ICCJ. Decizia nr. 1844/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1844/2014
Dosar nr. 3470/100/2009*
Şedinţa publică din 11 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 9 iunie 2009, sub nr. 3470/100/2009 la Tribunalul Maramureş, reclamanta Parohia Greco-Catolică B. i-a chemat în judecată pe pârâţii Parohia Ortodoxă B., Episcopia Maramureşului şi Sătmarului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând rectificarea situaţiei tabulare cuprinse în CF nr. F1, nr. top T1 şi CF nr. F2, în partea privind nr. top T1, dispunându-se radierea dreptului de proprietate al Comunităţii locale ortodoxe din comuna B., cu repunerea în situaţia anterioară de carte funciară în favoarea Bisericii Greco-Catolice B.; obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă B. să îi predea în deplină proprietate şi folosinţă imobilul în natură casă parohială şi teren, inclusiv porţiunea cu destinaţie de cimitir cuprinsă în CF nr. F1, nr. top T1, transcrise din CF nr. F2, nr. top T1; intabularea dreptului de proprietate al reclamantei în CF nr. F2, nr. top T1, cu titlu de restabilire a proprietăţii, cu cheltuieli de judecată.
Prin precizările de acţiune depuse ulterior, reclamanta Parohia Greco-Catolică B. a arătat că introducerea în cauză a Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului a fost făcută pentru opozabilitatea hotărârii faţă de aceasta şi că revendică suprafeţele de 2700 mp şi 1017 mp.
Prin cererea reconvenţională formulată la 29 noiembrie 2009, pârâta Parohia Ortodoxă Română B. a solicitat obligarea reclamantei să îi predea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul înscris în CF nr. F2, F1, nr. top T1, în natură reprezentând biserică veche monument istoric; constatarea unui drept de creanţă în favoarea Parohiei Ortodoxe B. în proporţie de 75% din valoarea imobilului pentru îmbunătăţirile aduse casei parohiale din satul B. şi construirea unui grajd, cu obligarea reclamantei la suportarea acestuia; acordarea unui drept de retenţie asupra casei parohiale şi a terenului aferent, până la achitarea dreptului de creanţă; constatarea că a dobândit dreptul de proprietate asupra bisericii, a terenului aferent şi a casei parohiale, fie în temeiul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, fie în temeiul art. 17 şi art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Prin sentinţa civilă nr. 682 din 12 aprilie 2012, Tribunalul Maramureş a admis acţiunea precizată a reclamantei; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de către pârâta-reclamantă reconvenţională; a dispus rectificarea situaţiei tabulare cuprinsă în CF nr. F1, nr. top. T1 şi CF nr. F2 nr. top. T1, radierea dreptului de proprietate al Comunităţii locale Ortodoxe din comuna B. şi repunerea în situaţia anterioară de carte funciară în favoarea Bisericii Greco-Catolice B., din CF nr. F2, nr. top. T1; a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei Parohia Greco-Catolică B. asupra imobilului cuprins în CF nr. F2. nr. top. T1, cu titlu de restabilire a proprietăţii; a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română B. să predea reclamantei Parohia Greco-Catolică B., în deplină proprietate şi folosinţă, următoarele imobile, cuprinse în CF nr. F2 nr. top. T1, în natură: casă parohială, suprafaţa de 2700 mp teren, parcelă identificată prin expertiza întocmită de expert K.T., anexa nr. 1, teren ocupat de construcţii şi aferent acestora, haşurat cu linie albastru cyan; suprafaţa de 1017 mp teren, parcelă identificată prin expertiza întocmită de expert K.T., anexa 1, haşurat cu linie verde, în natură arabil; a constatat existenţa unui drept de creanţă în favoarea pârâtei-reclamante reconvenţionale Parohia Ortodoxă Română B., în sumă de 28.100 RON, reprezentând îmbunătăţirile aduse casei parohiale din satul B.; a acordat pârâtei-reclamante-reconvenţionale un drept de retenţie asupra imobilelor casa parohială şi teren aferent, până la achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 RON; a respins celelalte capete de cerere din cererea reconvenţională precizată, având ca obiect revendicare şi constatarea dobândirii dreptului de proprietate; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, invocată de această pârâtă; a obligat pârâta-reclamantă reconvenţională la plata, către reclamantă, a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, compensând restul cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, din expertiza tehnică judiciară întocmită în cauză de expertul K.T., a rezultat că terenul în litigiu are suprafaţa totală de 10396 mp.
Terenul măsurat face parte din parcelele top. T1, top. T2 şi top. T3.
Parcela nr. top. T1 fără suprafaţă determinată în cartea funciară, a fost înscrisă iniţial în coala CF nr. F2, cu proprietar tabular iniţial Biserica Greco-Catolică B. Ulterior, înscriere din 23 octombrie 1950, proprietar a devenit comunitatea locală ortodoxă română din comuna B., imobilul fiind transcris în aceste condiţii în CF nr. F1, tot fără suprafaţă determinată în cartea funciară.
Datorită faptului că planul topografic al zonei este concretual (fără scară, pentru a putea fi determinată suprafaţa parcelei: lungimi şi lăţimi), nu s-au putut trage concluzii clare şi ferme despre limitele parcelelor topografice şi despre întinderile acestora, în contextul unei ridicări topografice actuale de precizie cu aparate performante. Determinarea exactă a parcelelor topografice în zonă nu s-a putut face decât după vecinătăţile parcelelor topo şi recunoaşterea în cascadă a vecinilor riverani topograficelor.
În aceste condiţii, s-a stabilit că parcela top. T1 a fost împărţită în trei categorii de folosinţă: suprafaţa măsurată de 2.700 mp teren în natură curţi-construcţii pe care se găsesc edificate următoarele construcţii: casă parohială, biserică veche de lemn, anexă, magazie, clopotniţă şi o ciupercă de lemn; suprafaţa măsurată de 1017 mp teren în natură grădină, fără construcţii; suprafaţa măsurată de 6679 mp teren în natură cimitir; prin urmare, un total de 10396 mp, compus din 2700 mp (Cc), 1017 mp (grădină) şi 6679 mp (cimitir).
Prin decizia civilă nr. 105/A din 12 octombrie 2012, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelurile declarate de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. şi de pârâţii Parohia Ortodoxă B. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei mai sus arătate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea precizată în totalitate şi cererea reconvenţională în ceea ce priveşte drepturile de creanţă şi de retenţie; a menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea capetelor de cerere din cererea reconvenţională şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi pe dispoziţiile din Decretul-lege nr. 115/1938 care, în art. 34 la pct. 1, prevăd că rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile, iar la pct. 3 al aceluiaşi articol prevăd că se poate cere rectificarea şi dacă nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă ale dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.
S-a apreciat că, atât timp cât acţiunea în rectificare de carte funciară este, în majoritatea cazurilor, o acţiune accesorie, care se grefează pe o acţiune principală, ca cea în nulitatea actului de preluare a imobilului, rectificarea cărţii funciare şi restabilirea situaţiei anterioare fiind doar consecinţa firească a constatării nulităţii actului de preluare, este necesară formularea unui astfel de capăt de cerere.
Fără capătul principal de cerere având ca obiect constatarea nulităţii preluării imobilului, nu se poate dispune rectificarea cărţii funciare, cât timp fie titlul în baza căruia s-a făcut preluarea, fie preluarea în sine, nu au fost anulate, întrucât proprietarul actual al imobilului se poate prevala de titlul valabil în baza căruia s-a făcut preluarea.
S-a reţinut, de asemenea, că nu i se poate pretinde instanţei să extragă din motivarea acţiunii o semnificaţie de petit în sensul de obiect al cererii, pentru că, în acest fel, se intră pe tărâmul arbitrajului şi a lipsei criteriilor de control.
S-a constatat că acţiunea reclamantei are trei capete de cerere: rectificare de carte funciară, predarea proprietăţii şi intabulare; nu există un petit de constatare a nulităţii actului sau vreun alt petit ce priveşte acţiunea de fond în înţelesul art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938, separat de acţiunea în rectificare. În motivarea acţiunii, reclamanta dezvoltat mai multe argumente, arătând că operarea proprietăţii pe numele pârâtei a fost nelegală, iar actele în temeiul cărora s-a dispus intabularea nu îndeplineau condiţiile legale, că lipseşte actul de transmitere a proprietăţii sau că au încetat efectele actului juridic în temeiul căreia s-a făcut înscrierea. Şi în precizarea de acţiune, reclamanta a arătat că înscrierea proprietăţii s-a făcut nevalabil, lipsind titlul.
Instanţa de apel a reţinut că, din multitudinea de motive invocate de către reclamantă, ar rezulta mai multe ipoteze ale art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 dar, deşi a beneficiat de o apărare juridică prin avocat, aceste motive nu s-au concretizat într-un obiect al acţiunii.
Deoarece nu există acţiune de fond având ca obiect constatarea nulităţii titlului, instanţa de apel a concluzionat că acţiunea în rectificare de carte funciară, care este o acţiune accesorie, nu poate fi admisă, întrucât urmează soarta principalului, or principalul nici măcar nu a fost formulat, pentru a putea fi analizat.
Întrucât cererea reconvenţională a fost formulată în parte prin prisma intentării acţiunii principale, instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea şi a cererii reconvenţionale, pentru că în această ipoteză pârâta nu mai are niciun interes să formuleze pretenţii proprii faţă de reclamantă.
Prin decizia nr. 3051 din 31 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei Parohia Greco-Catolică B. împotriva deciziei anterior arătate, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, act normativ care este incident în cauză, în raport de statuările deciziei în interesul legii nr. 21/2005, potrivit cărora acţiunea în rectificare de carte funciară, având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, este guvernată de dispoziţiile legii vechi, respectiv de Decretul-lege nr. 115/1938.
În conformitate cu prevederile art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, „rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se va cere de orice persoană interesată dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile”.
Prin urmare, instanţa de recurs a apreciat că rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, este condiţionată de verificarea valabilităţii înscrierii sau titlului în temeiul căruia s-a săvârşit.
Întrucât o astfel de verificare este obligatorie, ea constituie o chestiune prealabilă soluţionării petitului privind rectificarea cărţii funciare, care se analizează inclusiv pe cale incidentală, atunci când reclamanta nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului.
S-a mai reţinut că instanţa de apel nu a analizat valabilitatea titlului în temeiul căruia s-a realizat înscrierea în cartea funciară şi, pe cale de consecinţă, nici criticile referitoare la identificarea proprietarului imobilelor în litigiu, cel care trebuie să figureze şi în cartea funciară, urmând ca, în urma rejudecării, să fie analizate şi aspectele de fond a pricinii, dezvoltate prin cererea principală şi prin cea reconvenţională.
Referitor la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că instanţa de apel a pronunţat o soluţie contradictorie care impune reanalizarea în rejudecare şi a acestei excepţii, în condiţiile în care apelul Statului Român, prin care acesta preciza că nu are calitate procesuală pasivă, a fost admis, însă instanţa de apel a considerat că acesta are calitate procesuală pasivă, întrucât în speţă este vorba despre un imobil care se pretinde a fi fost preluat de către Statul Român, reprezentat legal de către Ministerul Finanţelor Publice, câtă vreme nu există prevederi legale exprese care să stabilească altă entitate responsabilă.
După casarea cu trimitere, cauza a fost reînregistrată sub nr. 3470/100/2009*, la Curtea de Apel Cluj.
Prin precizările depuse la dosar, pârâta Parohia Ortodoxă Română B., a solicitat respingerea cererilor reclamantei şi admiterea cererii reconvenţionale în parte şi în consecinţă, obligarea reclamantei să îi predea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, imobilul înscris în CF nr. F2, nr. top T1 în natură biserică veche monument istoric, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra bisericii şi a terenului aferent în temeiul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, cu înlăturarea obligării ei la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul din 4 decembrie 2013, a fost respinsă cererea de intervenţie în interesul pârâtei Parohia Ortodoxă Română B., formulată de Asociaţia foştilor greco-catolici în prezent ortodocşi şi a urmaşilor lor din Maramureşul Istoric.
Prin decizia nr. 227/A din 11 decembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins apelurile declarate de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. şi de pârâta Parohia Ortodoxă B.; a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul respingerii acţiunii precizate a reclamantei împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că asupra imobilului înscris în CF nr. F2, nr. top T1 biserică şi cimitir, parcelă fără suprafaţă determinată, proprietară tabulară a fost Parohia Greco-Catolică B.
Prin încheierea nr. 28 din 23 octombrie 1950, nr. top T1 s-a transcris în cartea funciară a comunei B., în favoarea Comunităţii locale ortodoxe române din comuna B. Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză rezultă că terenul în litigiu are o suprafaţă de 10396 mp, reprezentând 3 parcele: o parcelă în suprafaţă de 2700 mp pe care sunt construite o casă parohială, biserica veche de lemn, anexă, magazie, clopotniţă şi o ciupercă de lemn; parcela în suprafaţă de 1017 mp de natură grădină; o parcelă în suprafaţă de 6679 mp având natura de cimitir.
Având în vedere îndrumările obligatorii ale instanţei supreme, potrivit cărora în cadrul acţiunii în rectificare de carte funciară, constatarea nevalabilităţii titlului statului poate fi analizată pe cale incidentală, ca o chestiune prealabilă, chiar în lipsa formulării exprese de către reclamantă a unui capăt de cerere distinct, instanţa de apel a constatat nevalabilitatea parţială a preluării parcelelor în suprafaţă de 2700 mp şi în suprafaţă de 1017 mp de către Statul Român de la reclamantă şi a transmiterii lor în favoarea Comunităţii locale ortodoxe române din comuna B., inclusiv a încheierii de carte funciară din 23 octombrie 1950, în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, conform îndrumărilor instanţei de casare, respectiv în baza art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 în forma aflată în vigoare la data înregistrării acţiunii introductive de instanţă.
Instanţa de apel a mai reţinut că apelul reclamantei Parohia Greco-Catolică B. a vizat în principal respingerea în totalitate a cererii reconvenţionale formulate de pârâta Parohia Ortodoxă Română B., iar în subsidiar schimbarea doar în parte a sentinţei, în sensul constatării unui drept de creanţă în favoarea pârâtei de 6.100 RON în loc de 28.100 RON şi respingerea dreptului de retenţie al pârâtei.
Cererea reconvenţională formulată de pârâtă a fost admisă în parte, de către instanţa de fond, cu privire la suma de 28.100 RON reprezentând îmbunătăţiri aduse la imobilul în litigiu şi anexelor acestuia, constând în lucrări de consolidare a fundaţiei, turnarea pardoselei de ciment sclivisit în pridvor, înlocuit duşumele în camere, turnat ciment sclivisit, tavanele, acoperiş, aşa cum a rezultat din probele administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul M.A., coroborat cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
Instanţa de apel a reţinut că solicitarea subsidiară a apelantei-reclamante, de diminuare a sumei reprezentând îmbunătăţiri aduse imobilului de către pârâtă, de la suma de 28.100 RON, la suma de 6.100 RON, se bazează pe raportul de expertiză efectuat de expertul C.E. conform căruia valoarea de piaţă a lucrărilor executate de pârâtă este de 6.100 RON, reprezentând 34,4% din preţul de piaţă al clădirii. S-a considerat de către instanţa de apel că această evaluare este greşită, deoarece valoarea casei a fost redusă în mod artificial la suma de 19.213 RON prin aplicarea coeficientului de reducere de 0,30%, luând în considerare numai casa, fără teren, deşi reclamanta a revendicat atât casa, cât şi terenul.
Cu privire la dreptul de retenţie asupra imobilelor, acordat pârâtei până la achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 RON reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor, instanţa de apel a reţinut că acesta reprezintă un mijloc de garantare a executării obligaţiei de plată de către reclamantă şi o excepţie de neexecutare. Cum pentru a putea dispune de imobilele ce fac obiectul dreptului de retenţie reclamanta trebuie să plătească pârâtei suma datorată, s-a apreciat că aplicarea dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. s-a făcut corect în speţă, cu privire la constatarea dreptului de retenţie.
Pentru aceste motive, a fost respins apelul declarat de reclamantă.
Referitor la apelul pârâtei Parohia Ortodoxă Română B., instanţa de apel a reţinut că nu este posibilă constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă asupra bisericii, a terenului aferent şi a casei parohiale în temeiul art. 111 C. proc. civ. şi a art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, întrucât Parohia Ortodoxă Română B. nu a respectat dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 invocat de către aceasta, constând în parcurgerea procedurii prevăzute de acest text legal şi obţinerea hotărârii judecătoreşti.
S-a considerat că nu poate fi primită nici solicitarea pârâtei-apelante de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra bisericii şi terenului aferent, în temeiul Decretului-lege nr. 115/1938.
Conform art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, în cazul în care s-au înscris, fără cauză legitimă, drepturi reale care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani. Expresia „potrivit legii”, trimite la condiţiile posesiei prevăzute de C. civ., respectiv ca posesia aptă să ducă la uzucapiune să fie utilă şi neviciată. S-a reţinut că Statul Român a intervenit desfiinţând cultul greco-catolic şi atribuind bunurile aparţinând parohiilor greco-catolice, comunităţilor ortodoxe. Prin urmare, s-a apreciat că o posesie bazată pe violenţă, nu duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, deoarece posesia a fost viciată, indiferent cât timp a trecut de la data înscrierii dreptului real, fără cauză legitimă, în cartea funciară.
Considerând că nu pot fi admise capetele de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra bisericii şi a terenului aferent, în baza art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 sau a art. 17 şi art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi admis nici capătul de cerere având ca obiect obligarea reclamantei să îi predea pârâtei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul înscris în CF nr. F2 (F2), nr. top. T1 în natură biserică monument istoric.
Instanţa de apel a apreciat că problema majorităţii numărului membrilor comunităţii ortodoxe actuale, raportat la numărul membrilor comunităţii greco-catolice, nu este hotărâtoare, faţă de dezlegările şi îndrumările obligatorii date, în această speţă, de către instanţa de casare şi având în vedere că pârâta nu a urmat procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 în timpul cât a fost în vigoare, că nu şi-a întemeiat cererea reconvenţională pe dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi nu în ultimul rând, reţinând că membrii comunităţii creştine ortodoxe din localitatea B. au o biserică nouă, impunătoare, în care se pot desfăşura toate serviciile religioase, în condiţii mult mai bune decât în biserica veche reprezentând monument istoric.
Pentru aceste considerente a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română B.
A fost admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Maramureş, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei tribunalului, în sensul respingerii acţiunii precizate a reclamantei împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu se află înscris în cartea funciară pe numele Comunităţii ortodoxe române din comuna B., judeţul Maramureş şi este revendicat de către Parohia Greco-Catolică B. Întrucât imobilul nu face parte din domeniul public al statului, astfel cum este el definit în art. 3 din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, s-a apreciat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta Parohia Greco-Catolică B. şi pârâta Parohia Ortodoxă B.
Recurenta-reclamantă Parohia Greco-Catolică B. a formulat următoarele critici:
1. În mod greşit a fost admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi constatată lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât, care a fost chemat în judecată, pentru opozabilitate, în condiţiile în care acesta ar putea emite pretenţii asupra imobilului în litigiu, împrocesuarea sa în calitate de pârât fiind corectă.
Chiar pârâta Parohia Ortodoxă Română B., prin întâmpinarea formulată în cauză, a invocat dobândirea de drept de către Statul Român a bunurilor obiect de litigiu în cauză, bunuri pe care le-ar fi transmis acesteia, în condiţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Prin dispoziţiile art. 36 din Decretul nr. 177/1948, se stabileşte că „averea cultelor dispărute sau a căror recunoaştere a fost retrasă, aparţine de drept Statului”.
În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 213/1998 coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât calitatea procesuală pasivă nu poate fi restrânsă numai la natura bunului (public sau privat) aparţinând statului.
Calitatea de subiect al raportului juridic litigios a pârâtului există ca efect al dispoziţiilor art. 36 din Decretul nr. 177/1948 şi al dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 358/1948, acesta fiind reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, conform dispoziţiilor art. 81 din H.G. nr. 52/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice.
2. În legătură cu respingerea apelului său, apelanta-reclamantă Parohia Greco-Catolică B. a susţinut următoarele:
Greşit a menţinut instanţa de apel dispoziţiile sentinţei civile nr. 682 din 12 aprilie 2012, care este nelegală în partea privind admiterea acţiunii reconvenţionale, fiind interpretate şi aplicate eronat dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., dar şi ale art. 494 alin. (3) C. civ.
Prin sentinţa civilă menţionată, s-a constatat, în favoarea apelantei-pârâte Parohia Ortodoxă Română B., existenţa unui drept de creanţă în sumă de 28.100 RON, reprezentând îmbunătăţiri aduse casei parohiale, acordându-se acestei pârâte un drept de retenţie asupra casei parohiale şi terenului aferent, până la achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 RON.
Susţine apelanta că, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., instanţa de fond putea constata existenţa unui drept de creanţă doar în situaţia juridică în care aceasta nu avea posibilitatea de realizare a dreptului, prin obligarea apelantei-reclamante Parohia Greco-Catolică B. la plata dreptului de creanţă.
Apelanta-pârâtă-reconvenţional Parohia Ortodoxă Română B. a cerut obligarea apelantei-reclamante la suportarea dreptului de creanţă însă, asupra acestei cereri, instanţa de fond nu s-a pronunţat. În aceste condiţii, apelanta pârâtă-reconvenţional, n-a uzitat de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. pentru completarea sentinţei şi nici n-a formulat apel în cauză în această privinţă.
Pe cale de consecinţă, cererea în constatare a fost admisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.
Critică recurenta, ca nelegală, şi acordarea, de către instanţa de fond, a dreptului de retenţie. Atât timp cât apelanta-reclamantă n-a fost obligată a plăti vreo sumă de bani, cu titlu de cheltuieli necesare şi utile legate de imobilul revendicat, recunoaşterea acestui drept, până la achitarea către pârâtă a sumei de 28.100 RON, este nelegală.
Solicită a se avea în vedere dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ., în modalitatea sporului de valoare dobândit de imobil. Se arată că instanţa trebuia să aibă în vedere numai suma de 6.100 RON, valoarea de piaţă a lucrărilor, ele fiind executate pe perioada anilor 1969-1977, perioadă în care biserica a fost folosită de pârâta-reclamantă-reconvenţional, acestea, prin folosire, dobândind uzură.
Suma de 6.100 RON este determinată prin expertiza C.E., prin calcularea acesteia la preţul actual, cu scăderea uzurii, cuantumul dreptului de creanţă constatat trecând peste valoarea de piaţă a casei parohiale, apreciată la suma de 17.740 RON prin aceeaşi expertiză.
Eronat expertiza M.A. a calculat îmbunătăţirile prin preţul tehnic actualizat, fără a ţine seama de uzura acestor lucrări, ele fiind integrate unei case vechi, a cărei valoare, ţinând seama de vechime, este sub valoarea dreptului de creanţă.
3. În mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., acţiunea precizată a reclamantei fiind admisă în totalitate, sens în care acesteia i se cuvin cheltuielile de judecată solicitate (onorariu de avocat în primul ciclu procesual, la instanţa de recurs şi în al doilea ciclu procesual în apel, precum şi costul deplasărilor) a căror respingere nu a fost motivată.
Recurenta-pârâtă Parohia Ortodoxă B. a formulat următoarele critici:
1. În mod greşit a fost admisă acţiunea reclamantei în condiţiile în care aceasta nu are un petit de constatare a nulităţii actului de preluare, iar rectificarea cărţii funciare este o cerere accesorie celei de constatare a nulităţii.
Că acţiunea în rectificare este o acţiune accesorie, o demonstrează textul art. 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938 care prevede că „Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei acţiunii de fond, va fi imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său”.
Recurenta susţine că, în cauză, acţiunea are trei petite: de rectificare cărţii funciare, predarea proprietăţii şi intabulare. N u a fost formulată o solicitare de constatare a nulităţii actului de preluare, distinct şi fără echivoc, astfel încât instanţa de judecată nu poate dispune rectificarea cărţii funciare.
2. În mod greşit a fost reţinută incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 34 pct. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938, care cuprinde două teze: una vizează situaţia în care nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului, iar cea de-a doua are în vedere situaţia în care efectele actului juridic, în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, au încetat.
Nici una dintre aceste teze nu este aplicabilă în speţă. Nu s-a arătat în ce împrejurări dreptul de proprietate al pârâtei s-a stins şi nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat acest lucru.
Referitor la încetarea efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, recurenta-pârâtă arată că nu există nicio dovadă că actul de trecere din proprietatea statului în cea a Bisericii Ortodoxe şi-ar fi încetat efectele, în condiţiile în care actul de preluare, de către stat, a patrimoniului Bisericii Greco-Catolice şi-a produs efectele, abrogarea ulterioară a acestuia, după căderea regimului comunist, neputând retroactiva.
În baza art. 36 din Decretul nr. 177/1948, „averea cultelor dispărute sau a căror recunoaştere a fost retrasă aparţine de drept Statului”.
Susţine recurenta că reclamanta nu justifică un interes în rectificarea cărţii funciare potrivit art. 34 şi art. 39 din Legea nr. 115/1938, dreptul de a formula o asemenea cerere revenind statului, şi nici nu este în măsură să revendice acest imobil, întrucât el aparţine Parohiei Ortodoxe Române B., care a primit imobilele de la statul român şi s-a înscris în cartea funciară. Acest transfer este perfect valid deoarece Statul Român a dobândit un drept de proprietate asupra imobilelor în baza legii, astfel încât, fiind vorba de un mod originar de dobândire a proprietăţii, el nu trebuia înscris în Cartea Funciară.
De asemenea, transmiterea acestui drept unei alte persoane nu este ilegal, deoarece transferul s-a făcut printr-un act administrativ de autoritate, iar nu printr-un act de drept civil supus reglementării prevăzute de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Deşi nu mai este în vigoare sub acest aspect, chiar dacă ar fi fost în vigoare, condiţiile prevăzute de art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938 nu sunt îndeplinite, fiind incidente dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora regimul juridic al imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase preluate de stat sau alte persoane juridice va fi reglementat prin acte normative, până la a căror adoptare este interzisă înstrăinarea acestor imobile ori schimbarea destinaţiei acestora.
În concretizarea acestei dispoziţii legale, prin O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 501/2002, s-a stabilit modalitatea de retrocedare a unor bunuri imobile, altele decât lăcaşurile de cult care au aparţinut cultelor religioase din România.
În privinţa lăcaşelor de cult care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 precizează că situaţia juridică a acestora se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Recurenta a precizat că dispoziţia legală evocată reglementează o procedură specială pentru rezolvarea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult preluate de Biserica Ortodoxă Română, procedură care se bazează pe acordul reprezentanţilor celor două culte şi pe dorinţa credincioşilor.
Dacă s-ar da curs cererii reclamantei, ar urma ca în cartea funciară să fie înscris Statul Român şi în nici un caz reclamanta care, astfel, nu îşi justifică nici un interes la acţiune, aşa cum s-a arătat mai înainte.
În sprijinul afirmaţiilor de mai sus, invocă jurisprudenţă.
A mai susţinut recurenta că înscrierea pârâtei are ca temei legal Decretul nr. 358/1948, act normativ nesupus cenzurii instanţelor judecătoreşti, în timp ce reconstituirea dreptului de proprietate a lăcaşurilor de cult şi a terenurilor aferente acestora se realizează în condiţiile Decretului-lege nr. 126/1990, iar nu de către instanţa de judecată.
Afirmă că, prin lege, nu instanţele judecătoreşti restabilesc dreptul de proprietate, nefiind atributul lor, deşi O.U.G. nr. 64/2004 prevede posibilitatea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun. Prin urmare, judecarea acţiunii, chiar şi numai cu privire la folosirea lăcaşului de cult, constituie o depăşire a atribuţiilor care revin instanţelor judecătoreşti.
Pe de altă parte, potrivit art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948: „dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat.”
Potrivit adresei din 12 octombrie 2009 a Direcţiei Judeţene de Statistică Maramureş, la recensământul populaţiei şi locuinţelor din anul 2002, din totalul de 1184 de cetăţeni ai satului B., 1020 suflete aparţin cultului ortodox, 131 de persoane sunt greco-catolice, iar 44 aparţin altor confesiuni.
Aşadar, credincioşii greco-catolici, reprezintă, procentual aproximativ 11%, credincioşii ortodocşi circa 85%, iar restul de peste 3% aparţin altor confesiuni.
3. Susţine, invocând poziţia Bisericii Ortodoxe asupra restituirii lăcaşurilor de cult, astfel cum a fost sintetizată în scrisoarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române adresată ministrului justiţiei din 12 februarie 2002, că instanţele din sistemul jurisdicţional al Ministerului de Justiţie încalcă principiul autonomiei bisericeşti, întrucât litigiile având ca obiect restituirea lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale ce au aparţinut cultului greco-catolic şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română ca efect al Decretului nr. 358/1948 sunt de competenţa exclusivă a comisiei de dialog prevăzută de art. 3 din Decretul lege nr. 126/1990.
Menţionează că există o opinie conform căreia cultele religioase se pot adresa justiţiei, dar numai după epuizarea procedurilor prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Procedura în faţa comisiei mixte este obligatorie, iar o acţiune introdusă direct la instanţă fără a se fi urmat această procedură poate fi respinsă ca prematură.
De asemenea, în cazul în care între culte, acestea fiind autonome dar nu şi independente faţă de stat, apar litigii, conflicte, statul are dreptul şi obligaţia să intervină prin autorităţile publice pentru soluţionarea respectivelor conflicte.
Susţine însă că, în practica instanţelor de judecată, s-a consacrat opinia contrară care neagă puterii judecătoreşti atribuţii în judecarea litigiilor privind proprietatea sau folosinţa lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma.
Această opinie se întemeiază, formal, pe dispoziţiile art. 3 din Decretul 126/1990, considerându-se că soluţionarea acestor litigii cu privire la lăcaşurile de cult reprezintă o depăşire a atribuţiilor instanţelor judecătoreşti. În acest sens, invocă Decizia nr. 23/1993 a Curţii Constituţionale care consideră că ultima parte a art. 3, prin faptul că ţine seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, aplică principiul majorităţii, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.
În privinţa opţiunii majorităţii enoriaşilor, arată că a prezentat mai sus punctul de vedere cu referire la dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 şi la alte acte normative.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-reclamantă critică greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, greşita admitere a cererii reconvenţionale în ceea ce priveşte valoarea îmbunătăţirilor şi acordarea unui drept de retenţie, precum şi greşita aplicare a dispoziţiilor referitoare la cheltuielile de judecată.
La rândul său, recurenta pârâtă critică admiterea acţiunii de rectificare carte funciară, susţinând că instanţa nu era învestită cu o cerere în constatarea nulităţii actului de preluare, că nu a motivat reţinerea dispoziţiilor art. 34 pct. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi că nu a aplicat dispoziţiile legilor speciale care prevăd proceduri administrative ce exced controlului instanţelor judecătoreşti.
Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt, în parte, întemeiate.
Astfel, în primul ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare în apel cu îndrumarea, pentru instanţa de trimitere, de a verifica, pe cale incidentală, în procedura de soluţionare a cererii principale de rectificare a cărţii funciare, valabilitatea titlului în baza căruia s-a procedat la intabulare.
De asemenea s-a solicitat instanţei de trimitere să reanalizeze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, faţă de motivarea contradictorie a instanţei de apel.
În legătură cu prima critică dezvoltată în recursul reclamantei, referitoare la calitatea procesuală pasivă a statului, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat că Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală în cauză, întrucât imobilul, obiect al litigiului, nu face parte din domeniul public al statului.
Această soluţie a fost criticată în recurs de reclamanta Parohia Greco-Catolică B., care a susţinut, întemeiat, că nu se poate restrânge calitatea de subiect al raportului juridic litigios a statului numai în legătură cu un bun ce aparţine domeniului public.
Este corectă critica reclamantei, în condiţiile în care, în cauză, calitatea procesuală a statului este atrasă de împrejurarea că a deţinut în patrimoniu imobilul în litigiu, astfel că, într-un proces de rectificare a cărţii funciare, în soluţionarea petitului privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, în calitate de fost deţinător care ar putea opune un drept, hotărârea trebuie să îi fie opozabilă. De altfel, analiza legalităţii titlului pârâtei, cu care aceasta s-a înscris în cartea funciară, presupune atât verificarea legalităţii operaţiunii de preluare de către stat, cât şi temeiul juridic al transmiterii ulterioare a acestuia către pârâtă. În acest context se impune a fi verificată, în ceea ce priveşte preluarea efectivă a bunului, incidenţa Decretului nr. 358/1948 înscris în cartea funciară a imobilului, a cărui aplicare a fost contestată chiar în întâmpinarea formulată de Statul Român, în contradictoriu cu părţile litigante care pretind, fiecare, un drept de proprietate asupra imobilului.
Prin urmare, din acest punct de vedere, Statul Român are calitate procesuală pasivă, urmând a figura ca pârât în litigiul dedus judecăţii.
Celelalte critici ale recurentei reclamante referitoare la aspectele subsidiare soluţiei principale, privind existenţa sau inexistenţa unei hotărâri pronunţate în realizarea obligaţiei de plată a contravalorii îmbunătăţirilor, modalitatea de calcul a acestora, acordarea dreptului de retenţie sau a cheltuielilor procesuale, vor putea fi analizate numai în raport de soluţia dată în ceea ce priveşte stabilirea titularului dreptului de proprietate.
Verificând criticile din recursul pârâtei, Înalta Curte reţine că prima susţinere, cea privind inexistenţa unui petit în constatarea nevalabilităţii titlului statului este lipsită de suport legal, în condiţiile în care instanţa de control judiciar a dezlegat, în primul ciclu procesual, această problemă de drept, statuând că instanţa, pe cale incidentală, într-o acţiune în rectificare de carte funciară, poate analiza nulitatea titlului înscris în cartea funciară şi în absenţa unui petit expres.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare, constatând în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi a art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, nevalabilitatea parţială a preluării parcelelor de 2700 mp şi 1017 mp, fără însă a motiva această soluţie.
Astfel, în decizia de casare s-a stabilit că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, dispunându-se ca, prin prisma acestor dispoziţii, să se verifice valabilitatea titlului înscris în cartea funciară şi să se identifice proprietarul imobilelor. Instanţa de apel nu a analizat în mod concret, raportat la situaţia de fapt, în ce împrejurări tezele textului de lege menţionat, astfel cum sunt precizate în conţinutul normei, respectiv nevalabilitatea înscrierii sau a titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea sunt aplicabile cauzei, în condiţiile în care a constatat generic, fără a se baza pe argumente juridice, atât nelegalitatea preluării de către stat a bunului, cât şi nelegalitatea transmiterii acestuia către pârâtă, cu consecinţa înlăturării astfel a dreptului de proprietate al pârâtei.
Prin urmare, Înalta Curte constată nemotivarea soluţiei instanţei de apel, sub acest aspect, simpla enunţare a nevalabilităţii titlului nefiind suficientă pentru a efectua controlul judiciar de legalitate, raportat la o situaţie de fapt ce nu a fost stabilită în mod neechivoc, această împrejurare impunând casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare faţă de necercetarea fondului în prezenta cauză.
Nu este fondată, însă, critica pârâtei referitoare la abrogarea implicită a dispoziţiilor art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938, după adoptarea Legii nr. 7/1996. Actul normativ menţionat este aplicabil în soluţionarea petitului de rectificare, având drept fundament interpretarea dată prin decizia nr. 21 din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care face trimitere expres la categoriile de acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 22-art. 25 şi art. 34-art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938. Cum acest aspect a fost dezlegat în prima decizie de casare, obligatorie în cauză, reiterarea criticii nu mai poate face obiectul unei analize distincte în prezentul recurs.
Înalta Curte reţine o confuzie în critica pârâtei în sensul că acesta consideră, greşit, că instanţa de apel ar fi făcut aplicarea art. 34 pct. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938 când, în realitate, a făcut aplicarea art. 34 pct. 1 din acest act normativ, însă, astfel cum s-a menţionat anterior, fără ca această măsură să fi fost motivată corespunzător.
Instanţa de apel a respins cererea de constatare a dreptului de proprietate al pârâtei, formulată pe cale reconvenţională, cu motivarea că Parohia Ortodoxă nu a obţinut, prealabil intabulării, o hotărâre judecătorească cu respectarea procedurii reglementate de art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 şi că nu poate invoca nici uzucapiunea tabulară, posesia sa fiind întemeiată pe violenţă.
Raportat la aceste constatări ale instanţei de apel, Înalta Curte apreciază, în primul rând, că instanţa de apel trebuia să lămurească dacă şi în ce mod au fost aplicate, în situaţia dedusă judecăţii, dispoziţiile art. 36 şi art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948, respectiv ale Decretului nr. 358/1948 acte normative înscrise în cartea funciară a imobilului ca temei juridic al transmiterii proprietăţii şi invocate în apărare de către pârâtă, în vederea identificării în mod concret a modalităţii de trecere a bunurilor din patrimoniul cultului greco-catolic în cel al statului, respectiv al comunităţii ortodoxe. Aceasta întrucât în cartea funciară au fost înscrise temeiuri juridice ce vizează categorii distincte de bunuri, atât lăcaşul de cult şi casa parohiale, cât şi alte tipuri de bunuri, cum este în speţă terenul arabil, grădină, supuse unor regimuri juridice diferite ce se impun a fi lămurite.
Este întemeiată şi critica referitoare la nereţinerea, în cauză, a incidenţei, în materia restituirii bunurilor ce au aparţinut cultelor religioase desfiinţate sub regimul comunist, a dispoziţiilor speciale edictate în acest scop.
Cum rezolvarea problemei proprietăţii asupra lăcaşurilor de cult, a caselor parohiale şi a altor bunuri ce au aparţinut comunităţilor religioase, s-a făcut prin adoptarea unor reglementări cu caracter special (Decretul-lege nr. 126/1990, O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 501/2002), în cauză, în soluţionarea acţiunii de drept comun în restituirea imobilelor ce au aparţinut cultului greco-catolic, nu se poate face abstracţie de aceste dispoziţii speciale.
Astfel, în ceea ce priveşte lăcaşul de cult, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 126/1990 câtă vreme pârâta nu şi-a întemeiat cererea pe aceste dispoziţii speciale, susţinând că problema majorităţii credincioşilor unui cult nu prezintă importanţă, faţă de limitele deciziei de casare şi a faptului că, apreciază instanţa de apel, cererea reconvenţională nu ar fi fost întemeiată pe dispoziţiile acestui text de lege.
Înalta Curte va înlătura aceste argumente, constatând că dezlegarea dată de instanţa de control judiciar, care a dispus a fi analizată valabilitatea titlurilor părţilor, nu exclude verificarea dispoziţiilor legislaţiei speciale, astfel cum a considerat instanţa de apel care, în mod nejustificat, a înlăturat din analiza sa, aplicarea legilor speciale de restituire, cum sunt dispoziţiile menţionate ale art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, care introduc, drept criteriu determinant, în soluţionarea cererilor de retrocedare a astfel de bunuri, opţiunea credincioşilor din comunităţile ce deţin aceste bunuri.
Împrejurarea că solicitarea de retrocedare nu a fost rezolvată în procedura prealabilă, din cauza neîntrunirii comisiei mixte prevăzută cu atribuţii în acest sens de dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, a deschis reclamantei calea acţiunii în justiţie, cu respectarea cadrului normativ special menţionat anterior.
Recurenta-pârâtă s-a prevalat de aplicabilitatea legilor speciale, însă a apreciat, în mod greşit, că acestea exclud calea dreptului comun şi că astfel de acţiuni exced atribuţiilor puterii judecătoreşti.
În condiţiile în care există dispoziţia expresă a O.U.G. nr. 64/2004 care dă în competenţa instanţelor civile de drept comun în materia restituirii proprietăţilor, soluţionarea unor acţiuni privind situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale, nu se poate aprecia că problema retrocedării acestui tip de bunuri presupune exclusiv o rezolvare nejurisdicţională.
La rândul său, O.U.G. nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002 are, în privinţa imobilelor ce intră sub incidenţa sa, altele decât lăcaşele de cult, caracterul unei legi speciale.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată şi va trimite, potrivit art. 312 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ., cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel care va proceda la soluţionarea litigiului şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor. În acest cadru procesual, va stabili situaţia de fapt, analizând motivat, în soluţionarea cererii de rectificare a cărţii funciare, valabilitatea preluării bunului de către stat şi a transmiterii acestuia către Biserica Ortodoxă, cu luarea în considerare, la identificarea titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor, în acţiunea de drept comun, a reglementărilor legale în vigoare la momentul preluării, verificând şi incidenţa în cauză a principiilor reglementate de legile speciale în materia restituirii bunurilor ce au aparţinut cultului greco-catolic desfiinţat de regimul comunist.
Raportat la modul de soluţionare a cererilor principale, urmează a fi soluţionate şi capetele de cerere subsidiare formulate de pârâtă pe cale reconvenţională, urmând a fi avute în vedere, la rejudecare, şi criticile formulate în recurs de către reclamantă referitoare la acordarea îmbunătăţirilor şi a dreptului de retenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. şi de pârâta Parohia Ortodoxă B. împotriva deciziei nr. 227 /A din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1843/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1845/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
