ICCJ. Decizia nr. 1898/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1898/2014
Dosar nr. 4420/109/2010
Şedinţa publică din 13 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 248 din 21 noiembrie 2008, Tribunalul Argeş a admis contestaţia formulată de reclamantul C.B.S., în contradictoriu cu S.C. A.S. S.A. şi, în consecinţă, a anulat Dispoziţia din 7 aprilie 2005 emisă de pârâtă şi a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 25.078 mp şi construcţii, respectiv conac şi anexe, imobil situat în comuna Stolnici, judeţul Argeş, şi identificat în raportul de expertiză, precum şi restituirea suprafeţelor de 11124 mp, 5685 mp şi de 2220 mp. Totodată, s-a constatat că petentul are dreptul la despăgubiri pentru terenul de 15.893 mp în cuantum de 67.972 euro, iar pentru construcţiile care nu se mai regăsesc în teren, în cuantum de 2.400.656,07 RON, conform expertizelor efectuate.
Prin Decizia nr. 83 din 29 aprilie 2009, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de AVAS, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre în contradictoriu cu apelanta, fără a pune în discuţie susţinerile acesteia invocate prin întâmpinarea referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilelor, cât şi cu privire la despăgubiri băneşti, fără a se pronunţa cu privire la aceste aspecte şi fără a avea în vedere că această apelantă avea calitatea de chemat în garanţie.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Argeş sub nr. 4420/109/2010, iar la data de 1 iulie 2010, reclamantul şi-a completat contestaţia, solicitând a se constata nulitatea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275/2008, în temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În motivarea cererii completatoare, s-a arătat, în esenţă, că, în cursul litigiului, unitatea deţinătoare, S.C. A.S. S.A., a vândut bunul litigios către S.C. P.I. S.R.L., prin contractul a cărui nulitate se solicită. În cuprinsul acestuia, pârâta a declarat că imobilul nu face obiectul niciunui litigiu. Cu toate acestea, reprezentantul cumpărătorului a declarat că are cunoştinţă de faptul că pe rolul Tribunalului Argeş se află spre soluţionare o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001. În aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, simpla existenţă a notificării fără ca procedurile administrative sau judiciare să fie în derulare cu privire la imobil era suficientă pentru a opera indisponibilizarea imobilului.
La data de 17 februarie 2011, contestatorul a arătat că S.C. A.S. a fost radiată şi a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestei pârâte, susţinând că din acest motiv cererea de chemare în garanţie nu mai poate fi susţinută.
Tribunalul a admis excepţia şi a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AVAS invocată de aceasta în primul ciclu procesual prin întâmpinare. Excepţia a fost respinsă ca lipsită de obiect la acelaşi termen, întrucât pârâta care a formulat cererea de chemare în garanţie nu mai are capacitate procesuală de folosinţă. Nu s-a mai dispus, însă, citarea AVAS în cauză, în calitate de chemată în garanţie, ca o consecinţă a pierderii de către partea care a formulat această cerere a capacităţii sale procesuale de folosinţă.
În cauză s-a administrat proba cu expertiză în specialitatea topografie şi construcţii pentru a se verifica dacă terenul şi construcţiile din litigiu solicitate prin notificare au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 3275/2008 în integralitate sau în parte, să se identifice şi să se stabilească dacă există corespondent între construcţiile ce pot fi restituite în natură şi cele ce fac obiectul contractului de mai sus.
De asemenea, au fost solicitate relaţii de la ORC Argeş pentru a comunica numele şi adresele asociaţilor S.C. A.S., cine a preluat bunurile societăţii în urma dizolvării şi hotărârea prin care s-a dispus dizolvarea acesteia.
Prin Sentinţa nr. 466 din 4 decembrie 2012, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis în parte contestaţia, în sensul că a anulat Dispoziţia emisă la 07 aprilie 2005 de S.C. A.S. S.A., a constatat nulitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 3275 din 08 octombrie 2008 şi a obligat pe pârâta S.C. P.I. S.R.L. să restituie contestatorului, în natură, suprafaţa de 24.889 mp teren situat în comuna Stolnici, judeţul Argeş, între vecinităţile: la Nord - drum, la V - drum şi Remiză Pompieri, la Est - M.E., C.M., V.P.B.A., la Sud - drum, identificat de expert I.E. în schiţa - anexă la RET, dosar fond - rejudecare şi construcţiile: C1 - sediu administrativ, C2 - club (fostă casă a administraţiei), C6 - grajd, astfel cum au fost identificate de ing. expert P.L. şi de ing. I.E în schiţele - anexă ale rapoartelor de expertiză; a obligat pe pârâtă să restituie contestatorului clădirile C3, C4, C5, C7, C8, C9, C10, C11, C12, C13, cu obligaţia de a achita acesteia valoarea de piaţă a construcţiilor; a acordat cheltuieli de judecată către contestator.
În motivarea sentinţei, instanţa de rejudecare a reţinut următoarele:
Prin Decizia din 7 aprilie 2005, S.C. A.S. S.A. şi-a declinat competenţa de soluţionare a notificării formulate de contestator către AVAS, notificare prin care contestatorul solicitase restituirea conacului B.S., moştenire de la autorul Grigore B.S., preluat de stat abuziv în 1948. S-au invocat de către pârâtă în justificarea soluţiei dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Din cuprinsul procesului-verbal din data de 15 martie 1949 emis în baza Ordinului din 01 martie 1949 al Direcţiei Gospodăriilor Agricole de Stat, a rezultat că au trecut în proprietatea statului bunurile ce au aparţinut autorului contestatorului, G.S., făcându-se menţiunea în cuprinsul acestuia că au fost preluate ferma şi conacul din comuna Stolnici, însă în descrierea bunurilor nu se menţionează conacul, ci doar anexele acestuia. S-a mai constatat că a fost preluată şi suprafaţa de 6 ha teren despre care se face menţiunea că este aferentă conacului. Astfel, în ceea ce priveşte conacul nu există act de preluare. În ceea ce priveşte terenul, Ordinul din 1 martie 1949 a fost emis în baza Decretului nr. 83/1949, emis în completarea Legii nr. 177/1947, decret care, prin art. 2, prevedea trecerea în proprietatea statului, printre altele, a "exploatărilor agricole moşiereşti care au făcut obiectul exproprierii, potrivit Legii nr. 187 din 1945 şi fermele model, constituite prin efectul aceleiaşi legi, cu întreg inventarul viu, mort şi clădiri, aparţinând sau afectate acestor exploatări, indiferent de locul unde se află".
Faţă de cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 187/1945, s-a constatat că reclamantul nu se încadrează în categoriile prevăzute de art. 3 lit. a) - g).
De asemenea, nici art. 3 lit. h) (care se referea la preluarea terenurilor agricole care depăşeau suprafaţa de 50 ha) nu îi era aplicabil autorului contestatorului în ceea ce priveşte preluarea suprafeţei de 6 ha teren, faţă de dispoziţiile art. 4 (care prevedeau includerea construcţiilor şi a conacelor în cota de 50 ha prevăzută la art. 3 pct. h), întrucât terenul era aferent conacului, iar acesta împreună cu anexele aveau, potrivit raportului de expertiză efectuat în primul ciclu procesual de către expertul constructor M.C., o suprafaţă de 3371 mp, incluzându-se deci în cota de 50 ha. În ceea ce priveşte anexele, astfel cum rezultă din conţinutul raportului de expertiză, se compuneau din: două grajduri, 5 coteţe păsări, casa administraţiei, locuinţă lucrători, două grajduri pentru animale mari, cocină de porci, o bucătărie, astfel că nu se poate reţine că acestea compuneau o fermă-model.
Prin urmare, terenul de 6 ha arabil şi anexele erau exceptate de la aplicarea Decretului nr. 83/1949, astfel că tribunalul a apreciat că au fost preluate de către stat fără titlu valabil, context în care a apreciat că art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei atacate, nu era aplicabil în cauză (referindu-se la imobilele preluate cu titlu valabil), ci dispoziţiile art. 20, unitatea deţinătoare fiind cea care trebuie să dispună restituirea bunurilor în natură.
La data de 20 februarie 2009, S.C. A. S.A., unitatea deţinătoare, a fost însă radiată, astfel cum rezultă din relaţiile comunicate la cererea tribunalului în faza de rejudecare, iar o parte din bunurile pe care le-a deţinut au fost înstrăinate către S.C. P.I. S.R.L. prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275 din 08 octombrie 2008.
Tribunalul a dispus efectuarea a două expertize: topo şi în construcţii pentru a identifica bunurile solicitate prin notificare, pe cele ce au fost înstrăinate şi a stabili dacă există corespondent între ele.
Din concluziile raportului de expertiză, a rezultat că obiect al Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275/2008 au format: clădirea C1 - cu destinaţie de sediu administrativ, reprezentând conacul propriu-zis al autorului reclamantului, C2 - identificată drept casa administraţiei de pe moşia autorului, C6 - cu destinaţia de grajd, ce a fost deţinută de autor. Toate aceste construcţii se regăsesc în notificare.
În ceea ce priveşte terenurile, din totalul de 6 ha ce a aparţinut autorului, suprafaţa de 24.889 mp se regăseşte în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare, iar potrivit concluziilor primului raport de expertiză ce nu a fost contestat şi prin care s-au identificat toate imobilele deţinute de autor şi solicitate la retrocedare, era ocupată la acel moment de curtea, imobilele şi alte dotări specifice S.C. A. S.A., iar restul de 34.922 mp din proprietatea autorului - ce nu a făcut obiectul vânzării - era ocupat de un bloc de locuinţe, şcoală, sediul Primăriei Stolnici, un magazin, un imobil în care funcţionează Primăria Stolnici şi curţile aferente acestora, precum şi grădini de legume sau terenuri arabile.
Tribunalul a conchis în sensul că s-a făcut dovada că autorul G.S. a fost proprietarul bunurilor solicitate prin notificare, că acestea au fost preluate de către stat în mod abuziv: conacul, fără titlu, iar restul - fără titlu valabil, că din aceste bunuri 25078 mp împreună cu construcţiile C1, C2, C6 s-au regăsit la momentul notificării şi al introducerii prezentei acţiuni în patrimoniul S.C. A.S. S.A.
Tribunalul a reţinut, totodată, că, din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275/2008 a rezultat că pe parcursul procesului, în anul 2007, înainte de radiere, S.C. A.S. S.A. a înstrăinat bunurile notificate ce se aflau în deţinerea sa către pârâta S.C. P.I. S.R.L., respectiv: construcţiile C1, C2, C6 şi terenul de 25.078 mp, dar şi alte imobile ce nu au aparţinut lui G.S.
Tribunalul a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât, la momentul vânzării, se afla pe rolul tribunalului cererea de restituire a bunurilor notificate de contestator, pârâta fiind la acel moment parte în dosar, astfel încât Contractul autentificat sub nr. 3275/2008 fiind lovit de nulitate absolută.
Având în vedere că S.C. A.S. S.A. este radiată, că doar bunurile ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nul s-au aflat în deţinerea acesteia, tribunalul, în baza art. 1, 3, 20 şi 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a admis în parte contestaţia, a anulat dispoziţia emisă la 07 aprilie 2005 de către S.C. A.S. S.A., a constatat nulitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 3275 din 08 octombrie 2008 şi a obligat pe pârâta S.C. P.I. S.R.L. să restituie contestatorului, în natură suprafaţa de 24889 mp teren situat în comuna Stolnici, judeţul Argeş, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, identificat prin schiţa - anexă la raportul de expertiză, împreună cu construcţiile: C1 - sediu administrativ, C2 - club (fostă casă a administraţiei), C6 - grajd.
Având în vedere că pe terenul de mai sus pentru care s-a dispus restituirea în prezentul dosar se află şi construcţii ce au aparţinut S.C. A.S. S.A., identificate în schiţa la raportul de expertiză P.L. prin C3 - C13, ce nu au fost vândute pârâtei şi nici nu mai pot fi folosite de aceasta întrucât societatea este radiată, în baza art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 actualizată şi, ţinând seama de faptul că reclamantul şi-a manifestat disponibilitatea de a achita contravaloarea acestor bunuri, tribunalul a obligat pe pârâtă să restituie contestatorului clădirile C3, C4, C5, C7, C8, C9, C10, C11, C12, C13, cu obligaţia de a achita acesteia valoarea de piaţă a construcţiilor.
În ceea ce priveşte restul suprafeţei de până la 6 ha, respectiv suprafaţa de 34.922 mp (contur verde), s-a apreciat că pârâta nu poate fi obligată la restituire, întrucât acest teren nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare şi nici nu a fost deţinut de S.C. A.S. S.A., ci a fost şi este ocupat de un bloc de locuinţe, şcoală, sediul Primăriei Stolnici, un magazin, un imobil în care funcţionează Primăria Stolnici şi curţile aferente acestora, precum şi grădini de legume sau terenuri arabile.
Prin Decizia nr. 94 din 6 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. P.I. S.R.L.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a dispus anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 3275 din 08 octombrie 2008, încheiat între S.C. A.S. S.A., în calitate de vânzătoare şi pârâta S.C. P.I. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de sancţiunea prevăzută de textul de lege sus citat, având în vedere că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare era pe rolul instanţei cererea de restituire a bunurilor, formulată de contestator, bunuri notificate anterior unităţii deţinătoare, în mod judicios s-a constatat nulitatea respectivului act juridic.
În ceea ce priveşte critica referitoare la modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie, s-a apreciat că este nefondată, întrucât S.C. A.S. S.A. a fost radiată de la Oficiul Registrului Comerţului, urmare căreia şi-a pierdut capacitatea procesuală de folosinţă, atât în ceea ce priveşte acţiunea principală, cât şi raportat la cererea de chemare în garanţie pe care o formulase împotriva AVAS, acesta fiind considerentul pentru care tribunalul, la termenul de judecată din data de 17 februarie 2011, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a S.C. A.S. S.A., cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. ca lipsită de obiect.
Este adevărat că pârâta a preluat bunurile, în baza contractului de vânzare-cumpărare, dar cererea de chemare în garanţie formulată de o altă parte, respectiv S.C. A. S.A., nu poate profita apelantei, din moment ce aceasta din urmă nu a învestit instanţa de judecată cu o astfel de cerere, iar S.C. A.S. S.A. îşi pierduse capacitatea de folosinţă.
Mai mult decât atât, apelanta nu este succesor legal sau convenţional al S.C. A.S. S.A., deci nu are calitatea de a solicita restituirea vreunei sume de bani de la A.V.A.S., neputându-se subroga în drepturile S.C. A.S. S.A.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta S.C. P.I. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor. art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275 din 08 octombrie 2008, în sensul că a stabilit în mod greşit că acest act juridic a fost încheiat în frauda legii, în temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Contractul a fost încheiat cu respectarea tuturor regulilor privitoare la formă şi la fond, iar în schimbul acestor drepturi transmise a fost achitat un preţ corespunzător.
Pârâta a cumpărat de la vânzătoarea A.S., fără a cunoaşte parcursul şi conţinutul notificării reclamantului, achitând cu bună credinţă preţul imobilelor dobândite.
Acest aspect este reliefat chiar în hotărârea primei instanţe, prin care se instituie o obligaţie corelativă a reclamantului de a achita valoarea de piaţă a bunurilor imobile - construcţii existente în patrimoniul societăţii pârâte, obligaţie solicitată chiar de către reclamant.
Se recunoaşte aşadar o dobândire cu bună credinţă, prin plata unui preţ şi prin preluarea posesiunii acestor imobile de către recurenta - pârâtă.
Acest fapt indică o calificare corectă raportului juridic cuprins în contractul de vânzare-cumpărare, dar în mod paradoxal se instituie o veritabilă cauză de nulitate absolută a acestui contract.
Astfel, în mod greşit s-a dispus constatarea nulităţii absolute a contractului în discuţie, iar instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe pe acest aspect, în acelaşi timp, a fost menţinută obligaţia reclamantului la acordarea dezdăunării suferite.
- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii în privinţa cererii de chemare în garanţie formulată de S.C. A.S. SA cu privire la pârâta AVAS.
În condiţiile în care instanţele de judecată au stabilit în cauză că A. a pierdut capacitatea de folosinţă şi nu mai poate sta în proces, deci, cererile sale nu mai pot fi exercitate, în această situaţie, cererea de chemare în garanţie a AVAS deschide calea dreptului de regres al recurentei împotriva succesoarei S.C. A.S. S.A., respectiv împotriva AVAS.
AVAS nu a mai fost citată în proces, dar nu ca urmare a respingerii cererii de chemare în garanţie, ci ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei A. (parte a contractului constatat nul) şi ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de AVAS.
În acest moment, cererea de chemare în garanţie a rămas nesoluţionată, atât în fond cât şi pe cale de excepţie, iar modul în care a fost constatat nul contractul de vânzare-cumpărare, fără a se stabili cine este partea cocontractantă care să stea în proces în locul S.C. A.S. SA - recurenta susţinând că AVAS era succesoare şi trebuia păstrată în proces - a generat o situaţie atipică, neprevăzută de lege şi neacceptată în jurisprudenţă, aceea ca un act juridic bilateral să fie constatat nul în absenţa din cadrul procesual a părţilor semnalare ori a succesorilor acestora.
Recurenta a susţinut că se impune admiterea recursului şi casarea celor două hotărâri, urmată de rejudecarea pe fond a celui de-al doilea capăt principal de cerere, privitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275/2008, în sensul respingerii acestuia fără pronunţarea pe fondul pricinii, în termenii art. 78 alin. (2) teza a II-a NCPC, unde se arată soluţia pentru situaţiile în care terţul nu este introdus în cauză de niciuna dintre părţi, respectiv de respingere a cererii ca informală, fără a soluţiona fondul (astfel încât să nu aducă atingere drepturilor substanţiale ale reclamantului).
Prin întâmpinarea la recurs, intimatul-reclamant a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, în condiţiile în care recurenta a înstrăinat bunurile dobândite prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275 din 8 octombrie 2008, către două persoane fizice, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară anexat. Vânzarea s-a realizat imediat după pronunţarea Sentinţei civile nr. 466 din 4 decembrie 2012, astfel încât chiar apelul a fost declarat de către persoana care nu mai avea calitatea de proprietar al bunurilor. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, Înalta Curte constată că este nefondată.
Prin motivele de recurs, s-au formulat critici în legătură cu menţinerea, prin decizia recurată, a dispoziţiei primei instanţe de anulare a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275 din 8 octombrie 2008, încheiat între S.C. A.S. S.A., în calitate de vânzător, şi pârâta S.C. P.I. S.R.L., în calitate de cumpărător.
Or, împrejurarea că, în cursul prezentului proces, pârâta a vândut bunurile ce au constituit obiectul înstrăinării a cărei anulare s-a solicitat în cauză, la data de 29 ianuarie 2013 (conform extrasului de carte funciară), nu afectează interesul pârâtei în susţinerea recursului promovat, cât timp pârâta urmăreşte, prin criticile referitoare la validitatea actului juridic prin care pretinde dobândirea bunurilor în litigiu, apărarea propriului drept de proprietate.
Obiectul motivelor de recurs justifică, de altfel, şi conservarea calităţii procesuale în prezenta cauză, legitimare asigurată de calitatea de parte la contractul încheiat cu S.C. A.S. S.A., ce nu se transmite prin actul de vânzare subsecvent Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275 din 8 octombrie 2008.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes în promovarea recursului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Instanţa de judecată a fost învestită în prezenta cauză, la data de 6 mai 2005, cu soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei din data de 7 aprilie 2005, emisă de către S.C. A.S. S.A. în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a declinat competenţa de soluţionare a notificării reclamantului din prezenta cauză în favoarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, în aplicarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În cursul judecăţii, cu ocazia rejudecării în primă instanţă după desfiinţarea unei prime sentinţe, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275 din 8 octombrie 2008, încheiat între S.C. A.S. S.A., în calitate de vânzător, şi pârâta S.C. P.I. S.R.L., în calitate de cumpărător, invocând prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Criticile referitoare la modul de soluţionare a acestei cereri, formulate prin motivele de recurs, au vizat calitatea de buna-credinţă a recurentei-pârâte la momentul încheierii contractului, susţinându-se că această calitate ar fi fost recunoscută chiar prin hotărârea primei instanţe.
Invocând buna-credinţă la data contractării, recurenta se prevalează de un principiu caracteristic instituţiei vânzării lucrului altuia, pe care literatura de specialitate deja l-a consacrat ca atare şi în cadrul căruia buna-credinţă a cumpărătorului are menirea de a salva de la nulitate actul de înstrăinare a bunului aparţinând altei persoane decât vânzătorul. Se încearcă, în acest fel, valorizarea aparenţei calităţii de proprietar a vânzătorului la momentul cumpărării, ca fiind creatoare de drept în favoarea subdobânditorului (potrivit principiului error communis facit jus).
Or, acest principiu operează doar în cazul nulităţii pentru vânzarea lucrului altuia, nu şi în cazul nulităţii absolute expres reglementate prin dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, "Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea (...) bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi."
Aşadar, este suficientă existenţa unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nesoluţionate, pentru ca eventualul act de înstrăinare a imobilelor notificate, încheiat după data formulării notificării, să fie lovit de nulitate absolută, raţiunea normei fiind aceea de a face posibilă restituirea în natură a bunurilor, care reprezintă regula în materia măsurilor reparatorii preconizate de Legea nr. 10/2001. Cu atât mai mult sancţiunea operează în cauză, în condiţiile în care s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în natură în temeiul art. 27 alin. (1) din lege, în forma de la data emiterii deciziei contestate, fără a se formula motive de apel, respectiv de recurs, pe acest aspect.
Invocarea reprezentării eronate a realităţii, prin pretinsa necunoaştere a existenţei faptului formulării notificării cu privire la o parte din bunurile ce au format obiectul Contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu unitatea deţinătoare la data de 8 octombrie 2008, echivalează cu necunoaşterea legii, ceea ce nu poate fi acceptat.
De altfel, chiar din conţinutul Contractului de vânzare-cumpărare, rezultă că pârâta a avut cunoştinţă că pe rolul Tribunalului Argeş se afla plângerea formulată de către C.B.S. în baza Legii nr. 10/2001. Eroarea comună şi invincibilă, în care recurenta pretinde că s-a aflat, este incompatibilă cu aprecierea subiectivă a temeiniciei ori a netemeiniciei pretenţiilor persoanei îndreptăţite în temeiul Legii nr. 10/2001.
Nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte privind recunoaşterea de către prima instanţă a bunei sale credinţe la momentul contractării, prin dispoziţia de obligare a reclamantului la achitarea către pârâtă a valorii de piaţă a construcţiilor existente în patrimoniul societăţii pârâte.
În hotărârea tribunalului pronunţată în cauză, se regăseşte, într-adevăr, o asemenea dispoziţie, însă obligaţia de plată a valorii de piaţă, stabilită în sarcina reclamantului vizează doar o parte dintre construcţiile de pe terenul de 24.889 mp restituit în natură, anume acele construcţii care nu au aparţinut autorului reclamantului, aşadar, edificate după data preluării imobilului de către stat, identificate de către expert şi menţionate explicit în sentinţă (corpurile de clădire C3 - C13, cu excepţia C6).
În considerentele sentinţei, această obligaţie stabilită în sarcina reclamantului a fost dispusă pe temeiul prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 actualizată, potrivit cărora "Se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.".
Modul de aplicare de către prima instanţă în cauză nu a fost contestat prin motivele de apel, iar prin motivele de recurs, referirea la această dispoziţie din sentinţă a fost făcută nu în scopul contestării sale, ci drept argument în susţinerea bunei-credinţe la momentul contractării.
Aşadar, în contextul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, achitarea valorii de piaţă a construcţiilor restituite reprezintă o condiţie pentru restituirea în natură a terenului pe care sunt amplasate construcţiile edificate după data preluării abuzive, astfel încât este vorba despre o obligaţie legală, materializată ca atare în cuprinsul hotărârii. Disponibilitatea reclamantului pentru efectuarea plăţii are relevanţă doar în legătură cu îndeplinirea condiţiilor legale pentru restituirea în natură şi a suprafeţei de teren pe care se află construcţii noi, neavând vreo semnificaţie în privinţa atitudinii subiective a pârâtei la data cumpărării, după cum nici dispoziţia instanţei nu reflectă acel aspect.
În consecinţă, susţinerile recurentei în legătură cu buna sa credinţă la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275 din 8 octombrie 2008 sunt nefondate şi urmează a fi respinse.
Urmează a fi analizate şi susţinerile referitoare la absenţa părţii cocontractante din proces, care, deşi au fost plasate de către recurentă în cadrul criticilor privind modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie, au legătură cu soluţionarea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
S-a reţinut în fapt, în mod necontestat, că, după înstrăinarea, în cursul prezentului proces, a imobilelor ce au făcut obiectul notificării formulate de către reclamant în baza Legii nr. 10/2001, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275 din 8 octombrie 2008, vânzătorul S.C. A.S. S.A. a fost dizolvată şi radiată de la Oficiul Registrului Comerţului la data de 20 februarie 2009, încetând să existe, aşadar, ca persoană juridică.
În cursul procesului, s-au făcut demersuri pentru identificarea eventualului succesor în drepturi şi obligaţii al vânzătorului: atât în cursul judecăţii în prima instanţă, cât şi în prezentul recurs, instanţa a solicitat relaţii de la ORC Argeş pentru a se comunica eventuala preluare de către asociaţi a bunurilor S.C. A.S., în urma dizolvării, răspunsul primit fiind în sensul inexistenţei unor active la data radierii, conform raportului de lichidare întocmit la acel moment.
Pârâta nu a formulat, prin motivele de apel, critici referitoare la soluţionarea în primă instanţă a cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului doar cu participarea uneia dintre părţile contractante, în absenţa identificării succesorului pârâtei S.C. A.S. S.A.
Ca atare, criticile cu acest obiect din motivele de recurs sunt formulate omisso medio, aşadar inadmisibile, urmând a fi înlăturate.
Situaţia din speţă nu poate fi asimilată cu aceea în care cererea de chemare în judecată a fost formulată de la bun început doar în contradictoriu cu una dintre părţile contractante, la care se referă art. 78 alin. (2) teza a II-a NCPC, pentru a se discuta soluţia preconizată de către recurentă prin invocarea acestei norme, pentru identitate de raţiune, respectiv aceea a respingerii ca informală, fără a se soluţiona fondul.
În cauză, cererea a fost formulată în contradictoriu cu ambele părţi contractante, constatarea de către instanţă a împrejurării încetării persoanei juridice vânzătoare având loc ulterior, fără ca pârâta să pună în discuţie incidenţa acestei împrejurări şi asupra cadrului procesual de soluţionare a cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului şi fără a formula motive de apel în acest sens.
Este de precizat, totodată, că pârâta a fost obligată la restituirea în natură a terenului şi a construcţiilor aferente, ca efect al nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, potrivit principiului restitutio in integrum, constatându-se că nu este posibilă revenirea bunurilor înstrăinate în patrimoniul vânzătorului S.C. A.S. S.A., care nu mai există ca persoană juridică.
Recurenta-pârâtă nu a formulat critici în legătură cu această dispoziţie, dimpotrivă, şi-a fundamentat pretenţiile referitoare la cererea de chemare în garanţie pe această măsură a instanţei, astfel încât verificarea legalităţii dispoziţiei de restituire în natură excede obiectului învestirii acestei instanţe de control judiciar.
Ca atare, criticile referitoare la modul de soluţionare a cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare sunt lipsite de finalitate, cât timp recurenta nu contestă obligarea sa la restituirea în natură, ca urmare a anulării contractului, ci doar că prezenţa succesorului în proces s-ar fi impus pentru soluţionarea cererii în constatarea nulităţii absolute în contradictoriu cu ambele părţi contractante.
Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate susţinerile pe acest aspect.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie, se constată următoarele:
Prin motivele de recurs, pârâta, reiterând motivul de apel pe acest aspect, a susţinut că, în condiţiile în care s-a constatat pierderea capacităţii de folosinţă a pârâtei iniţiale S.C. A.S. S.A. în privinţa cererii de chemare în garanţie formulate împotriva Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, este deschisă recurentei - pârâte calea dreptului de regres împotriva AVAS, ca succesoare a pârâtei iniţiale S.C. A.S. S.A. şi care ar fi trebuit să rămână în proces.
Susţinerile recurentei sunt contradictorii, întrucât pretinde, pe de o parte, că AVAS are calitatea de succesor al societăţii dizolvate, iar, pe de altă parte, că AVAS este titularul obligaţiei de despăgubire a recurentei în cererea de chemare în garanţie, ceea ce ar însemna că recurenta are calitatea de succesor al pârâtei S.C. A.S. S.A., preluând dreptul la despăgubire de către AVAS vizat de cererea de chemare în garanţie, observându-se, în acelaşi timp, că nu se formulează vreo critică faţă de considerentele instanţei de apel prin care s-a constatat că pârâta S.C. P.I. S.R.L. nu are calitatea de succesor legal sau convenţional al S.C. A.S. S.A.
Susţinerile referitoare la întrunirea în persoana Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului a calităţii de succesor al societăţii dizolvate - de altfel, neargumentate - nu pot fi primite, în absenţa vreunei dispoziţii legale aplicabile în sensul pretins de către recurentă. Mai mult, prin dizolvare, persoana juridică a încetat, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 237 alin. (10) din Legea societăţilor nr. 31/1990 (în forma în vigoare la data radierii S.C. A.S. S.A.), "Bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate din registrul comerţului ... revin acţionarilor."
Aşadar, eventuala transmitere a drepturilor ar fi putut avea loc, eventual, doar către acţionari, în privinţa activelor rămase în patrimoniu (ceea ce, oricum, nu s-a întâmplat în cauză), nu şi către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Se constată că, în fapt, recurenta pretinde că este îndreptăţită la regres împotriva Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, în urma obligării sale la restituirea în natură către reclamant a imobilelor care au aparţinut societăţii privatizate (dispoziţia de restituire în natură nefiind criticată prin motivele de apel sau de recurs, după cum s-a arătat).
Or, un asemenea regres, chiar dacă ar fi acceptat ca posibilitate, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză (după cum pare să rezulte din susţinerile recurentei), nu ar putea fi analizat, din perspectiva condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, cât timp recurenta nu a formulat ea însăşi o cerere cu acest obiect în prezenta cauză, astfel cum, în mod corect, s-a reţinut de către instanţa de apel.
Pe de altă parte, obiectul cererii de chemare în garanţie formulate de către pârâta iniţială l-a reprezentat cererea de dezdăunare împotriva instituţiei implicate în privatizarea S.C. A.S. S.A., pe temeiul dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 (introdus prin Legea nr. 99/1999), în conformitate cu care "Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.".
Cererea nu a fost, aşadar, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, astfel încât cauza cererii nu ar putea fi schimbată în cursul apelului ori al recursului, în acelaşi timp dreptul la repararea prejudiciului vizat de norma citată anterior nu s-a transmis odată cu dreptul de proprietate asupra imobilului, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3275 din 8 octombrie 2008, vizând exclusiv desocotirea între societatea privatizată şi instituţia publică implicată în privatizare, în cazul în care societatea privatizată ar fi dispus ea însăşi restituirea în natură, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei şi, constatând că recursul nu este fondat, îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, invocată de către intimatul-contestator C.B.S.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. P.I. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 94 din 6 iunie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1897/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1899/2014. Civil. Anulare act. Revizuire - Fond → |
|---|
