ICCJ. Decizia nr. 1875/2014. Civil. Actiune in raspundere contractuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1875/2014
Dosar nr. 229/122/2012
Şedinţa publică din 27 mai 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 30 ianuarie 2012 înregistrată la Tribunalul Giurgiu, reclamantul E.I. a chemat în judecată pârâta Societatea Agricolă A. Vedea, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 848.581,87 RON, reprezentând împrumut datorat.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în perioada anilor 2002 - 2005, în calitate de acţionar majoritar la societatea pârâtă, a creditat cu sume de bani societatea cu privire la care ulterior s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. X1/2003.
Prin Sentinţa civilă nr. 29 din 7 martie 2013 a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 22.900 RON reprezentând împrumut.
În motivarea sentinţei, făcându-se referire la dispoziţiile art. 969, 970 C. civ., la acordul de mediere depus la dosar şi la dispoziţiile art. 3 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, s-a reţinut că o parte din sumă a fost recunoscută de către societate, după care efectuându-se un calcul implicit s-a ajuns la concluzia reflectată în dispozitivul hotărârii.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul E.I.
În motivarea apelului, s-a arătat că împrumuturile solicitate a fi restituite de către pârâtă au fost acordate în perioada anilor 2002 - 2005, ultimul datând din data de 20 octombrie 2005, fiind recunoscute de către Societatea Agricolă A. Vedea cu care s-a ajuns la un acord de mediere în data de 27 februarie 2009.
Prin acordul de mediere, a mai arătat apelantul, părţile au prevăzut un pact comisoriu de grad 4 în cazul în care debitoarele nu îşi achită tranşele lunare, astfel cum au fost stabilite de comun acord. Faţă de aceste aspecte, apelantul arată că suma datorată de către intimată nu a fost achitată la scadenţele convenite, astfel că acordul de mediere a fost desfiinţat.
Cu toate acestea, a susţinut apelantul, prima instanţă a considerat în mod greşit că acordul de mediere este raportul juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care este clar că izvorul pretenţiilor era reprezentat de contractele de împrumut.
În opinia apelantului, prima instanţă trebuia să oblige pârâta să-i restituie întreaga sumă împrumutată, şi anume 848.581,87 RON.
În final, apelantul a precizat că prima instanţă a reţinut nelegal faptul că a doua societate cuprinsă în raportul de mediere ar fi achitat în baza Sentinţei comerciale nr. 289 din 29 octombrie 2009 suma de 831.566 RON executată silit. În legătură cu această sumă, apelantul a precizat că viza împrumutul pe care SC A.A. SA Vedea îl contractase în nume propriu.
Prin Decizia civilă nr. 300 A din 24 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant E.I. împotriva Sentinţei civile nr. 29 din 7 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă.
În motivare, instanţa de apel a reţinut că raportul juridic dedus judecăţii de către reclamant este reprezentat de contractele de împrumut încheiate în perioada anilor 2002 - 2005 cu Societatea Agricolă A. SA.
Acordul de mediere nu face obiectul prezentei judecăţi deoarece pe de o parte aşa a dorit reclamantul în virtutea principiului disponibilităţii, iar pe de altă parte, o acţiune în baza unui acord de mediere autentificat la notariat ar fi lipsită de interes în condiţiile în care acordul autentificat este titlu executoriu potrivit dispoziţiilor Legii nr. 192/2006.
Prin urmare, prima instanţă trebuia să observe (1) dacă s-a probat existenţa împrumutului, (2) dacă dreptul la acţiune a fost exercitat în cadrul termenului de prescripţie şi (3) în caz afirmativ, dacă a fost restituit, ori dacă obligaţia împrumutatului s-a stins în alt mod.
În opinia instanţei de apel, reclamantul nu a probat realitatea şi veridicitatea contractelor de împrumut în baza cărora ar fi împrumutat pârâta cu sume de bani în perioada anilor 2002 - 2005, când acelaşi reclamant era acţionar majoritar la societatea pârâtă. Deşi reclamantul prezintă un înscris în sens de instrumentum probationis, acesta nu dovedeşte operaţiunile juridice, în sensul de negotium juris, pe care urmăreşte să le ateste.
Ţinând seama de limitele judecăţii în apel, ceea ce s-a judecat în prima instanţă şi s-a criticat prin cererea de apel, curtea de apel nu a analizat în ce măsură vânzătorul acţiunilor este ţinut să garanteze pe cumpărătorul acestora în privinţa evicţiunii prin faptele proprii ale vânzătorului, împrumuturile deduse judecăţii au fost acordate societăţii tocmai de către vânzătorul acţiunilor, anterior înstrăinării acestora şi fără a fi aduse la cunoştinţa cumpărătorilor.
Cu toate acestea, faţă de întâmpinarea depusă la dosar fond, s-a reţinut că prima instanţă trebuia să constate că pârâta a afirmat dubii serioase cu privire la încheierea contractelor de împrumut şi în consecinţă să observe că niciunul dintre contractele invocate de către reclamant şi aflate la filele 33 - 34, respectiv 69 nu au dată certă (în sensul art. 1182 C. civ.). Chiar dacă societatea este parte şi nu terţ la încheierea împrumuturilor respective, aspectele legate de data certă sunt relevante în condiţiile în care prima instanţă trebuia să verifice cel puţin dacă potrivit legii şi potrivit statutului societăţii, R.F. putea angaja societatea în mod legal la momentul la care se susţine că ar fi avut loc împrumuturile (moment despre care reclamantul răspunde la interogatoriu că nu şi-l aminteşte). Mai mult, prima instanţă trebuia să observe că în contractele de împrumut ce fac obiectul cauzei, se prevede că numai documentele contabile vor constitui dovada creditului acordat or, astfel de documente nu au fost prezentate la dosar.
Prealabil admiterii totale sau parţiale a acţiunii, prima instanţă trebuia să lămurească susţinerile pârâtei care afirmă, printre altele, inexistenţa împrumutului în realitate. Aceasta în condiţiile în care împrumutul societăţii comerciale trebuia să se realizeze (date fiind cuantumul sumei împrumutate şi reglementările în materia disciplinei financiar-fiscale în vigoare la nivelul anilor 2002 - 2005), exclusiv prin tranzacţie bancară, şi nu cu plata în numerar.
Reţinând poziţia expresă a reclamantului în sensul că nu acordul de mediere este cauza pretenţiilor, Curtea nu a analizat legalitatea inserării pactului comisoriu de grad 4 în acordul de mediere şi nici nu a făcut aprecieri cu privire la posibilitatea desfiinţării acordului de mediere de drept, fără intervenţia instanţei.
Sub acest aspect, s-a observat totuşi, că acordul de mediere din data de 27 februarie 2009 intervenea după prescrierea dreptului la acţiunea în răspundere contractuală şi că respectivul acord de mediere a fost învestit cu formulă executorie de către beneficiar (după cum rezultă din copia acordului depus la dosarul de fond).
În actualul stadiu al procesului, instanţa de apel a observat că pârâta nu a formulat apel, astfel că soluţia de admitere a apelului cu consecinţa respingerii acţiunii în totalitatea ei ca prescrisă sau nefondată, nu este posibilă faţă de dispoziţiile art. 296 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. (principiul neagravării situaţiei apelantului în propria cale de atac).
Aşadar, deşi a arătat că în opinia Curţii acţiunea în pretenţii întemeiată pe contractele de împrumut în perioada anilor 2002 - 2005 este prescrisă în integralitatea ei, nu putea pronunţa o astfel de soluţie.
Din acelaşi motiv şi, în plus, din cauza faptului că excepţiile, care fac inutilă soluţionarea fondului, se judecă cu prioritate, curtea de apel nu a putut respinge acţiunea ca nefondată pentru nedovedirea pretenţiilor de către reclamant.
Faţă de toate cele arătate anterior, instanţa de apel a reţinut că apelantul nu are dreptul la a-i fi restituită nicio sumă de bani de către pârâtă deoarece pretenţiile din împrumuturile invocate erau prescrise conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, neexistând o recunoaştere de datorie în cadrul termenului de prescripţie (prescripţia sub imperiul vechilor coduri era reglementată prin norme de ordine publică) sau o plată voluntară a datoriei, după expirarea termenului de prescripţie, care să nu poată fi supusă repetiţiunii.
Oricum, dacă s-ar intra pe fondul raportului juridic, observându-se că reclamantul nu a probat veridicitatea şi realitatea împrumuturilor în condiţiile C. proc. civ., doar o tranzacţie a părţilor (în măsura în care instanţa nu ar reţine convenţia frauduloasă a acestora) ar putea duce la îmbrăcarea în haină juridică a obligaţiei de restituire a sumelor de bani solicitate prin acţiunea introductivă şi prin cererea de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul E.I., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare, recurentul arată că deşi instanţa de apel era ţinută să analizeze cauza în limitele cererii de apel, întreaga motivare a acestei hotărâri reprezintă o critică şi combatere a hotărârii instanţei de fond, criticile şi susţinerile formulate de reclamant nefiind analizate în hotărârea pronunţată.
Cu toate că instanţa de apel nu poate crea într-o astfel de cale apelantului o situaţie mai grea decât cea din hotărârea pronunţată, prin motivarea deciziei în apel instanţa reţine că reclamantul nu are dreptul de a-i fi restituită vreo sumă de bani de către pârâtă, pretenţiile formulate fiind prescrise sau nefondate.
Apreciază recurentul că instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că deşi avea obligaţia de a arata motivele pentru care a înlăturat susţinerile reclamantului şi care au fost motivele pentru care au fost respinse susţinerile din apel, prin motivarea deciziei pronunţate instanţa nu face altceva decât să arate de ce ar fi trebui să fie respinsă integral acţiunea formulată, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.
În ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii, recurentul susţine că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel faptul că nu a dovedit realitatea împrumuturilor acordate pârâtei.
Referitor la înscrisurile depuse de reclamant pentru dovedirea pretenţiilor, acestea având caracterul unor înscrisuri sub semnătură privată, pentru valabilitatea/opozabilitatea acestora între părţi nu este necesar ca acestea să aibă dată certă şi chiar mai mult, pârâta nu le-a contestat şi nu a înţeles să acţioneze împotriva acestora, ceea ce echivalează cu o acceptarea a acestora.
Mai mult, pârâta a recunoscut împrumutul şi valoarea acestuia prin acordul de mediere încheiat între părţi la data de 29 februarie 2009, înscris în cuprinsul căruia reprezentantul debitoarei recunoaşte valoarea împrumutului acordat acesteia, conform datelor din contabilitatea societăţii, ca fiind de 856.581,87 RON, şi chiar se angajează să o achite integral, în situaţia în care dispoziţiile acordului de mediere nu sunt respectate, precum şi prin întâmpinarea depusă în apel.
În ceea ce priveşte reţinerile instanţei de apel referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune şi susţinerile acesteia că recunoaşterea realizată prin acordul de mediere din 27 februarie 2009 nu ar fi intervenit în cursul termenului de prescripţie pentru a opera întreruperea acesteia, recurentul învederează faptul că instanţa de fond a analizat excepţia prescripţiei invocată de pârâtă şi a respins-o, pârâta neînţelegând să formuleze apel pe acest aspect, astfel încât referitor la această problemă hotărârea a căpătat caracter definitiv instanţa de apel nemaiputându-se pronunţa.
Mai susţine recurentul, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că în prezenta cauză nu a intervenit prescripţia.
În conformitate cu contractul de împrumut încheiat între părţi la data de 20 octombrie 2005, suma împrumutată trebuia restituită până cel mai târziu la data de 20 octombrie 2007, dată de la care a început sa curgă termenul de prescripţie de 3 ani, ce ar fi trebuit să se împlinească în data de 20 octombrie 2010.
În cursul termenului de prescripţie de 3 ani, pârâta realizează o recunoaştere a debitului datorat atât prin acordul de mediere încheiat la data de 29 februarie 2009, cât şi prin plata efectuată la data de 17 aprilie 2009 în valoare de 8.000 RON, astfel încât a intervenit întreruperea prescripţiei şi de la data de 17 aprilie 2009 a început să curgă un nou termen de prescripţie, până la împlinirea căruia reclamantul susţine că s-a adresat instanţei cu prezentul dosar, neputându-se vorbi de o prescriere a dreptului material la acţiune.
Chiar şi în condiţiile în care acordul de mediere a fost desfiinţat de drept, prin intervenţia pactului comisoriu de grad IV inserat în cuprinsul său, ca urmare a neîndeplinirii de către debitoare a obligaţiilor asumate, recurentul apreciază că recunoaşterea de datorie realizată de debitoare prin acest acord nu poate fi afectată de intervenţia pactului comisoriu de grad IV inserat în cuprinsul acordului, atât timp cât textele legale care reglementează instituţia întreruperii prescripţiei art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958 nu impun anumite condiţii pentru realizarea unei recunoaşteri, iar în speţă recunoaşterea realizată prin acordul de mediere se situează în termenul de prescripţie, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile pentru intervenirea întreruperii şi curgerea unui nou termen de prescripţie.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Acţiunea formulată de reclamant vizează obligarea pârâtei la plata sumei de 848.581,87 RON reprezentând împrumut datorat.
Prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi a admis în parte acţiunea reclamantului, obligând pârâta să plătească acestuia suma de 22.900 RON reprezentând împrumut.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel doar reclamantul, criticile acestuia privind faptul că în mod greşit s-a apreciat că acordul de mediere este raportul juridic dedus judecăţii, prima instanţă trebuind să oblige pârâta să-i restituie întreaga sumă împrumutată şi anume 848.581,87 RON, precum şi că s-a reţinut nelegal faptul că a doua societate cuprinsă în raportul de mediere ar fi achitat în baza Sentinţei comerciale nr. 289 din 29 octombrie 2009 suma de 831.566 RON executată silit.
În acest context, instanţa de apel a reţinut în considerente prescripţia dreptului la acţiune, însă nu a pronunţat o astfel de soluţie pentru neagravarea situaţiei reclamantului în propriul apel, deşi reclamantul nu criticase sentinţa tribunalului pe aspectul prescripţiei şi nici pârâta nu declarase apel, susţinerile recurentului fiind fondate.
O atare constatare şi apreciere de către tribunal a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu putea fi reevaluată în apel decât în măsura în care prin motivele de apel ale reclamantului se aduceau critici referitoare la această dezlegare dată de prima instanţă, având în vedere dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Procedând astfel, instanţa a încălcat principiul tantum devolutum quantum appellatum potrivit căruia era obligată să analizeze toate motivele invocate de apelant. În speţă, motivele de apel formulate de reclamant nu au fost deloc analizate, instanţa limitându-se a răspunde la critica privind prescripţia dreptului la acţiune.
Ca atare, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului, pentru ca instanţa să analizeze întreaga sumă împrumutată solicitată de acesta, ţinând seama şi de principiul non reformatio in pejus, în sensul că respingerea excepţiei prescripţiei rămâne câştigată cauzei.
Întrucât nu este lămurit raportul juridic dintre părţi, Înalta Curte constată că se impune completarea probatoriului prin administrarea unei expertize contabile cu stabilirea unor obiective clare, concludente şi utile dezlegării pricinii, întrucât controlul judiciar de legalitate al deciziei recurate nu este posibil, în condiţiile în care, potrivit art. 314 C. proc. civ., verificarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel poate fi făcută doar pe baza unei situaţii de fapt pe deplin lămurite.
Pentru aceste considerente recursul formulat urmează a fi admis în baza art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar celelalte critici concepute prin memoriul de recurs vor fi avute în vedere cu ocazia reluării judecăţii în apel în condiţiile stabilirii situaţiei de fapt cu administrarea întregului probatoriu necesar şi util cauzei, respectării tuturor drepturilor procesuale ale părţilor şi garanţiilor procesului civil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul E.I. împotriva Deciziei civile nr. 300 A din 24 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1871/2014. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1877/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
