ICCJ. Decizia nr. 1848/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1848/2014
Dosar nr. 621/1/2014
Şedinţa publică din 12 iunie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 124 din 27 ianuarie 2005 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în Dosarul nr. 5450/2002, a fost admisă contestaţia reclamanţilor S.R. şi A.M.N. împotriva dispoziţiei din 12 septembrie 2002 emise de Viceprimarul oraşului Eforie, dispunându-se anularea acesteia şi obligarea Primarului oraşului Eforie să emită o nouă dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului, Vila „P.” şi a terenului aferent de 862 mp, ce a format lotul nr. L1 Eforie Sud, în fosta parcelare M.T., cu următoarele vecinătăţi: E-faleza superioară; V-lot. L2; N-lot. L3; S-lot. L4.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul fondului a reţinut, în esenţă, că imobilul menţionat a fost iniţial rechiziţionat de stat în temeiul Legii nr. 139/1940, ulterior rămânând în posesia statului fără titlu, fără a fi restituit proprietarilor de drept, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 de care s-au prevalat reclamanţii.
Art. 1 din legea specială consacră prevalenţa restituirii în natură a bunului, prima instanţă apreciind măsura ca posibilă.
Totodată, tribunalul a constatat că emiterea dispoziţiei de către Viceprimar, în locul Primarului localităţii, nu atrage sancţiunea nulităţii, câtă vreme acest act a fost dispus în acord cu prevederile art. 68 lit. a), art. 71 alin. (1) şi art. 79, dar şi a art. 82 alin. (1) din Legea nr. 215/2001; totodată, s-a apreciat că, în cauză, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Primarul oraşului Eforie.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul Primarul oraşului Eforie a declarat apel în termen legal, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
S-a criticat soluţia prin prisma greşitei reţineri a calităţii procesuale pasive a autorităţii locale în privinţa construcţiei Vila „P.”, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 2002 încheiat între SC C.S. SA cu SC M. SRL, suprafaţa de teren aferentă edificiului, de 480 mp, fiind concesionată către societatea cumpărătoare, conform hotărârii Consiliului Local din 2002.
Apelantul pârât a arătat că dispoziţia vizând acordarea de despăgubiri în cuantum de 17 . 500 dolari SUA (20 dolari SUA/mp) pentru terenul de 862 mp imposibil a fi restituit în natură este corectă, câtă vreme suprafaţa de 480 mp a fost concesionată noului titular al dreptului asupra construcţiei, pe aceasta urmând de altfel a se construi o alee de acces în interiorul campingului, iar pe restul de teren rămas liber nu se poate construi în condiţiile Legii nr. 50/1991 şi ale Legii nr. 453/2001, precum şi ale Regulamentului local de urbanism.
Apelantul a mai susţinut că acest imobil a fost rechiziţionat de stat în anul 1940, bunul neintrând aşadar în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum şi că notificatorii au depus copia actului de vânzare-cumpărare încheiat între C.N.I.D. şi M.S., fără transcriere şi fără a se face vreo dovadă a gradului de rudenie cu cumpărătorul menţionat.
Prin decizia civilă nr. 309/C din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, apelul formulat de pârât a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în tot, iar pe fond, contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată; s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se obligarea intimaţilor reclamanţi la plata, către apelantul pârât, a sumei de 550 RON reprezentând cheltuieli de judecată, iar către intervenienţii B. a sumei de 2.290 RON, cu acelaşi titlu.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că notificarea formulată de petenţii S.R., A.A. şi A.M.N. în temeiul Legii nr. 10/2001, adresată Primăriei oraşului Eforie şi înregistrată din 9 august 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc „D.V.”, a vizat restituirea în natură a imobilului identificat drept Vila „P.” situată în Complexul camping „C.”, cu terenul aferent de 862 mp, care la data naţionalizării a aparţinut antecesorului lor, M.S., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 22 octombrie 1924.
Curtea de apel a constatat că prima instanţă a stabilit corect, pe baza probelor administrate, că reclamanţii S.R., A.A. şi A.M.N. s-au legitimat ca persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, câtă vreme au probat că bunul a aparţinut autorului lor, iar pentru atestarea calităţii lor de moştenitori a fost emis certificatul din 11 septembrie 2001 de Biroul Notarial Public E. Bucureşti.
Totodată, probatoriul administrat în cauză a confirmat faptul că această construcţie, achiziţionată de autorul intimaţilor reclamanţi sub denumirea Vila „I.”, ulterior cunoscută ca Vila „E.” (denumire sub care a şi fost rechiziţionată în anul 1940), astfel cum reiese din situaţia fiscală a lotului L1, este aceeaşi cu cea care în prezent se identifică drept Vila „P.” ce a făcut obiectul notificării, aspect confirmat de expertiza topografică.
Prin urmare, instanţa de apel a înlăturat ca nefondate criticile formulate prin motivele de apel cu privire la lipsa calităţii intimaţilor de persoane îndreptăţite ca şi cele referitoare la inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru considerentul preluării bunului în afara perioadei de referinţă a actului normativ, constatându-se că prima instanţă a stabilit în mod corect că imobilul se încadrează în domeniul de aplicare a legii speciale reparatorii.
Prin dispoziţia din 12 septembrie 2002 emisă de Viceprimarul oraşului Eforie s-a respins cererea de restituire în natură a acestei construcţii, cât şi a terenului aferent, motivat însă şi de faptul că Vila „P.” a făcut obiectul deciziei din 26 aprilie 2002 emise de SC C.S. SA Eforie Sud. În aceste condiţii, autoritatea locală a propus măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul de 862 mp imposibil a fi restituit în natură, singurul bun pentru care avea calitatea de persoană deţinătoare, la valoarea de 17.500 dolari SUA (20 dolari SUA/mp).
Instanţa de apel a mai constatat că, anterior promovării contestaţiei împotriva dispoziţiei din 12 septembrie 2002, reclamanţii au primit decizia din 26 aprilie 2002 emisă de SC C.S. SA Eforie Sud, care a respins cererea de restituire în natură a Vilei „P.” şi a terenului de 862 mp aferent (pentru ultimul, cu menţiunea că terenul nu face parte din patrimoniul societăţii, ci din cel al oraşului Eforie). Această decizie, prezentată de altfel în Dosarul nr. 14274/2002 al Judecătoriei Constanţa, nu a fost contestată de reclamanţi, astfel cum s-a arătat şi în şedinţa din 16 mai 2011, pentru considerentul că imobilul-construcţie fusese deja înstrăinat de societate.
Vila „P.” a intrat în patrimoniul SC C.S. SA prin Protocolul de predare-primire din 13 noiembrie 2000 încheiat de această societate în procedura de divizare, intervenientei fiindu-i transmis în folosinţă şi terenul aferent activelor turistice preluate.
Ulterior, construcţia a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 ianuarie 2002 la Biroul Notarial Public G.P. şi E.L.S. către SC M. SRL Constanţa, înstrăinare ce s-a realizat cu acordul instituţiei implicate în privatizare şi în baza negocierii directe consemnate prin procesul-verbal din 14 ianuarie 2001.
La data înstrăinării către SC M. SRL Constanţa, bunul imobil suferise deja transformări majore legate de capacitatea de cazare, în actul de înstrăinare consemnându-se faptul că imobilul S+P+1E are o suprafaţă construită de 295 mp şi capacitate de cazare de 39 de locuri dispuse în 24 de camere, astfel că acesta, conform raportului de expertiză imobiliară efectuat de expert C.C. reprezintă un imobil nou faţă de cel descris în titlul autorului reclamanţilor, fiind compus din 7 camere, 3 antreuri, o cămară şi trei latrine.
La rândul său, SC M. SRL înstrăinează activul unei persoane fizice, P.F., cu menţiunea că terenul de 480 mp (parte din lotul L1) este deţinut în continuare de către societatea vânzătoare în baza contractului de concesiune din 4 iulie 2002 încheiat cu oraşul Eforie, contractul autentificat din 26 septembrie 2002 la Biroul Notarial Public B.C.
La data de 24 aprilie 2003 între oraşul Eforie şi P.F. se încheie un contract de vânzare-cumpărare, privind terenul de 261,22 mp din suprafaţa totală de 480,15 mp din acest lot, restul de 218,93 mp fiind vândut aceleiaşi persoane prin contractul autentificat din 18 septembrie 2003 la Biroul Notarial Public J.D.-D.V.
Devenită proprietară asupra construcţiei şi terenului de 480 mp, P.F. înstrăinează acest imobil către intervenienţii în interes alăturat apelantului, B.D. şi B.J.A., conform contractului autentificat din 22 decembrie 2003 la Biroul Notarial Public F.V. La rândul lor, intervenienţii înstrăinează bunul numitului J.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 mai 2005 la Biroul Notarial Public J.D.-D.V.
Chestiunea lipsei interesului intervenienţilor B. în prezentul litigiu, invocată de reclamanţi cu ocazia dezbaterilor din 16 mai 2011, nu a fost reţinută de instanţa de apel, având în vedere caracterul accesoriu al acesteia, întrucât este formulată în interesul apelantului pârât oraşul Eforie, pentru susţinerea apărărilor acestuia şi salvgardarea propriului act translativ care a consacrat transmiterea ulterioară a dreptului de proprietate.
De altfel, aspectul existenţei unui interes în proces al intervenienţilor B., de a susţine poziţia procesuală a apelantului, a fost clarificat prin încheierea din 21 septembrie 2009, odată cu admiterea în principiu a acestei cereri formulate în calea de atac, fiind totodată probat faptul că intervenienţii au formulat separat cerere de chemare în garanţie pentru o eventuală evicţiune.
În ce priveşte identificarea exactă a poziţionării imobilului s-a efectuat, în cauză o expertiză topografică de către expert S.D., care a relevat poziţionarea edificiului cu suprafaţa construită de 264,98 mp, pe terenul de 862,31 mp; lucrarea a fost completată urmare obiecţiunilor, la termenul din 22 octombrie 2007, iar ulterior, la termenul din 22 februarie 2010 a fost depusă expertiza topo realizată de expert A.F.
Cu privire la legitimitatea intimaţilor reclamanţi de a primi în natură construcţia şi terenul menţionat, soluţie adoptată de prima instanţă, curtea de apel a reţinut următoarele:
Intimaţii reclamanţi nu au contestat decizia din 26 aprilie 2002 a Consiliului de Administraţie al SC C.S. SA (emisă şi comunicată de societatea intervenientă), în condiţiile în care la acea dată bunul era deja înstrăinat către SC M. SRL Constanţa, conform contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 2002. În egală măsură, aceştia nu au acţionat în sensul invocării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate asupra acestui activ, formulând însă acţiune clasică în revendicare, înregistrată pe rolul instanţelor la 3 mai 2007 (respinsă în fond şi apel).
La rândul său, autoritatea locală nu putea dispune asupra măsurilor reparatorii (restituirea în natură sau prin echivalent) pentru un bun pentru care nu a avut nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nici ulterior, calitatea de persoană deţinătoare, dispoziţia contestată făcând trimitere explicită la decizia societăţii comerciale care, la 14 februarie 2001, întrunea această calitate.
Instanţa de apel a apreciat că această situaţie nu susţine însă apărarea apelantului potrivit cu care, pentru această construcţie, urmează să se reţină lipsa calităţii procesuale a Primarului oraşului Eforie, întrucât pentru că problema calităţii procesuale nu se referă la poziţia de persoană deţinătoare, ci, în speţă, la cea de emitent al dispoziţiei contestate (având în vedere că atât Primarul, cât şi Viceprimarul îndeplinesc în condiţiile Legii nr. 10/2001, dar şi potrivit atribuţiilor conferite prin Legea nr. 215/2001, obligaţiile legate de emiterea dispoziţiilor prevăzute de art. 25).
Conchizând pe acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere că, în absenţa oricărei contestaţii asupra deciziei societăţii SC C.S. SA şi în lipsa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de constatare a nulităţii actelor translative ale dreptului de proprietate, pronunţate în condiţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, intimaţii reclamanţi nu se mai puteau considera îndreptăţiţi la restituirea în natură a construcţiei, solicitând obligarea altei entităţi (în speţă, a pârâtului Primarul oraşului Eforie) la restituirea ei, după cum nu mai erau îndrituiţi să obţină pe calea contestării dispoziţiei din 12 septembrie 2002, nici măsuri reparatorii prin echivalent.
Acesta a fost şi considerentul pentru care a fost respinsă cererea intimaţilor reclamanţi de completare a obiectivelor expertizei tehnice efectuate de expert C.C., formulată la termenul din 20 decembrie 2010, după încuviinţarea probei în şedinţa din 26 aprilie 2010.
Potrivit celor deja redate, instanţa de apel a apreciat că, din acest punct de vedere, judecătorul fondului a dat o soluţie greşită prin acordarea în natură a imobilului construcţie Vila „P.” către reclamanţi, câtă vreme la data pronunţării hotărârii, bunul fusese deja înstrăinat intervenienţilor B., imobil ce a făcut obiectul unor multiple raporturi juridice translative de proprietate.
În ce priveşte terenul aferent de 862 mp, curtea de apel a reţinut că acesta nu poate fi restituit în natură, întrucât atât expertiza S.D., cât şi expertiza topografică A.F., atestă faptul că: terenul aferent Vilei este de 480,15 mp, care însă a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 24 aprilie 2003 şi, respectiv, din 18 septembrie 2003 la Biroul Notarial Public J.D.-D.V.; o suprafaţă de 45 mp este afectată unei căi de acces, alee (B-C-F-G), iar o suprafaţă de 336,85 mp este teren aferent fostei Autoserviri Camping „C.”, care, la rândul său, a făcut obiectul unui act translativ de drepturi către SC G.E. SRL în anul 2001 (adresa din 8 septembrie 2005 a Consiliului Local Eforie şi contractul autentificat din 25 octombrie 2001).
Adresa din 19 februarie 2010 a autorităţii locale a confirmat înstrăinarea activului Autoservire Camping „C.” de către SC C.S. SA societăţii SC G.E. SRL, terenul aferent fiind dat în folosinţă cumpărătorului; acest teren este cuprins în planul urbanistic „Camping C.” aprobat prin hotărârea Consiliului Local Eforie din 2001.
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că propunerea formulată de pârât de acordare de despăgubiri băneşti pentru întreaga suprafaţă (necontestată decât din perspectiva refuzului de restituire în natură) a fost corectă, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (4) teza ultimă şi alin. (7) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Sub aspectul excepţiei de perimare a cauzei, ridicate în cererea de intervenţie a intervenienţilor B.D. şi B.J.A., curtea de apel a reţinut că aceasta este neîntemeiată, pentru că, după suspendarea judecăţii în fond la 15 noiembrie 2002, în acord cu dispoziţiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a depus dovada formulării unei cereri de repunere pe rol de către reclamantul A.M.N. prin avocat S.D.A., comunicată Tribunalului Constanţa la 18 august 2003.
În lipsa dovezilor privind existenţa unui alt act procesual înregistrat la aceeaşi instanţă în baza trimiterii poştale recomandate, de către o terţă persoană (aspecte care în acest caz implică invocarea falsului şi a uzului de fals), susţinerile legate de inadvertenţele de sediu ale cabinetului avocaţial al apărătorului părţii, ca şi de prezenţa ştampilei unei alte entităţi la rubrica corespunzătoare a expeditorului nu pot fi apreciate ca suficiente în privinţa greşitei respingeri de prima instanţă a excepţiei de perimare, prin încheierea din 1 iunie 2004.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii M.M.O. şi A.M.N. împotriva deciziei civile nr. 309/C din 23 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
A fost casată decizia recurată trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel cu motivarea ca instanţa de rejudecare să stabilească cuantumul despăgubirilor ce au fost propuse reclamanţilor, exclusiv pentru terenul de 862 mp, imposibil de restituit în natură, conform standardelor internaţionale de evaluare.
S-a reţinut că prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind procedura de stabilire a despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În consecinţă prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2007 nu se aplică dispoziţiei contestate de către reclamanţi.
Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 92 C din 6 noiembrie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelantul pârât Primarul oraşului Eforie împotriva sentinţei civile nr. 124 din 27 ianuarie 2005 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 5450/2002, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi M.M.O.şi A.M.N. şi intimaţii intervenienţi în interes alăturat apelantului pârât Primarul Oraşului Eforie, B.D. şi B.J.A., prin mandatar B.V., şi SC C.S. SA, prin administrator judiciar R.I. IPURL.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte contestaţia formulată.
A dispus anularea în parte a dispoziţiei din 12 septembrie 2002 emisă de Primarul oraşului Eforie în privinţa pct. 2 şi a obligat oraşul Eforie către reclamanţi la plata sumei de 134.500 RON, cu titlu de despăgubiri.
A respins cererea de restituire în natură a imobilului.
În considerentele hotărârii, Curtea de apel a reţinut următoarele:
În baza art. 22 din Legea nr. 10/2001 reclamanţii au declanşat procedura administrativă, notificând SC C.S. SA pentru restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 862 m.p. şi construcţie Vila „P.”.
La momentul adoptării Legii nr. 10/2001, SC C.S. SA avea calitatea de unitate deţinătoare a activului, Vila „P.”, însă cu privire la teren, avea contract de concesiune încheiat cu unitatea administrativ teritorială.
În baza art. 25 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare (SC C.S. SA) a emis decizia din 26 aprilie 2002, în baza căreia a respins notificarea în integralitatea ei (construcţia Vila „P.” activ pentru care se justifică însuşirea acesteia de către unitatea deţinătoare), însă cu privire la teren le-a indicat notificatorilor să se adreseze oraşului Eforie în proprietatea căruia se află terenul.
Această decizie nu a fost contestată de către reclamanţi şi respingerea pretenţiilor reclamanţilor privitor la construcţie a intrat, ca atare, în circuitul civil, pretenţie care nu poate fi opusă unităţii administrativ-teritoriale, întrucât la data adoptării Legii nr. 10/2001, nu avea calitatea de unitate deţinătoare.
După respingerea notificării de către SC C.S. SA, reclamanţii s-au adresat unităţii administrative-teritoriale, oraşului Eforie, cu notificare solicitând restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 862 mp şi construcţie, Vila „P.”.
În baza art. 25 din Legea nr. 10/2001, Primarul oraşului Eforie a emis dispoziţia din 12 septembrie 2002, prin care a respins cererea de restituire în natură a imobilului construcţie, Vila „P.” şi teren în suprafaţă de 862 mp.
S-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc valoare estimativă de 17.500 dolari SUA pentru imobilul reprezentând teren în suprafaţă de 862 mp, imposibil de restituit în natură.
Această dispoziţie a fost contestată la Tribunalul Constanţa, secţia civilă.
În urma administrării probelor, în cele două cicluri procesuale, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul teren în suprafaţă de 862 mp.
Cu privire la construcţie, pârâta SC C.S. SA, astfel cum s-a menţionat mai sus, a emis decizia din 26 aprilie 2002 prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a construcţiei, decizie care nu a fost contestată şi a intrat în puterea lucrului judecat, astfel că aceştia nu mai pot beneficia de măsuri reparatorii.
Întreg imobilul, compus din teren în suprafaţă de 862 mp şi construcţia Vila „P.”, a aparţinut autorului reclamanţilor, M.S., şi a fost preluat abuziv de către stat conform Legii nr. 139/1940 privind achiziţiile publice.
În urma efectuării raportului de expertiză, privitor la teren, s-a stabilit că în urma vânzării succesive către intervenienţii în interesul intimatului pârât SC C.S. SA (SC M. SRL, P.F., B.D. şi B.J.A.) şi ulterior, către J.C., alături de construcţie a fost înstrăinat şi terenul în suprafaţă de 480,15 mp din cei 862 mp.
Diferenţa de 336,85 mp nu poate fi restituită în natură, întrucât pe această suprafaţă a fost edificată o construcţie proprietatea unui terţ şi 45 mp sunt ocupaţi de o cale de acces.
Prin urmare, suprafaţa de 862 mp nu poate fi restituită în natură, fapt pentru care instanţa de apel a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent bănesc, potrivit art. 26 alin. (1) raportat la art. 10 alin. (6) şi alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere că dispoziţia contestată din 12 septembrie 2002 a fost emisă anterior adoptării Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în cuprinsul acesteia fiind menţionat cuantumul despăgubirilor oferite reclamanţilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în mod legal recurenţii au susţinut că, în cauză, nu sunt incidente efectele obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 52/2007 dată de către secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Astfel, prin acest recurs în interesul legii s-a stabilit că „Prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.
În consecinţă, prevederile art. 16 din Titlul VII nu sunt incidente cu privire la dispoziţia contestată, fapt pentru care instanţa supremă a trimis cauza instanţei de apel pentru verificarea în baza standardelor internaţionale de evaluare a cuantumului despăgubirilor ce au fost propuse reclamanţilor pentru terenul în suprafaţă de 862 mp, imposibil de restituit în natură.
Conformându-se dispoziţiilor instanţei supreme, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a procedat la administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară imobiliară, cu privire la evaluarea terenului în suprafaţă de 862 mp situat în Eforie Sud, str. D., judeţul Constanţa, avându-se în vedere standardele de evaluare internaţională.
În urma efectuării raportului de expertiză s-a stabilit că valoarea terenului este în sumă de 134.500 RON, raport care a fost însuşit de părţi.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte contestaţia formulată.
A dispus anularea în tot a dispoziţiei din 12 septembrie 2002 emisă de Primarul oraşului Eforie, în privinţa pct. 2 şi a obligat oraşul Eforie către reclamanţi la plata sumei de 134.500 RON, cu titlu de despăgubiri.
A respins cererea de restituire în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 862 mp.
Privitor la cererea de suspendare solicitată de către SC C.S. SA, cu motivarea că prin încheierea nr. 1119 din 11 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de aceasta, instanţa a respins-o având în vedere obiectul cauzei, contestarea dispoziţiei din 12 septembrie 2002 emisă de Primarul oraşului Eforie, cu privire la teren, care nu are nici-o legătură cu această unitate, şi totodată, avându-se în vedere limitele deciziei de casare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul oraşului Eforie, care susţine că decizia pronunţată a fost dată cu încălcarea legii, fiind incident cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Motivele de recurs vizează soluţia prin care s-a dispus obligarea oraşului Eforie să plătească reclamanţilor suma de 134.500 RON, fiind astfel încălcate prevederile art. 36-art. 40 din Legea nr. 10/2001, în varianta iniţială, nemodificată, precum şi dispoziţiile art. 11-art. 17 din H.G. nr. 614/2001 care aprobă Normele metodologice din 27 iunie 2001 de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicate în M. Of. nr. 379/11.07.2001.
După expunerea situaţiei procesului, se susţine că în raport de decizia de casare a Înaltei Curţi, soluţia Curţii de Apel materializată în decizia nr. 92/C din 6 noiembrie 2013 este esenţial nelegală, în condiţiile în care obligă pârâtul să plătească în mod direct reclamanţilor despăgubiri în sumă de 134.500 RON.
În speţă, dispoziţia din 12 septembrie 2002, care a fost contestată în termenul legal prevăzut în Legea nr. 10/2001, a fost emisă pe data de 12 septembrie 2002, anterior intrării în vigoare a art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, modalitatea de acordare a despăgubirilor era prevăzută în Capitolul V intitulat „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti”, nemodificat, care reglementează în cuprinsul art. 36-art. 40 modalitatea în care se acordau despăgubirile băneşti.
Astfel, potrivit acestor reglementări, în cazul în care persoana îndreptăţită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu este posibilă, unitatea deţinătoare sau, după caz, primăria transmite decizia, respectiv dispoziţia privind oferta de acordare a despăgubirilor băneşti, prefecturii în a cărei rază acestea îşi au sediul, în termen de 60 de zile de la primirea notificării.
Potrivit art. 37, după centralizarea notificărilor şi a ofertelor de acordare a despăgubirilor băneşti, prefecturile aveau obligaţia să transmită centralizatoarele, împreună cu materialele primite, Ministerului Finanţelor Publice, unde, pentru evaluarea despăgubirilor băneşti care urmează să fie acordate persoanelor îndreptăţite, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii se va constitui prin decizie a primului-ministru o comisie inter-ministerială formată din 2-3 reprezentanţi ai Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Administraţiei Publice.
Legiuitorul a prevăzut în art. 40 că, „pe baza evaluării despăgubirilor băneşti, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin lege specială se vor reglementa modalităţile, cuantumul şi procedurile de acordare a despăgubirilor băneşti, care pot fi plafonate”.
Modalitatea de acordare a despăgubirilor a fost inclusă în Normele metodologice din 27 iunie 2001 de aplicare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adoptate prin H.G. nr. 614/2001 publicate în M. Of. nr. 379/11.07.2001.
Se observă din cadrul legislativ expus faptul că niciodată autoritatea locală nu a avut obligaţia legală de a plăti sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în dispoziţiile privind restituirea în echivalent bănesc a imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, Curtea de Apel Constanţa în mod nelegal a stabilit în sarcina oraşului Eforie obligaţia de a plăti suma 134.500 RON, în condiţiile în care niciun text de lege nu prevede o astfel de obligaţie de plată.
De altfel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pin decizia de casare a statuat asupra posibilităţii de reevaluare conform standardelor internaţionale a imobilului ce face obiectul notificării, obligaţia unităţii deţinătoare, în speţă, oraşul Eforie, fiind aceea de emite o nouă dispoziţie prin care să constate dreptul persoanei îndreptăţite de a primi cu titlu de despăgubiri suma stabilită prin expertiza întocmită, nicidecum de a plăti această sumă.
Decizia Curţii de Apel Constanţa va trebui analizată şi în contextul în care s-au menţinut celelalte prevederi ale dispoziţiei contestate, inclusiv aceea de la art. 3 unde se prevede că „dispoziţia va fi comunicată Prefecturii Constanţa pentru acordarea despăgubirilor băneşti”.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este fondat, în sensul consideraţiilor ce succed.
Singura critică formulată în recurs se referă la faptul că, în mod greşit instanţa de apel a stabilit în sarcina recurentului pârât Primarul oraşului Eforie obligaţia de a plăti reclamanţilor suma de 134.500 RON, şi este întemeiată, Înalta Curte constatând că s-a făcut o greşită aplicare a textelor de lege incidente în cauză.
În speţă s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că dispoziţia din 12 septembrie 2002, în cuprinsul căreia este menţionat cuantumul despăgubirilor oferite persoanelor îndreptăţite, fiind emisă anterior adoptării Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu sunt incidente efectele obligatorii ale deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 dată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Prin această decizie instanţa supremă a stabilit că prevederile cuprinse în Titlul VII, Capitolul V, art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, dispoziţiile/deciziile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi (iulie 2005), urmare a atacării lor cu contestaţie, rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii actului contestat.
În acest context, constatând inaplicabilitatea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi conformându-se deciziei de casare a instanţei supreme, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel, în rejudecare, a procedat la evaluarea terenului în suprafaţă de 862 mp situat în Eforie Sud, str. D., avându-se în vedere standardele de evaluare internaţională. S-a efectuat un raport de expertiză prin care s-a stabilit că valoarea terenului este în sumă de 134.500 RON, context în care s-a dispus anularea dispoziţiei din 12 septembrie 2002 emisă de Primarul oraşului Eforie, în privinţa pct. 2 şi obligarea pârâtului oraşul Eforie către reclamanţi la plata sumei de 134.500 RON cu titlu de despăgubiri.
Soluţia este greşită în partea referitoare la obligarea directă a recurentului pârât la plata unei sume băneşti, încălcându-se astfel dispoziţiile care reglementează obligaţia legală a unităţii deţinătoare de a se pronunţa prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii reale a imobilului, câtă vreme a considerat că restituirea lui în natură nu este posibilă.
Din cuprinsul prevederilor art. 21 alin. (4), art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, în condiţiile acestui act normativ, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, să propună persoanei îndreptăţite acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În speţă, contestaţia formulată împotriva dispoziţiei din 12 septembrie 2002 a fost înregistrată la secţia civilă a tribunalului competent la data de 25 octombrie 2002, fiind incidentă Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, aplicabilă de la 14 februarie 2001 până la 4 aprilie 2005, în care era prevăzută modalitatea de acordare a despăgubirilor în Capitolul V, intitulat „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti”, unde, în cuprinsul art. 36-art. 40 se reglementa modalitatea în care se acordau despăgubirile băneşti.
Potrivit acestor reglementări, în cazul în care persoana îndreptăţită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu este posibilă, unitatea deţinătoare sau, după caz, Primăria transmite decizia, respectiv dispoziţia privind oferta de acordare a despăgubirilor băneşti, prefecturii în a cărei rază acestea îşi au sediul, în termen de 60 de zile de la primirea notificării.
În acest sens se reţine că, în mod legal, recurentul pârât a susţinut că decizia Curţii de Apel va trebui analizată şi în contextul în care s-au menţinut celelalte prevederi ale dispoziţiei contestate, inclusiv aceea de la art. 3 unde se prevede că „dispoziţia va fi comunicată Prefecturii Constanţa pentru acordarea despăgubirilor băneşti”.
Concluzionând, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va modifica decizia atacată, în parte, în sensul că va obliga pârâtul să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru teren, în valoare de 134.500 RON.
Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul oraşului Eforie împotriva deciziei civile nr. 92 C din 6 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Modifică în parte decizia atacată în sensul că obligă pârâtul să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru teren, în valoare de 134.500 RON.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1847/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1849/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
