ICCJ. Decizia nr. 1639/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1639/2014
Dosar nr. 7961/99/2010**
Şedinţa publică din 13 mai 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 617/COM din 25 martie 2011 a Tribunalului Iaşi, secţia comercială şi contencios administrativ, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei Sucursala V. Iaşi şi în consecinţă s-a respins acţiunea promovată de reclamanta A.C. împotriva acesteia. A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere vizând restituirea prestaţiilor reclamantei efectuate în baza contractului de credit şi a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A.C. în contradictoriu cu pârâta SC V. România SA. În consecinţă, s-a constatat nulitatea clauzei înscrise la pct. 5 lit. a) din "condiţiile speciale" ale Convenţiei de credit nr. X1 din 14 decembrie 2007, privind comisionul de risc, pârâta fiind obligată să-i restituie reclamantei suma de 10.343,03 RON, reprezentând contravaloarea comisionului de risc, achitată la data de 25 ianuarie 2008, de la data de 25 martie 2011, data pronunţării sentinţei.
De asemenea, s-a constatat nulitatea clauzei înscrise la art. 3 lit. d) din "condiţiile speciale" ale aceleiaşi convenţii, privind data ajustării dobânzii, pârâta SC V. România SA fiind obligată să-i plătească reclamantei A.C. suma de 900 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că sucursala nu are personalitate juridică, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar dreptul de reprezentare a unei societăţi comerciale izvorăşte din lege, nesocotirea acestuia fiind sancţionabilă conform art. 71, 73 din Legea nr. 31/1990.
Excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind restituirea prestaţiilor reclamantei cu titlu de comision de risc a fost respinsă ca neîntemeiată, pe considerentul că efectul constatării nulităţii absolute a unei clauze contractuale impune, la cerere, restituirea plăţilor făcute cu acest titlu, în virtutea principiului repunerii în situaţia anterioară.
Pe fond, cu privire la comisionul de risc s-a reţinut că, pentru acelaşi serviciu - acordarea creditului - se percep două costuri, fără ca distincţia dintre ele să fie exprimată clar şi inteligibil, conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
În temeiul art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, s-a reţinut lipsa negocierii clauzei privind comisionul de risc, faptul că reclamantei nu i s-a dat posibilitatea de a discuta oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta, chiar dacă asupra procentului efectiv s-ar fi purtat discuţii.
În ceea ce priveşte cererea conexă vizând constatarea nulităţii absolute a clauzei de la art. 3 lit. d) din Convenţia de credit nr. X1 din 14 decembrie 2007, care se referă la data ajustării dobânzii, prima instanţă a constatat, de asemenea, caracterul abuziv al acesteia, pentru aceleaşi considerente avute în vedere la comisionul de risc.
Prin Decizia nr. 124 din 28 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi a fost respins apelul pârâtei V. România SA împotriva sentinţei Tribunalului Iaşi, iar apelanta a fost obligată să-i achite intimatei A.C. suma de 900 RON cheltuieli de judecată.
Pârâta V. România SA a declarat recurs, iar prin Decizia nr. 4223 din 30 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de pârâta V. România SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 124/2011 din 28 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, a fost casată decizia atacată, fiind trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. 7961/99/2010**, iar Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 69/2013 din 19 iunie 2013, a respins apelul declarat de V. România SA prin reprezentanţii săi legali împotriva Sentinţei nr. 617/com din 25 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia comercială şi contencios administrativ, fiind obligată apelanta să plătească intimatei A.C. suma de 1.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta V. România SA Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.
La termenul de dezbateri în fond, Înalta Curte a luat în discuţie excepţia prevăzută de dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, rămânând în pronunţare asupra acesteia.
Recurenta-pârâtă a fost legal citată pentru termenul din 13 mai 2014 cu menţiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 1.050 RON şi 5 RON timbru judiciar, obligaţie căreia nu s-a conformat.
Ori, prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice care se plătesc anticipat, sau în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.
Potrivit prevederilor art. 9 din O.G. nr. 32/1995, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar, cererea părţii se anulează, după caz, ca netimbrată sau insuficient timbrată.
Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei de timbrare potrivit menţiunii din citaţia pentru termenul de judecată din 13 mai 2014, când procedura a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii şi să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de pârâta V. România SA Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta V. România SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 69/2013 din 19 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1637/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1642/2014. Civil. Acţiune pauliană. Recurs → |
|---|
