altă parte, şi în jurisprudenţa C.E.D.O., s-a statuat că este obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor, şi al elementelor de probă ale părţilor, noţiunea de proces echitabil presupunând ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.
Au mai arătat recurenţii că lipsa motivării, în forma şi limitele circumscrise de dispoziţiile legale evocate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, situaţie care impune casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiaşi instanţe.
În temeiul dispoziţiilor art. 261 alin. (1) şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturile Omului recurenţii au solicitat desfiinţarea sentinţei, pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie.
Au mai arătat recurenţii că în hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina împotriva României, C.E.D.O. a arătat că: „dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din Convenţie, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (hotărârea Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980); acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate” adică în mod concret examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa”; de asemenea, recurenţii-reclamanţi au invocat hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza Dima împotriva României (cererea nr. 584/2000, hotărârea din 16 noiembrie 2006).
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Intimatul, legal citat, nu a depus întâmpinare în conformitate cu dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed.
Deşi recurenţii au arătat că îşi întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., aceştia nu au dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, sub un prim aspect, că în speţă au fost încălcate dispoziţiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, coroborate cu art. 44 alin. (1) din Constituţie, respectiv cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi ale art. 4 lit. a) şi lit. b) din Titlul nr. VII al Legii nr. 247/2005, coroborate cu art. 44 alin. (1) din Constituţie.
Aceştia au arătat, în esenţă, că nu au fost despăgubiţi integral, întrucât nu au obţinut în urma valorificării acţiunilor deţinute la Fondul Proprietatea, suma care reprezenta valoarea nominală la care acestea le-au fost atribuite.
Conform dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, modificate prin O.U.G. nr. 81/2007: „titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanţie sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepţia dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepţia transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută. Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor organisme de plasament colectiv (A.O.P.C.) şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, şi a reglementărilor emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în aplicarea acesteia.”
Art. 4 lit. a) şi lit. b) din acelaşi act normativ, prevede că: „Principiile de acordare a titlurilor de participare la fond sunt următoarele: a) acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român; b) neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform prevederilor prezentei legi.”
Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, are următorul conţinut: „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului.”
Art. 44 alin. (1) din Constituţie, privitor la dreptul de proprietate privată stipulează că: „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”
Înalta Curte reţine că deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 [referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Susţinerile recurenţilor privitoare la existenţa unei creanţe garantate asupra statului, până la concurenţa valorii nominale a acţiunilor atribuite ignoră faptul că art. 44 alin. (1) din Constituţie consacră cu caracter general garantarea acestui tip de creanţe, în condiţiile legii.
Or, în condiţiile legilor speciale speciale de reparaţie, care exclud de la aplicare, conform principiului specialia generalibus derogant, dispoziţiile de drept comun cuprinse în C. civ., recurenţilor li s-au atribuit 4.074.400 acţiuni la Fondul Proprietatea.
Ele au avut o valoare nominală de 1 RON la data la care au fost cuantificate măsurile reparatorii, fără a exista vreo dispoziţie legală care să intituie obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acţiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON.
Recurenţii nu au contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate; în prezentul demers judiciar aceştia nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acţiuni, o acţiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON.
Dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi cele ale art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu constituie temeiuri de admitere a recursului, ele fiind aplicabile în procedurile de determinare a întinderii dreptului la măsuri reparatorii, proceduri care au fost finalizate.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 81/2007, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.
Rezultă aşadar că, în condiţiile legii speciale, recurenţii se prevalează de o creanţă asupra statului care putea fi valorificată fie prin conversia în acţiuni, fie prin conversia în acţiuni şi preschimbare contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile defipte de lege.
Recurenţii au optat pentru conversia în acţiuni, pe care le-au şi valorificat. Din perspectiva legalităţii deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanţă circumstanţele personale invocate de recurenţi, care i-au determinat pe aceştia să înstrăineze 3.574.400 acţiuni anterior listării la bursă a acestora.
Instanţa reţine că, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, aceştia solicită, în fapt, să li se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele cuprinse în legea specială.
Nici dispoziţiile cuprinse în nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012, nu sunt de natură să conducă la admiterea recursului, având în vedere că, aşa cum s-a arătat deja, creanţele asupra statului sunt garantate, dar în condiţiile prevăzute de lege, condiţii despre care s-a făcut vorbire anterior.
Principiul restituirii integrale invocat de recurenţi este consacrat atât în Legea nr. 10/2001, cât şi în Legea nr. 247/2005, dar aplicabilitatea lui poate fi pusă în discuţie în procedurile de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii, moment care în speţă a fost depăşit.
Dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că nu este fondată critica prin care s-a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile C. civ. de la 1865, privitoare la stingerea creanţelor, întrucât acestea sunt dispoziţii de drept comun, care sunt înlăturate de normele speciale cuprinse în legile cu caracter reparator.
De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile corespunzătoare din noul C. civ., care pe lângă faptul că sunt norme cu caracter general, au intrat în vigoare ulterior finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii şi chiar a înstrăinării acţiunilor.
În ceea ce priveşte solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru listarea cu întârziere la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea, Înalta Curte menţionează că ceea ce susţin recurenţii (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acţiuni) este real însă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, statul nu şi-a asumat obligaţia de a face listarea într-un termen determinat şi nici nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea de 1 RON/acţiune. Aşadar nu sunt incidente dispoziţiile art. 998-art. 999 C. civ. de la 1865.
Cu referire la reţinerea în mod greşit de către instanţa de apel a împrejurării că la momentul listării la bursă a Fondului Proprietatea, nu ar fi fost emis titlul de conversie din 2010, Înalta Curte arată că această inexactitate cuprinsă în decizia supusă controlului judiciar nu este de natură să conducă la casarea ori modificarea acesteia. Astfel, curtea de apel a arătat că prejudiciul solicitat de reclamanţi este unul eventual atât pentru că la data la care s-a atins cotaţia maximă (dată reţinută în mod greşit ca fiind 25 ianuarie 2010, în loc de 25 ianuarie 2011), titlul de conversie din 2010 nu ar fi fost încă emis, cât şi pentru că mecanismul de tranzacţionare are caracter speculativ şi nu poate fi garantat de către stat, în sensul asigurării valorii iniţiale.
Or, cel de-al doilea argument este corect şi suficient pentru a susţine caracterul eventual al prejudiciului.
În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării, ca formă modernă a principiului egalităţii în faţă legii, presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare. Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi încălcarea principiului egalităţii în faţa legii.
Recurenţii au susţinut că înseşi dispoziţiile legale sunt discriminatorii.
Această susţinere nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.
Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri să opteze pentru conversie ulterior listării acţiunilor la bursă.
În consecinţă nu se poate reţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 16 din Constituţie, şi nici cele ale art. 14 din Convenţie.
Cu referire la dispoziţiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurenţi în susţinerea principiului restituirii integrale prin echivalent şi a neplafonării despăgubirilor, instanţa reţine că sunt nerelevante, aceste norme generale vizând calitatea actelor normative.
În ceea ce priveşte practica judiciară în materie, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că deciziile de speţă nu reprezintă izvor de drept, iar pe de altă parte că nu s-a făcut dovada unei jurisprudenţe consolidate în sensul admiterii unor asemenea cereri de chemare în judecată.
Sub aspectul îndeplinirii de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 261, coroborate cu dispoziţiile art. 298 C. proc. civ., instanţa reţine că decizia recurată cuprinde elementele pe baza cărora se poate concluziona că au fost în mod efectiv examinate cererile formulate în apel şi au fost expuse considerentele care justifică soluţia adoptată, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.; nu se poate aprecia că reclamanţilor le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi M.M.M. şi C.P.A., împotriva deciziei nr. 289 A din 14 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1518/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1523/2014. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
