ICCJ. Decizia nr. 1517/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1517/2014
Dosar nr. 3936/62/2012
Şedinţa publică din 21 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 392S din 7 noiembrie 2011 a Tribunalului Braşov, secţia l civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Consiliului local B. pentru pârâtul Statul Român şi s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Consiliului local B. şi Comuna B., prin Primar, cerere declinată de la Judecătoria Rupea, prin sentinţa civilă nr. 719 din 8 noiembrie 2010.
Prin decizia civilă nr. 22/Ap din 7 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, s-a admis apelul declarat de apelanta B.A. împotriva sentinţei civile nr. 392S din 7 noiembrie 2011 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, s-a dispus anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, reclamanta şi-a „întregit” cererea, în sensul că a solicitat ca hotărârea să fie pronunţată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, unitatea administrativ-teritorială Comuna B., Consiliul Local al Comunei B. şi Muzeul de Etnografie Rupea.
Prin sentinţa civilă nr. 66/S/2013 a Tribunalului Braşov, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, lipsei calităţii de reprezentant a Ministerul Finanţelor Publice pentru pârâtul Statul Român şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta B.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov, unitatea administrativ teritorială Comuna B., prin Primar, Consiliul Local B. şi Muzeul de Etnografie Braşov şi, în consecinţă; s-a constatat nevalabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat imobilul situat în localitatea C., judeţul Braşov, casă, curte şi grădină (1166 mp), înscris în CF nr. F1 (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. F2), nr. top T1, T2 şi calitatea de unică moştenitoare a reclamantei după antecesorul acesteia F.E.A.
Au fost obligaţi pârâţii unitatea administrativ-teritorială Comuna B., prin Primar şi Consiliul Local B. să lase reclamantei în deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul mai sus identificat.
S-a dispus rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului şi întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra aceluiaşi imobil, în cartea funciară, cu titlu de drept moştenire.
A fost respinsă aceeaşi acţiune a reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul de Etnografie Braşov.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
În temeiul art. 137 C. proc. civ., instanţa a analizat cu prioritate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, lipsei calităţii de reprezentant a Ministerul Finanţelor Publice pentru pârâtul Statul Român şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţii care s-au dovedit neîntemeiate şi au fost respinse.
Potrivit prevederilor art. 25 alin. (1) din Decretul nr, 31/1954, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în asemenea raporturi, statul participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe.
Cererea reclamantei faţă de stat vizează titlul acestuia de preluare a imobilului, reprezentarea sa neputând avea loc decât prin Ministerul Finanţelor Publice, aspect ce rezultă şi din dispoziţiile art. 12 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data promovării acţiunii.
În speţă, instanţa a fost sesizată cu o cerere vizând dreptul de proprietate, şi nu dreptul de administrare, potrivit alin. (4) teza I al art. 12 din Legea nr. 213/1998, astfel că statul stă în proces în calitatea sa de proprietar, fiind reprezentat potrivit normelor legale.
Din conţinutul CF nr. F1, provenită din conversia pe hârtie a CF F2, nr. top. T1, T2, în natură, grădină de 554 mp şi casă cu curte de 612 mp, rezultă că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamantei F.E.A., preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974 şi dat în administrarea legală a Biroului Executiv al Consiliului Popular al Comunei B.
Rezultă justificarea chemării în judecată a celor doi pârâţi, care au în administrare imobilul în litigiu şi nu se poate reţine întemeiat că aceştia nu au calitate procesuală pasivă
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei nu a mai fost susţinută de către pârâta U.A.T. Comuna B., de altfel, dovada acestei calităţi rezultă din cea de moştenitoare a proprietarului tabular, anterior preluării de către stat a imobilului.
Pe fondul cererii deduse judecăţii, instanţa a reţinut că aceasta este parţial întemeiată şi a fost admisă ca atare, pentru considerentele ce urmează:
Decretul nr. 223/1974, în baza căruia s-a procedat la preluarea de către stat a imobilului în litigiu, contravenea atât Constituţiei din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri, cât şi C. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Înscrierea dreptului de proprietate al statului şi a celui de administrare a avut loc în anul 1997, deşi Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Pentru aceste considerente, instanţa a constatat temeinicia capătului de cerere relativ la nevalabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat imobilul situat în localitatea C., judeţul Braşov, în natură, casă, curte şi grădină (1166 mp), înscris în CF nr. F1, (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. F2), nr. top T1, T2 şi calitatea de unică moştenitoare a reclamantei, după antecesorul acesteia, F.E.A.
Inexistenţa dreptului de proprietate valid în favoarea statului determină admiterea cererii privind revendicarea acestui imobil, astfel că pârâţii unitatea administrativ teritorială Comuna B., prin Primar şi Consiliul Local B. au fost obligaţi să-i lase reclamantei în deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Apărarea pârâţilor, potrivit căreia acţiunea în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă numai în cazurile reglementate de art. 47 din această lege, respectiv cele existente pe rolul instanţelor, la data intrării în vigoare a legii, fiind inadmisibilă după această dată, nu poate fi reţinută, din perspectiva dispoziţiilor art. 6 ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică, practica C.E.D.O. în materie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiţie prevăzut şi de art. 21 din Constituţia României.
Chiar dacă Legea nr. 10/2001, ca lege specială, are prioritate în faţa C. civ., care este dreptul comun în materie de proprietate, în raport cu dispoziţiile constituţionale menţionate şi în concordanţă cu cele din art. 1 al Protocolului Adiţional al Convenţiei, raportat la art 20 din Constituţie, primează normele care sunt mai favorabile şi justifica acţiunea reclamantei.
Din conţinutul adresei din 4 februarie 2013, emisă de pârâtă U.A.T. B., rezultă că reclamanta nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, ceea ce nu determină inadmisibilitatea acţiunii de faţa, din perspectiva normelor interne şi internaţionale evocate, neputându-se reţine nici că, prin admiterea acesteia, s-ar aduce atingere unor raporturi juridice, potrivit deciziei nr. 33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dreptul asupra imobilului în litigiu fiind înscris, în favoarea pârâţilor, după abrogarea temeiul juridic al preluării de către stat.
Cererea de rectificare a unei înscrieri în cartea funciară are caracter accesoriu, fiind grefată pe acţiunea principală, care vizează constatarea nevalabilităţii înscrierii sau a actului în temeiul căruia s-a făcut această operaţiune.
Acţiunea principală constituie suportul juridic al celei în rectificare, cum rezultă din dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară, dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, astfel că a fost admis şi acest capăt de cerere şi s-a dispus rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului şi întabularii dreptului de proprietate al reclamantei asupra aceluiaşi imobil în cartea funciară, cu titlu de drept moştenire.
Cererea de obligare a pârâtului Muzeul de Etnografie Braşov la restituirea în natură a bunurilor mobile din colecţia de artă populară sau plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea acestora, s-a dovedit neîntemeiată şi a fost respinsă.
Din documentaţia depusă de acest pârât, a rezultat că bunurile evocate au fost donate de către autorul reclamantei Statului Român, cu scutire de comunicare a acceptării, potrivit actului autentificat notarial din 16 iunie 1987, autorul menţionând, în mod expres, că această colecţie va rămâne în satul său natal şi în administrarea Muzeului Judeţean Braşov şi Consiliului popular al Comunei B.
Potrivit art. 99 din Legea nr. 182/2000, republicată, privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, (1) Bunurile culturale mobile, depuse în custodia unor instituţii publice după data de 31 decembrie 1947, vor fii restituite de către instituţiile deţinătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
(2) Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorităţi ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului, după dala de 6 septembrie 1940, pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Din aceste prevederi legale, rezultă posibilitatea reclamantei de a revendica bunurile mobile solicitate, procedură la care aceasta nu a apelat şi nici nu pot fi restituite pe calea dreptului comun, în raport de prevederile convenţionale evocate, întrucât nu fac parte dintre cele preluate ilegal de stat, fiind donate acestuia de către autorul reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta şi pârâţii, considerând-o netemeinică şi nelegală.
În esenţă, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov a criticat sentinţa, sub următoarele aspecte:
- greşita respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român;
- constatarea eronată a nevalabilităţii titlului statului în preluarea imobilului;
- greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001;
- constatarea eronată a calităţii de moştenitor a reclamantei, nefiind justificată, în cauză, calitatea procesuală pasivă a statului pentru acest petit.
Pârâta Comuna B. a criticat hotărârea, invocând:
- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, relativ la petitul în revendicarea bunurilor mobile;
- excepţia lipsei calităţii procesuale active, pe motiv că reclamanta nu deţine un certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor;
- iar, pe fond, inadmisibilitatea acţiunii, faţă de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Reclamanta a criticat sentinţa numai sub aspectul respingerii cererii de restituire a bunurilor mobile, arătând că donaţia nu a fost acceptată şi nici nu s-a întocmit inventarul bunurilor la preluare.
Prin decizia civilă nr. 118Ap din 5 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de munca şi asigurări sociale, au fost respinse apelurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov şi Comuna B. împotriva sentinţei civile nr. 66/S/2013 a Tribunalului Braşov.
A fost admis apelul declarat de reclamanta B.A. împotriva sentinţei civile nr. 66/S/2013 a Tribunalului Braşov, care a fost schimbată în parte, în sensul că:
A fost admisă şi cererea formulată de reclamanta B.A. împotriva pârâtului Muzeul de Etnografie Braşov şi, în consecinţă:
A fost obligat pârâtul Muzeul de Etnografie Braşov să restituie reclamantei B.A. bunurile mobile ce au aparţinut antecesorului reclamantei, defunctul F.E.A., sau să plătească contravaloarea acestora, dacă nu sunt restituite în natură.
Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
I. Cu privire la apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov, s-a reţinut că este nefondat.
1. Excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român au fost respinse.
Conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data promovării acţiunii, dacă, în cartea funciară, s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezuma că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul.
Această prezumţie, instituită şi prin art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, are caracter relativ şi poate fi răsturnată prin dovada contrară, însă este necesar ca, la data învestirii instanţei cu acţiunea în rectificare de carte funciară, pârâtul să aibă calitatea de titular al dreptului de proprietate înscris în cartea funciară.
În speţă, aşa cum se arată şi în motivarea cererii de chemare în judecată şi cum reiese din extrasul de carte funciară, imobilul a fost preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974. Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat mai întâi constatarea nevalabilitaţii titlului de preluare al statului, apoi, ca o consecinţă firească a operaţiunilor de carte funciară, revenirea la situaţia anterioară şi întabularea dreptului reclamantei, cu titlu de drept moştenire.
Drept urmare, calitatea procesuală pasivă o are Statul Român, care este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, cum dispune art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data promovării acţiunii, statul participând nemijlocit în raportul de drept dedus judecăţii.
Motivul potrivit căruia Comuna B. (alteori, se menţionează Municipiul Braşov) ar avea calitate procesuală, întrucât imobilul a devenit proprietatea sa, nu este susţinut de nici o probă, acest pârât nefiind titular înscris în cartea funciară şi nici posesorul terenurilor.
În analiza calităţii procesuale a pârâtului, trebuie observate şi dispoziţiile speciale din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, ce statuează asupra patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale şi care permit analiza dacă imobilele în litigiu au intrat în proprietatea acestora, încât să dobândească calitatea de pârât în prezentul proces.
Conform art 21 alin. (1), unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, compus, în accepţiunea art. 119, din bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial.
Potrivit art. 121 alin. (1), domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile şi imobile, altele decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege, bunuri care sunt supuse inventarierii anuale (art. 122).
Din analiza normelor expuse, reiese că patrimoniul privat este constituit din bunurile intrate prin vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege şi sunt supuse inventarierii anuale, ceea ce presupune o anumită procedură concretizată în înscrisuri şi cu finalitatea publicităţii prin cartea funciară, cerinţe care, în speţă, nu sunt îndeplinite şi, în consecinţă, este cert că pârâtul are calitate procesuală pasivă şi este reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
2. Motivul vizând constatarea eronată a nevalabilităţii titlului statului în preluarea imobilului a fost respins, Decretul nr. 223/1974 fiind printre primele acte normative abrogate la sfârşitul anului 1989, iar instanţa supremă, constant, a statuat că nu a constituit un titlu valabil de preluare, fiind contrar Constituţiei din anul 1965, după cum şi legiuitorul a consacrat o atare calificare (spre ex. Legea nr. 10/2001).
Deşi Decretul nr. 223/1974 era abrogat, statul şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, şi aceasta în anul 1997, astfel încât, a pune în discuţie valabilitatea titlului său este contrară oricărei norme ce priveşte dreptul de proprietate.
Motivul vizând inadmisibilitatea acţiunii a fost tratat în cadrul analizei apelului celeilalte pârâte, fiind unul comun.
Motivul referitor la calitatea procesuală activă, inexistentă, în concepţia pârâtului, nu subzistă, cât timp reclamanta este moştenitoarea defunctului proprietar tabular şi întruneşte dubla identitate de titular al dreptului şi cea de reclamantă, imobilul a trecut în proprietatea statului, iar acesta a fost înscris în cartea funciară, statul fiind titularul obligaţiei corelative de restituire şi având calitatea de pârât, deci acesta are calitate procesuală pasivă, raportul procesual fiind corect legat cu reclamanta. Totodată, în cadrul acţiunii complexe pe care a formulat-o, reclamanta este îndreptăţită să i se constate calitatea de moştenitor, petitul înscriindu-se în logica firească a formulării cererii de chemare în judecată, pentru a se putea ajunge, în final, la rectificarea de carte funciară. Statul este titularul înscris în cartea funciară şi, ca atare, titular de drepturi şi obligaţii, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi, cum se urmăreşte radierea dreptului din evidenţele de publicitate imobiliară, iar reclamanta este succesorul în drepturi al proprietarului deposedat, raportul dintre cele două părţi a fost corect stabilit de tribunal, astfel că şi acest motiv va fi respins.
II. Cu privire la apelul Comunei B., Curtea l-a apreciat ca nefondat.
1. Primul motiv vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, relativ la petitul în revendicarea bunurilor mobile, este fără obiect, din moment ce prima instanţă a respins acest capăt de cerere, iar acţiunea nu este îndreptată împotriva acestei pârâte, ci a pârâtului Muzeul de Etnografie.
2. A fost respins şi motivul referitor la calitatea procesuală a reclamantei, fiind de necontestat că aceasta este descendenta defunctului proprietar tabular F.E.A., cum reiese din actele stare civilă depuse la dosar.
3. Motivul privitor la inadmisibilitatea acţiunii, invocat în ambele apeluri ale pârâţilor, a fost respins.
Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în recurs în interesul legii, instanţa supremă a statuat, cu putere obligatorie, că o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă, sub condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, sugestive fiind considerentele hotărârii ce explică soluţia la care s-a ajuns, subliniindu-se că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale trebuie să se facă, fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane. Concluzia Înaltei Curţi este în consonanţă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ce asigură protecţia dreptului asupra bunului, indiferent de titularul său, nefiind loc de crearea unor noi neajunsuri, cu consecinţe destabilizatoare ale circuitului civil.
În speţă, pentru imobilul în discuţie, care nu a făcut obiectul vreunei înstrăinări, statul deţine un titlu nevalabil, iar pârâta comuna B. are numai unul de administrare, constituit în condiţiile legislaţiei anterioare anului 1990, inexistent în prezent, faţă de actuala legislaţie, fiind cel mult un simplu detentor precar.
În consecinţă, nu este afectat dreptul de proprietate al vreunui terţ, fapt ce dă loc dispoziţiilor deciziei instanţei supreme şi, deci, acţiunea în revendicare este pe deplin admisibilă, chiar dacă nu s-a uzat de procedura specială a Legii nr. 10/2001.
Trebuie reamintit că dreptul de proprietate al statului a fost înscris în cartea funciară, abia în anul 1997, când Decretul nr. 223/1974 era abrogat, ca şi dreptul de administrare, care s-a înscris în favoarea unei entităţi inexistente în anul 1997, respectiv Biroul Executiv al Consiliului Popular al comunei B., urmare modificărilor legislative de esenţă aduse administraţiei publice locale prin Legea nr. 69/1991, încât a reţine că acţiunea este inadmisibilă ar însemna perpetuarea unei stări de nelegalitate, reclamanta fiind în prezenţa unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie sau cel puţin a unei speranţe legitime, imobilul netlind înstrăinat unui terţ care să se bucure de acelaşi bun.
III. Apelul reclamantei a fost apreciat ca fondat
Conform art. 813 C. civ. (în vigoare la data naşterii raportului de drept), toate donaţiunile se fac prin act autentic.
Nu este necesar ca oferta şi acceptarea să se întâlnească simultan şi să se concretizeze în acelaşi înscris, fiind posibilă o ofertă urmată de acceptare, prin act separat. În acest caz, dată fiind dispoziţia imperativă din art. 813 C. civ., atât oferta, cât şi acceptarea trebuie să îmbrace, sub sancţiunea nulităţii absolute, forma solemnă cerută de lege, respectiv cea autentică, aceasta fiind cerută pentru însăşi validitatea convenţiei, pentm încheierea valabilă a donaţiei, cum, de altfel, statuează expres art. 814 teza I C. civ., conform căruia, acceptarea poate fi făcută sau în act, sau printr-un act autentic posterior, mai înainte însă de moartea celui ce dăruieşte.
Chiar dacă este un contract unilateral (cu excepţia donaţiei cu sarcină), donaţia este un contract, fiind necesar acordul a cel puţin două voinţe, în speţă, a donatorului şi a donatarului, concretizate în formă autentică. Lipsa voinţei uneia din părţi, respectiv a donatarului, care nu a acceptat donaţia în formele legiuite, conduce la lipsa contractului de donaţie.
În termenii art. 814 teza a II-a C. civ., „în acest din urmă caz (când acceptarea se face printr-un act posterior mai înainte de moartea donatorului), donaţiunea n-are efect decât din ziua din care se va fi comunicat donatorului actul de acceptare”.
Din analiza textului, reiese că există posibilitatea unui singur înscris, al acceptării şi comunicării, sau a două înscrisuri, unul al acceptării, care trebuie să fie autentic şi altul al comunicării, care poate să nu îmbrace această formă, însă este esenţial ca acceptarea să fie materializată în forma solemnă, întrucât acesta este momentul perfectării donaţiei şi, de la această dată, îşi produce efectele, voinţa donatorului de a transmite cu titlu gratuit şi de a-şi diminua, irevocabil, patrimoniul.
În speţa, antecesorul reclamantei, defunctul proprietar al bunurilor mobile, F.E.A., a făcut o ofertă de donaţie, autentificată de fostul notariat de Stat Judeţean Braşov, din 16 iunie 1987, în care se stipulează expres că scuteşte pe acceptant de comunicarea acceptării. Clauza nu lasă loc de îndoială, acceptantul, adică prezumtivul donatar, fiind scutit doar de comunicarea acceptării, adică de actul posterior acceptării şi care, aşa cum s-a reţinut, poate să nu îmbrace forma autentică.
Acceptarea însă, ca act autentic şi imperios necesar pentru însăşi formarea valabilă a acordului de voinţe, a contractului, lipseşte cu desăvârşire, contrar celor susţinute de pârâtul Muzeul de Etnografie. Oferta de donaţie a fost făcută într-o perioadă când în vigoare era Decretul nr. 478/1954, privind donaţiunile făcute statului şi care nu prevede decât instituţiile capabile să le accepte, însă acest normativ nu conţine nici o reglementare derogatorie de la dreptul comun, referitoare la acceptarea ofertei de donaţie, încât se reţine că, şi la acel moment, erau incidente prevederile art 813-art. 814 C. civ. Cum acceptarea, în formă autentică, din partea organelor competente, lipseşte, reiese ca nu s-a perfectat nici un contract de donaţie şi, deci, nu era necesar să se formuleze vreun petit în nulitatea donaţiei, din moment ce aceasta nu există, cum, eronat, se susţine în întâmpinările pârâţilor, iar prescripţia extinctivă invocată nu are nici un obiect, nefiind cazul unei anulări a donaţiei, ci a unei revendicări, care este imprescriptibilă şi, oricum, lipsa formei autentice, chiar dacă ar fi existat acceptare, atrăgea nulitatea donaţiei, ori acţiunea în constatarea nulităţii este, de asemenea, imprescriptibilă extinctiv.
Conform art. 99 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale mobile, preluate ilegal de autorităţi ale statului, după data de 6 septembrie 1940, pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
În condiţiile în care pârâtul Muzeul de Etnografie deţine bunurile, aspect necontestat, fără să existe un contract de donaţie valabil, în baza normei expuse, s-a admis şi capătul de cerere privind restituirea bunurilor mobile care au aparţinut defunctului proprietar F.E.A., urmare a admiterii apelului reclamantei, care este fondat.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Comuna B., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov şi Muzeul de Etnografie Braşov, solicitând, în esenţă, admiterea recursurilor, modificarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta Comuna B. a arătat că, în apel, a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.A. şi a criticat, pe fond, sentinţa civila nr. 66/S/2013 a Tribunalului Braşov. Instanţa de apel a respins atât excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cât şi apelul promovat.
1. Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.A., a apreciat că soluţia de respingere este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Reclamanta B.A. a formulat acţiunea, în calitate de moştenitoare a părinţilor săi adoptivi, F.E.A. şi F.C., proprietarii imobilului în litigiu.
Din actele de stare civilă depuse, rezultă că a fost adoptată de soţii F. şi că mama sa adoptivă, F.C., a decedat în anul 1983. Reclamanta a dobândit, prin căsătorie, numele de B.
Însă, din copia cărţii funciare desfăşurată, rezultă că succesiunea după F.C. a fost dezbătută şi a fost emis certificatul de moştenitor din 1987, prin care porţiunea de proprietate a defunctei a revenit soţului supravieţuitor, F.E.A.
Conform înscrierii de sub B+6, imobilul a fost preluat de Statul Român, în anul 1987, din proprietatea lui F.E.A., în baza Decretului nr. 223/1974.
Or, reclamanta, deşi a depus o copie de pe certificatul de deces al lui F.E.A., nu a făcut şi dovada calităţii de moştenitor al acestuia, respectiv nu a depus un certificat de moştenitor sau un certificat de calitate de moştenitor, nu a făcut dovada acceptării succesiunii lui F.E.A., expres sau tacit, în termen de 6 luni de la decesul acestuia şi nu a făcut dovada depunerii unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru dovedirea calităţii de moştenitor al defunctului proprietar tabular, şi implicit, pentru justificarea calităţii procesuale active, nu sunt suficiente actele de stare civilă depuse la dosar, ci reclamanta trebuia să facă şi dovada acceptării exprese sau tacite a succesiunii, în termen de 6 luni de la deces. Actele de stare civilă fac dovada numai în privinţa filiaţiei, nu şi în ceea ce priveşte calitatea de moştenitor.
Înscrisurile depuse de către reclamantă, constând în acte de stare civilă, nu sunt de natură să producă efecte juridice într-o acţiune în revendicare, ci pot fi valorificate numai într-o acţiune de dezbatere succesorală, în contradictoriu cu ceilalţi succesibili, cu vocaţie la moştenirea celui decedat.
De asemenea, întrucât, în litigiu, este un imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind preluat de Statul Român în perioada de referinţă a acestui act normativ, moştenitorii persoanei îndreptăţite la restituire au fost repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii, în ceea ce priveşte imobilul preluat, sub condiţia formulării notificării în temeiul acestei legi.
Conform adresei din 4 februarie 2013, eliberată de Comuna B., cu privire la imobilul în litigiu, nu au fost depuse notificări, în baza legilor speciale, de către reclamantă sau o altă persoană.
În concluzie, atât timp cât nu s-a făcut dovada calităţii de moştenitor al defunctului F.E.A., printr-un certificat de moştenitor sau prin acceptarea tacită a succesiunii, în termenul legal, neexistând, de altfel, nicio notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta nu îşi justifică calitatea procesuală activă.
2. În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat ea, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, instanţa supremă a statuat, cu putere obligatorie, că o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă, sub condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice. În acest sens, s-a apreciat că, întrucât reclamanta este în prezenţa unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al Convenţiei sau cel puţin a unei speranţe legitime, imobilul nefiind înstrăinat unui terţ care să se bucure de acelaşi bun, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă şi întemeiată.
Soluţia Curţii de Apel Braşov contravine însă atât deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi practicii Curţii Europene de Justiţie.
Instanţa de judecată trebuia să dea prioritate legii speciale, iar numai în situaţia în care ar fi constatat că există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană, ar fi putut da prioritate acesteia din urmă, cu condiţia să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Curtea de Apel Braşov nu a analizat chestiunea concursului între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun şi nici nu a arătat care ar fi neconcordanţele dintre legea specială şi Convenţia Europeană, care să determine acordarea priorităţii celui din urmă act.
În plus, imobilul în litigiu, înscris în CF nr. F1 (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. F2 nr. top. T1, T2), constituie un imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind preluat de Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974, în perioada de referinţă a acestui act normativ.
La momentul preluării imobilului, calitatea de proprietar aparţinea tatălui reclamantei, numitul F.E.A.
Nici fostul proprietar, F.E.A., şi nici reclamanta B.A. nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 sau a unui alt act special de reparaţie.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar sau moştenitorii săi nu au un drept de opţiune între procedura reglementată de legea specială şi dreptul comun, întrucât astfel s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura instituită de Legea nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului, dacă bunul nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În speţa de faţă, reclamanta B.A. nu este o persoană exceptată de la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nici nu a invocat motive independente de voinţa ei, care să o fi împiedicat să parcurgă procedura reglementată de acest act normativ.
Pornind de la ideea că reclamanta este în prezenţa unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adiţionai nr. 1 al Convenţiei sau cel puţin a unei speranţe legitime, imobilul nefiind înstrăinat unui terţ, Curtea de Apel Braşov a dat prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, fără a arăta însă care ar fi neconcordanţele dintre legea specială şi Convenţie.
Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu contravine art. 6 din Convenţie, deoarece această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situaţiei juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării cererii de restituire într-un termen rezonabil.
Concluzia Curţii de Apel Braşov, în sensul că, în speţă, reclamanta B.A. este în prezenţa unui bun, în sensul Protocolului Adiţional nr. 1 al Convenţiei sau cel puţin a unei speranţe legitime, întrucât imobilul nu a fost înstrăinat unui terţ, este eronată şi contravine jurisprudenţei C.E.D.O.
În primul rând, este de reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun şi se aplică numai cu privire la bunurile actuale, aflate în patrimoniul reclamantei.
În acelaşi sens, ţinând cont de dispoziţiile hotărârii C.E.D.O. din cauza Atanasiu contra României, Curtea de Apel Braşov ar fi trebuit să reţină că reclamanta nu poate pretinde un drept de restituire, ci, eventual, doar un drept de creanţă, valorificabil în cadrul procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, sub condiţia parcurgerii procedurii instituite de acest act normativ.
S-a învederat şi faptul că, potrivit deciziei din 6 iunie 1987, emisă de Consiliul Popular al Judeţului Braşov, fostului proprietar, F.E.A., i s-au achitat despăgubiri în cuantum de 35.000 ROL. Or, chiar dacă această sumă nu ar constitui o justă despăgubire, în raport de imobilul preluat, acesta nu mai poate fi considerat un bun, aflat în patrimoniul reclamantei, întrucât a fost înlocuit cu despăgubirea încasată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov a arătat următoarele:
În mod eronat, Curtea de Apel Braşov a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, nu îşi găseşte nicio justificare legală, în condiţiile în care imobilul ce a făcut obiectul judecăţii este situat în intravilanul comunei B., fiind proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.
Legitimitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ-teritorială, reprezentată prin Primar, operează în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, această unitate având patrimoniu propriu şi capacitate juridică de a sta în justiţie, reprezentată fiind, conform art. 62 alin. (1), de către Primar.
Legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu-şi găseşte nicio justificare legală, în condiţiile în care imobilul nu se regăseşte printre bunurile din domeniul public de interes naţional, iar, din decizia recurată, nu rezultă nici faptul că instanţa ar fi reţinut că imobilul în litigiu face parte din domeniul public de interes naţional al statului.
Reclamanta trebuia să facă dovada că, în prezent, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, exercită un drept de proprietate publică asupra imobilului în litigiu, aceasta fiind singura condiţie admisă, pentru a se judeca în contradictoriu şi cu acest pârât, raportat la dispoziţiile art. 12 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul Român, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate publică a statului.
La dosarul cauzei, a fost depusă adresa din 2 august 2012, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală de Legislaţie şi Reglementare în Domeniul Activelor Statului, prin care s-a comunicat faptul ca imobilul în litigiu nu a fost identificat în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, modificată.
În susţinerea excepţiei ridicate, s-au invocat prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, în vigoare la momentul formulării acţiunii, prin care se statuează că statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Or, în speţă, faţă de obiectul litigiului, se conturează a fi fost justificată cererea de chemare în judecată a comunei B., prin Primar.
Pe cale de consecinţă, s-a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a considerat criticabilă şi dispoziţia instanţei de respingere a excepţiei lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.
În susţinerea excepţiei s-au invocat dispoziţiile art. 12 pct. 4 şi pct. 5 din Legea nr. 213/1998 republicată, care prevăd că, în litigiile care au ca obiect domeniul public, Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
După cum rezultă din anexa nr. 1 la Legea nr. 213/1998 privind lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, imobilul în cauză nu face parte din proprietatea publică de interes naţional, pentru a fi incidente prevederile menţionatului act normativ şi, astfel, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să justifice un interes în prezenta, cauză.
Totodată, Ministerul Finanţelor Publice şi-a motivat excepţia invocată pe prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, dispoziţii potrivit cărora, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ, or, în speţă, imobilul este un bun de interes local, astfel că reprezentarea aparţine comunei B., prin Primar.
Faţă de aceste considerente, s-a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.
S-a criticat, de asemenea, dispoziţia instanţei de apel privitoare la menţinerea dispoziţiei instanţei de fond, de constatare a nevalabilităţii titlului Statului Român, pentru următoarele motive:
Titlul statului este valabil constituit, iar dobândirea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului s-a făcut în temeiul Decretului nr. 223/1974, care reprezintă un titlu translativ de proprietate, conform actelor normative în vigoare la acea dată, iar înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român s-a făcut în deplină conformitate cu prevederile legale.
Pentru rezolvarea legală şi temeinică a acestui litigiu, instanţa trebuie să analizeze dacă şi în ce măsură imobilul a fost preluat în proprietatea statului, cu respectarea legilor în vigoare la data respectivă.
De asemenea, instanţa de judecată trebuie să reţină că o eventuală nulitate a deciziei de preluare a imobilului în proprietatea statului putea fi invocată, în situaţia în care nu s-ar fi aplicat corect prevederile decretului, iar actul administrativ s-ar fi emis cu încălcarea unor condiţii esenţiale de validitate.
Deciziile administrative care constituie titlul de proprietate al statului puteau fi contestate în condiţiile Legii nr. 1/1967, iar, ulterior, după abrogarea acestei legi, prin Legea nr. 29/1990 şi nr. 554/2004, atacarea nu mai este posibilă, deoarece aceste legi nu se pot aplica actelor administrative emise anterior intrării în vigoare. Deciziile administrative, nefiind atacate sunt în vigoare, continuă să producă efecte juridice.
Pasivitatea în care a stat reclamanta sau autorul acesteia, până la data introducerii acţiunii, face dovada lipsei de interes a acestora faţă de imobilul în litigiu, deoarece aveau posibilitatea contestării deciziei de preluare, iar, ulterior, aveau posibilitatea uzitării prevederilor Legii nr. 10/2001.
Totodată, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, în mod eronat, s-au pronunţat, în sensul respingerii excepţiei inadrnisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, faţă de prevederile imperative ale Legii nr. 10/2001, republicată.
La dosar, pârâta comuna B. a depus adresa din 4 februarie 2013, din care rezultă că reclamanta nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10 /2001.
Procedura specială, instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001, are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor ce formează obiectul acestuia act normativ. Instituirea acestei proceduri şi a unui termen de decădere nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea dreptului respectiv nu mai este posibilă.
În principiu, restituirea imobilelor preluate de stat nu mai poate avea loc, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât după urmarea procedurii prealabile, în condiţiile stabilite de acest act normativ, accesul la justiţie fiind condiţionat de urmarea acestei proceduri.
În cazul în care un litigiu, fundamentat pe prevederile dreptului comun, se referă la un bun imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de reparaţie, care este reprezentată în cazul de faţă de Legea nr, 10/2001, titularul acţiunii nu poate valorifica pretenţii referitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât legea specială de reparaţie acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care statul le-a efectuat în perioada de referinţă a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil.
S-a considerat criticabilă şi dispoziţia instanţei de fond de constatare a calităţii reclamantei de moştenitoare a defunctului F.E.A.
Cererea formulată de intimata-reclamantă de constatare a calităţii acesteia de descendentă a defunctului F.E.A., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu se circumscrie prevederilor legale invocate în susţinerea acţiunii şi nu era justificată, în speţă, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Raportat la aceste aspecte, precum şi la dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., care reglementează acţiunea în constatare, s-a apreciat că această solicitare trebuia formulată în contradictoriu cu persoana care ar fi putut contesta calitatea reclamantei.
Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate formula cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept dacă se solicită constatarea unei situaţii de fapt, cererea este inadmisibilă.
Or, considerentele hotărârii judecătoreşti relevă că, prin cerere, reclamanta a solicitat constatarea unei situaţii de fapt, respectiv a calităţii acesteia de descendentă a defunctului F.E.A., calitate care reiese din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Muzeul de Etnografie Braşov a arătat următoarele:
Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 478/1954, lege specială derogatorie de la dispoziţiile art. 813-art. 814 C. civ., în sensul că „donaţiile pot fi făcute statului sub orice formă”, drept urmare, şi acceptarea donaţiei poate fi făcută sub orice formă, plecând de la principiul echivalenţei actelor juridice.
În concret, prin oferta de donaţie făcută de către numitul F.E.A. şi autentificată din 16 iunie 1987, de către Notariatul de stat judeţean Braşov, donatorul a donat Statului Român, în condiţiile Decretul nr. 478/1954, diverse piese de artă populară, colecţionate de acesta în decursul anilor. Donaţiunea a fost făcută cu scutire de comunicare a acceptării.
În apel, instanţa a apreciat că, „cum acceptarea, în forma autentică, din partea organelor competente lipseşte, reiese că nu s-a perfectat nici un contract de donaţie şi, deci, nu era necesar să se formuleze vreun petit în nulitatea donaţiei (...)”. Or, în opinia recurentului, nu era necesară forma autentică pentru acceptarea donaţiei făcute statului; acest lucru rezultând din interpretarea judicioasă a textului art. 1 din Decretul nr. 478/1954.
Cum chestiunea dacă donaţia a fost primită de către organele competente nu putea fi analizată decât în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii donaţiei, iar acest lucru nu s-a cerut, recurentul nu a putut formula şi prezenta apărări în acest sens.
Din aceste constatări, rezultă că cererea în anularea sau nulitatea actului de donaţie trebuia pronunţată înainte sau odată cu cererea în revendicare, reclamantei lipsindu-i dovada calităţii de proprietar, iar recurentul probând deţinerea legală a bunurilor mobile.
Intimata reclamantă B.A. nu a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
În etapa procesuală a recursului, a fost administrată proba u înscrisuri, solicitată de recurentul Muzeul de Etnografie Braşov, în condiţiile art. 305 C. proc. civ.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate şi de dispoziţiile legale relevante, Înalta Curte constată următoarele:
Asupra recursurilor declarate de pârâţii Comuna B. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov:
Instanţa consideră necesar să analizeze cu prioritate motivul de recurs, invocat de ambii recurenţi, vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în virtutea consecinţelor juridice asupra soluţionării cererii în revendicare imobiliară pe care le determină găsirea ca fondat a acestui motiv.
Sub un prim aspect, este necesar să se sublinieze că, şi în ipoteza în care reclamanta se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învesteşte instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.
Astfel, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind faptul că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei şi priorităţilor normelor juridice ce operează într-un stat de drept.
Tot astfel, nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.
Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera, cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.
Fiind învestite cu o acţiune în revendicare, promovată la data de 26 noiembrie 2009, potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat de stat, ca efect al Decretului nr. 223/1974, deci după adoptarea unui act normativ special de reparaţie, instanţele au avut de analizat, în esenţă, dacă reclamanta B.A. justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care, pentru situaţia unor astfel de imobile, fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
Astfel, promovând cererea de chemare în judecată, de revendicare a imobilului situat în localitatea C., judeţul Braşov, format din casă, curte şi grădină (1166 mp), înscris în CF nr. F1 (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. F2), nr. top T1, T2, în temeiului dreptului comun, art. 480, 481 C. civ., reclamanta urmăreşte aceeaşi finalitate ca şi cea proprie procedurii administrative, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil,
Cum, pentru aceeaşi finalitate, există şi normele dreptului comun, pe care intimata reclamantă s-a întemeiat, şi actul normativ special, Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamantei este exclusă, pe temeiul priorităţii legii speciale.
În consecinţă, acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, derogatorie sub anumite aspecte,
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru intimata reclamantă de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi cu o judecare formală a cauzei, în care instanţa ar face totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
În acest sens, prin decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a dispus în sensul că, în ipoteza unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva statului sau a autorităţilor statale şi a concursului între legea specială şi cea generală, trebuie acordată prioritate legii speciale.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-art. 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate. Astfel, aşa cum, în mod just, a susţinut recurenta-pârâtă Comuna B., numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură, în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului imobil litigios, cu excepţia situaţiei în care acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Or, în speţă, situaţia premisă, demonstrată cu înscrisurile existente la dosar, este nedeclanşarea procedurii administrative obligatorii instituite de Legea nr. 10/2001, în scopul obţinerii masurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special pentru un imobil ce intra sub incidenţa acestuia, fără nicio justificare obiectivă.
Astfel, reclamanta B.A. nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun, neavând un bun, în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie, protejat de art. 6 al Convenţiei Europene, i-a fi putut fi asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială împotriva dispoziţiei emise de autorităţile administrative, exercitată într-un demers judiciar anterior, în ipoteza în care notificarea sa ar fi fost respinsă.
În acest context, criticile recurenţilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt fondate, întrucât instanţa de apel a aplicat, în mod nelegal, în cauză, principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, neacordând prioritate legii speciale, sub incidenţa căreia intra inclusiv imobilul în litigiu.
În fine, contrar celor susţinute de instanţele de fond, prin respingerea, acţiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Raportat însă la aceste noţiuni autonome (bun actual, speranţă legitimă, valoare sau interes patrimonial), definite de instanţa de contencios european a drepturilor omului în jurisprudenţa dezvoltată în această materie, sunt necesare câteva precizări.
C.E.D.O. a apreciat, în mod constant, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un hun actual şi nici o speranţă legitimă (cauzele Constandache, Lungoci şi Poenaru contra României).
În acest sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanta B.A. avea doar calitatea de „solicitantă” în privinţa restituirii bunului imobil în litigiu (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul său asupra acestui imobil nu fusese recunoscut, în mod irevocabil, de către instanţele interne, situaţie în care Înalta Curte constată că intimata reclamantă, în calitate de succesoare a autorului său, nu poate invoca, în mod eficient, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Tot astfel, contrar susţinerilor instanţelor de fond, simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului nu poate constitui baza deţinerii de către reclamantă a unui bun actual, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a C.E.D.O., în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noţiuni, reţinându-se, că: „(...) nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.”
Astfel, dacă în jurisprudenţa anterioară a C.E.D.O., simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea dobândirii de către stat a unui imobil, preluat anterior anului 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porţeaim; Andreescu Murăreţ şi alţii împotriva României), în cauza Atanasiu contra României, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului, constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanţă, sub aspectul efectelor juridice pe care le poate determina, împrejurarea constatării legalităţii ori nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
În consecinţă, în lumina jurisprudenţei actuale a C.E.D.O., constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire în natură a acestuia, nu poate să îi confere reclamantei un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană.
Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate, imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un hun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat, iniţial, în patrimoniul autorului reclamantei şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranţe de restituire”, nici măcar unei „speranţe legitime”, care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că, în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există, în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).
În acelaşi sens, art 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei; cauza Atanasiu împotriva României).
Sub acest aspect, deşi instanţele de fond au statuat că reclamanta are un bun actual, susceptibil de protecţie, conform art. 1 din Protocolul nr. 1, în realitate, titlul reclamantei nu a fost confirmat jurisdicţional anterior, pentru a se putea prevala de acesta în cadrul acţiunii în revendicare.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel nu a acordat prioritate principiului specialia generalibus derogant, în soluţionarea acţiunii în revendicare a unui bun imobil ce este inclus în domeniul de aplicabilitate a legii speciale, cerere întemeiată pe dreptul comun, şi că a aplicat greşit dispoziţiile convenţionale, întrucât reclamanta nu este titulara unui bun actual sau a unei speranţe legitime de restituire, fiind operant, în consecinţă, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legii speciale, privite prin prismă convenţională, Înalta Curte va considera fondate recursurile declarate de pârâţii Comuna B. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov.
În ceea ce priveşte motivele de recurs privind soluţionarea excepţiilor invocate în cauză, instanţa de recurs le va aprecia ca nefondate, excepţiile primind o dezlegare corectă, prin raportare la dispoziţiile Legii nr, 215/2001 şi Decretului nr. 31/1954, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român şi lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru stat, şi prin raportare la înscrisurile administrate în cauză, în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantei B.A., astfel încât soluţia prin care acestea au fost respinse se impune a fi păstrată.
În plus, analiza motivului de recurs comun referitor la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun îndreptată împotriva starului, după adoptarea unui act normativ special de reparaţie, expusă în cuprinsul prezentei decizii, care determină prin ea însăşi (per se) admiterea recursurilor formulate în cauză, face inutilă reluarea argumentelor instanţei de apel privind legalitatea soluţiei primei instanţei cu privire la excepţiile procesuale invocate de către pârâţi şi la constatarea nevalabilităţîi titlului statului, Decretul nr. 223/1974, asupra bunului imobil în litigiu, argumente pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte, apreciindu-le ca legale.
Asupra recursului declarat de pârâtul Muzeul de Etnografie Braşov:
Prin motivele de recurs expuse, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât Muzeul de Etnografie Braşov critică admiterea, în apel, a capătului de cerere având ca obiect obligarea acestei instituţii la restituirea în natură a bunurilor mobile din colecţia de artă populară, ce au fost donate de autorul reclamantei, F.E.A., Statului Român.
Sub aspect prioritar, trebuie menţionat că, în cererea modificatoare depusă în faţa primei instanţe, reclamanta B.A. nu a expus niciun temei juridic în susţinerea cererii de restituire a bunurilor mobile şi nu a argumentat această cerere, carenţe ce nu au fost observate de această instanţă şi care nu au fost, în consecinţă, remediate. Tot astfel, cadrul procesual, sub aspect subiectiv, a fost întregit după anularea primei decizii pronunţate în cauză şi trimiterea spre rejudecare, prin introducerea în cauză a pârâtului Muzeului Etnografic Braşov, aspect ce nu a fost însă criticat prin motivele de recurs, astfel încât nu poate fi analizat în acelaşi cadru, al absenţei rigorii procedurale, doar în cererea de apel, reclamanta apelantă şi-a precizat cauza juridică a cererii de chemare în judecată, invocând motive de nulitate ale ofertei de donaţie, din perspectiva dreptului comun, respectiv dispoziţiile C. civ.
Urmează, în consecinţă, a analiza recursul atât din perspectiva raportului lege generală, lege specială, cu referire la actele normative existente în prezent (respectiv Legea nr. 213/1998-Legea nr. 182/2000), dar şi cu privire la cele existente la epoca faptelor (Decretul nr. 478/1954-C. civ.), cât şi din perspectiva posibilităţii instanţei de a analiza valabilitatea titlului statului, în cadrul prezentei acţiuni.
Conform situaţiei de fapt reţinute de instanţele fondului, a rezultat că bunurile mobile solicitate au fost donate, în condiţiile Decretului nr. 478/1954, de către autorul reclamantei, F.E.A., Statului Român, cu scutire de comunicare a acceptării, potrivit actului autentificat din 16 iunie 1987, de Notariatul de stat judeţean Braşov, autorul menţionând, în mod expres, că această colecţie va rămâne în satul său natal şi în administrarea Muzeului Judeţean Braşov şi a Consiliului popular al Comunei B.
Din perspectiva dreptului aplicabil, este evident că, şi în materia restituirii bunurilor mobile, dacă a fost adoptat un act normativ special, acesta urmează a se aplica, în virtutea aceluiaşi principiu specialia generalibus derogant (normele speciale derogă întotdeauna de la general). În consecinţă, fiind adoptată Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, aceasta are caracter special în raport de Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică şi devine aplicabilă prezentului litigiu.
Astfel, potrivit art. 99 din Legea nr. 182/2000, republicată:
(1) Bunurile culturale mobile, depuse în custodia unor instituţii publice, după data de 31 decembrie 1947, vor fi restituite de către instituţiile deţinătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
(2) Bimurile culturale mobile, preluate înainte de 6 septembrie 1940, de autorităţi ale statului, nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului, după data de 6 septembrie 1940, pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Din interpretarea acestui text legal, care reglementează mai multe ipoteze distincte, rezultă că, pentru restituirea bunurilor mobile, depuse în custodia unor instituţii publice, după data de 31 decembrie 1947, este necesară cererea scrisă a persoanelor fizice sau juridice care le-au depus şi avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, ele putând fi restituite de către instituţiile deţinătoare, potrivit dreptului comun.
Într-o altă ipoteză, pentru restituirea bunurilor culturale mobile, preluate ilegal de autorităţi ale statului, după data de 6 septembrie 1940, este necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Rămâne de analizat dacă instanţa poate examina caracterul preluării bunurilor mobile de către stat, într-o acţiune în revendicare, în absenţa existenţei unei hotărâri definitive şi irevocabile de admitere a acţiunii în anulabilitatea sau în nulitatea donaţiei.
Pentru a soluţiona această problemă, se poate utiliza, prin analogie, textul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr, 10/2001, în scopul extragerii principiilor aplicabile.
Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară republicării, în noţiunea de imobile preluate în mod abuziv se includ şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, în baza Decretului nr. 410/1948, privind donaţi unea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954, privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică, prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz, dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Din interpretarea primei teze a acestui text, rezultă că legiuitorul a avut în vedere, în ceea ce priveşte imobilele preluate prin actele normative speciale, adoptate în perioada postbelică, care au servit ca temei legal pentru donaţii făcute în favoarea statului ori a altor persoane juridice, exclusiv actele de donaţie încheiate sub semnătură privată, ca urmare a derogării de la regula instituită prin dispoziţiile art. 813 C. civ., conform cărora, toate donaţiile trebuie încheiate în formă autentică.
În consecinţă, s-ar impune concluzia că, doar în această ipoteză, a trecerii în proprietatea statului în baza unor reglementări speciale, cum ar fi Decretele nr. 410/1948 şi nr. 478/1954, prin act neîncheiat în formă autentică, se poate aprecia asupra preluării abuzive, fără a fi necesar a se îndeplini condiţia admiterii acţiunii în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Or, în speţă, actul de donaţie prin care autorul reclamantei a gratificat Statul Român cu bunurile mobile a fost încheiat în formă autentică.
În consecinţă, pretinsa nulitate a actului juridic unilateral nu putea fi prezumată, ci constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, hotărâre care nu a fost exhibată în cauză, sau solicitată în prezentul litigiu.
Dintr-o altă perspectivă, admiţând că poate fi verificată valabilitatea titlului statului, în considerarea art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 („Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.), câtă vreme actul normativ special, Legea nr. 182/2000, nu prevede dispoziţii derogatorii în acest sens, instanţa de recurs apreciază că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 478/1954, act normativ special derogatoriu de la dispoziţiile art. 813-art. 814 C. civ., care prevedea că donaţiile pot fi făcute statului sub orice formă, esenţial, din perspectiva validităţii, fiind doar faptul primirii acesteia de către organele competente.
Or, în situaţia în care oferta de donaţie s-a făcut de către autorul reclamantei în condiţiile Decretului nr. 478/1954, specificându-se, în mod expres, că nu era necesară comunicarea acceptării, care, de altfel, nu era reglementată de acest act normativ special, nu mai prezintă relevanţă juridică împrejurarea ca acceptarea nu a fost făcută în formă autentică.
Constatând, deci, că titlul în baza căruia statul deţine bunurile mobile pretinse nu a fost desfiinţat şi nici nu se circumscrie unei preluări abuzive, instanţa apreciază că nu se impune restituirea bunurilor mobile pretinse, care au fost donate statului, cu respectarea condiţiilor legale speciale de la epoca faptelor.
Cum recursurile formulate în cauză au fost apreciate ca fondate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., le va admite, va modifica decizia nr. 118 Ap din 5 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civiiă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de munca şi asigurări, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanta B.A. împotriva sentinţei nr. 66S din 19 martie 2013 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă; va admite apelurile declarate de pârâţii Comuna B. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; va schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A. şi va păstra restul dispoziţiilor sentinţei privind soluţionarea excepţiilor invocate în cauză.
În temeiul art. 274, coroborat cu art. 298 şi art. 316 C. proc. civ., urmare a respingerii cererii de chemare în judecată şi, deci, a existenţei culpei procesuale a reclamantei B.A., instanţa o va obliga pe aceasta la plata sumei de 6.820 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către recurenta pârâta Comuna B., efectuate în fond, apel şi recurs, conform chitanţelor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii Comuna B., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov şi Muzeul de Etnografie Braşov, împotriva deciziei nr. 118 Ap din 5 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de munca şi asigurări sociale.
Modifică decizia atacată, în sensul că:
Respinge apelul declarat de reclamanta B.A. împotriva sentinţei nr. 66S din 19 martie 2013 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă.
Admite apelurile declarate de pârâţii Comuna B. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A.
Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.
Obligă pe intimata reclamanta B.A. la plata sumei de 6.820 RON, cheltuieli de judecată, către recurenta pârâta Comuna B., efectuate în fond, apel şi recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1516/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1518/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
