ICCJ. Decizia nr. 1897/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1897/2014
Dosar nr. 3623/90/2009*
Şedinţa publică din 13 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 7 martie 2008 şi înregistrată sub nr. 9874/3/2008 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.) a chemat în judecată pe pârâta S.C. R.M. S.R.L. Rm.Vâlcea, solicitând obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile reprezentând drepturile conexe ale producătorilor de fonograme generate de radiodifuzarea fără licenţă neexclusivă de la reclamantă în perioada ianuarie 2002 - februarie 2008, precum şi penalităţi de întârziere (dobânda legală de la data scadenţei); de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei de a-i preda playlist-ul în format electronic de fonograme utilizate în programele sale de radio în perioada menţionată, sub sancţiunea plăţii de daune de întârziere.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta a radiodifuzat fonograme fără licenţă neexclusivă de la reclamantă începând cu anul 2002 şi nu i-a achitat remuneraţia echitabilă prevăzută în metodologiile pentru această utilizare, ceea ce reprezintă o încălcare a drepturilor conexe, potrivit dispoziţiilor art. 140 alin. (1) lit. d), art. 105 alin. (1) lit. f), art. 1065 alin. (1), art. 130 alin. (1) lit. a), b) şi h) din Legea nr. 8/1996.
S-a mai arătat că pârâta utilizează fonogramele în scop comercial, fără a respecta metodologiile care reglementează relaţiile dintre radiodifuzor şi organismul de gestiune colectivă şi anume: deciziile ORDA nr. 104/2005, nr. 74/2006 şi nr. 230/2007.
Prin Sentinţa civilă nr. 1167 din 26 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, hotărâre menţinută prin Decizia nr. 50/R din 29 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, iar prin Sentinţa civilă nr. 13 din 7 ianuarie 2010, această instanţă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă, respingând şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că, urmare a precizării din cererea prin care a solicitat efectuarea în cauză a unei expertize contabile pentru stabilirea remuneraţiei echitabile pe perioada 2005 - 2008, reclamanta şi-a modificat implicit acţiunea principală, în sensul că nu şi-a mai menţinut pretenţiile pe perioada ianuarie 2002 - 4 martie 2005.
S-a reţinut că reclamanta a făcut doar afirmaţia că pârâta a difuzat pe perioada menţionată fonograme fără licenţă neexclusivă de la reclamantă, fără să dovedească aceste fapte.
Stabilirea sumelor provenite dintr-o interpretare sau o execuţie sau a altor sunete ori a reprezentării digitale a acestor sunete, după cum defineşte art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 fonograma sau înregistrarea sonoră, nu poate fi dovedită cu expertiză contabilă, aşa cum a solicitat reclamanta.
Deşi conform dispoziţiilor art. 1065 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerii acestora prin radiodifuzare sau altă comunicare către public, în speţă, reclamanta este cea căreia îi incumbă sarcina probei în sensul de a dovedi utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor de către pârâtă.
Reclamanta ar fi putut, chiar şi utilizând procedura asigurării de dovezi, să prezinte instanţei mai multe înregistrări audio cu programele difuzate de pârâtă, prin care pretinde că a utilizat fonograme fără licenţă neexclusivă de la UPFR pentru ca, prin înseşi aceste mijloace de probă, eventual completate cu interpretările unor experţi sau specialişti în domeniu, să facă dovada faptelor pretinse.
Întrucât reclamanta nu a făcut o minimă dovadă, suficientă şi rezonabilă cu privire la încălcarea drepturilor pretinse, pârâta nu poate fi obligată să-i predea în format electronic playlist-ul de programe şi fonograme utilizate în programele de radio.
Nu s-a dovedit fapta cauzatoare de prejudicii în sarcina pârâtei şi în aceste condiţii nu se poate trece la cuantificarea prejudiciului pe care pretinde reclamanta că l-ar fi suferit, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ., cu raportare la dispoziţiile Legii nr. 8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Prin Decizia nr. 67 din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâta S.C. R.M. S.R.L. să plătească apelantei-reclamante suma de 1.011,05 RON despăgubiri civile, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apelantei este neîntemeiată, în raport de Decizia nr. 5/1997, publicată în M. Of. nr. 121/1998 şi Decizia nr. 185/2005, publicată în M. Of. nr. 814/2005, prin care a fost avizată funcţionarea acesteia ca organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe în domeniul muzical.
S-a arătat că tribunalul a reţinut, cu ignorarea înscrisurilor existente la dosar că apelanta-reclamantă nu a dovedit faptul că intimata-pârâtă ar fi utilizat fonograme în cadrul programelor de radio; din adresa nr. 2444 din 17 mai 2006, emisă de către pârâtă către reclamantă, rezultă că aceasta a utilizat fonograme. Cu privire la acestea, pârâta a arătat însă că au fost utilizate doar pentru promovarea artiştilor sau formaţiilor care îşi exprimă dorinţa în acest sens, prin intermediul Caselor de producţie şi nu în scop comercial.
Curtea a reţinut însă că prin expertiza contabilă a fost contrazisă această susţinere, întrucât pentru o parte din veniturile pârâtei nu s-au găsit justificări.
Pe de altă parte, s-a reţinut că atât timp cât pârâta a folosit fonogramele în lipsa unei licenţe neexclusive pentru radiodifuzarea acestora, este evident scopul comercial urmărit de aceasta.
De asemenea, Curtea a mai reţinut utilizarea fonogramelor în scop comercial şi din valoarea cifrei de afaceri a pârâtei, realizată din serviciile de radiodifuziune pe perioada 2002 - 2005, conform adresei nr. 390/2006.
S-a arătat că pârâta avea obligaţia ca înainte de utilizarea fonogramelor să solicite de la reclamantă să fie autorizată, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei la predarea playlist-ului (în format electronic) de fonograme utilizate în programele radio, s-a constatat pe de o parte că pentru o perioadă de timp acesta a fost depus la dosar de către pârâtă în apel, iar pe de altă parte, că acesta era necesar în vederea stabilirii remuneraţiei echitabile cuvenite reclamantei, iar câtă vreme aceasta din urmă a fost calculată de către expert, acest petit al acţiunii a rămas fără obiect.
Prin Decizia civilă nr. 5.301 din 14 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtă şi a casat decizia cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs, în analiza criticilor formulate, a reţinut că reclamanta a promovat acţiunea în calitatea sa de organism de gestiune colectivă în domeniu, şi nu ca cesionar de drepturi, pentru a se putea discuta calitatea sa, în sensul art. 123 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, care prevede că titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu pot cesiona drepturile patrimoniale recunoscute prin această lege către organisme de gestiune colectivă.
Instanţa de recurs a arătat că art. 1391 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede că titularul dreptului de autor sau al drepturilor conexe poate fi reprezentat în toate procedurile, negocierile şi actele juridice, pe toată durata şi în orice stadiu al procesului civil sau penal, ori în afara unui astfel de proces, prin mandatar cu procură specială, iar art. 68 alin. (1) prima teză C. proc. civ. impune ca procura să fie făcută prin înscris sub semnătură legalizată, însă aceste dispoziţii nu pot fi disociate în cadrul procesual al litigiului de cele ale art. 123 - 1232 din lege.
Instanţa de recurs a făcut referire la dispoziţiile art. 123 alin. (1) privind exercitarea drepturilor de către titularii dreptului de autor şi ai drepturilor conexe, prin mandat, prin organismele de gestiune colectivă, precum şi la dispoziţiile art. 1231 alin. (1) lit. f) şi art. 1232 alin. (1) lit. f) din lege, referitoare la gestiunea obligatorie respectiv facultativă pentru exerciţiul dreptului la remuneraţie echitabilă, recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor de comerţ, respectiv publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.
În acest sens, s-a arătat că potrivit normelor cuprinse în articolele menţionate în primul caz, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, iar în cel de-al doilea caz, organismul de gestiune colectivă reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat.
Totodată, instanţa supremă a arătat că deşi acţiunea este întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, în motivare se arată că pârâta utilizează fonograme în scop comercial, prin radiodifuzare fără licenţă.
Aşadar, faţă de cele reţinute, instanţa supremă a arătat că este necesar să se stabilească natura fonogramelor a căror protecţie este solicitată, pentru că regimul juridic al acestora este distinct în ceea ce priveşte modul de gestionare, prezentând relevanţă natura mandatului reclamantei în formularea acţiunii.
În rejudecarea apelului, s-a încuviinţat proba cu înscrisuri.
Prin Decizia nr. 129 din 28 octombrie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - U.P.F.R. Bucureşti.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că, prin decizia de casare, instanţa supremă a dispus stabilirea naturii fonogramelor a căror protecţie este solicitată, pentru că regimul juridic al acestora este distinct în ceea ce priveşte modul de gestionare, astfel încât faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., această dezlegare a instanţei de recurs este obligatorie.
Deoarece regimul lor juridic este diferit în art. 1231 alin. (1) lit. f) şi art. 1232 alin. (1) lit. f), a fost înlăturată susţinerea apelantei în sensul că nu există nicio diferenţă între noţiunile de "fonograme de comerţ" şi "fonograme publicate în scop comercial" şi că folosirea lor distinctă ar fi o eroare a legiuitorului.
Folosirea celor două noţiuni, implicând diferenţa de regim juridic aplicabil, stabilită de legiuitor, conduce la concluzia că s-a dorit să se facă distincţie între fonograme, atât timp cât caracterul gestiunii colective este diferit pentru fiecare categorie.
Raţiunea legiuitorului în stabilirea regimului gestiunii colective obligatorii prin art. 1231 alin. (2) din lege pentru "fonogramele de comerţ" a fost aceea ca titularii dreptului ce interesează în speţă, respectiv cel prevăzut la lit. f), să se bucure de protecţie juridică în sensul că s-a prezumat că există o imposibilitate a acestora să-şi gestioneze individual drepturile respective, stabilind gestiunea colectivă obligatorie.
Cât priveşte însă drepturile prevăzute la art. 1232 alin. (1) lit. f), legiuitorul a apreciat că datorită particularităţilor lor pot fi gestionate individual astfel că în alin. (2) a instituit gestiunea colectivă facultativă.
Pentru a putea soluţiona apelul în limita impuse prin decizia de casare, trebuie stabilit cu prioritate dacă apelanta-reclamantă a formulat acţiunea pentru protejarea dreptului prevăzut la art. 1231 alin. (1) lit. f) sau art. 1232 alin. (1) lit. f), adică dacă avea sau nu nevoie de mandatul titularilor de drepturi pentru promovarea acţiunii.
Pentru aceasta trebuie clarificat dacă fonogramele protejate sunt fonograme de comerţ - şi în această situaţie, reclamanta putea promova acţiunea şi pentru titularii de drepturi care nu i-au acordat mandat - ori dacă aceste fonograme radiodifuzate au fost publicate în scop comercial - situaţie în care reclamanta nu putea formula acţiunea decât în baza mandatului acordat de titularii de drepturi.
În speţă, este vizată utilizarea fonogramelor prin radiodifuzare, utilizare avută în vedere în ambele norme.
Aşa cum s-a conturat în practica judiciară şi arbitrală, precum şi în metodologiile privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor, fonogramele de comerţ în sensul art. 1231 alin. (1) lit. f) cuprind interpretări, execuţii sau alte sunete ori reprezentări digitale ale acestora a căror fixare a fost realizată în principal în scopul punerii acestora la dispoziţia publicului, inclusiv prin vânzarea suporturilor pe care sunt fixate respectivele interpretări.
Cele mai cunoscute şi frecvente fonograme de acest tip sunt cele care cuprind interpretări şi execuţii muzicale, iar scopul principal al realizării lor este aducerea acestor fonograme la cunoştinţa publicului prin vânzarea suporturilor ce conţin reproducerile acestora. Fonograme de acest tip sau reproducerile acestora sunt ulterior preluate de diferiţi utilizatori şi utilizate în diferite modalităţi, inclusiv prin radiodifuzare. Utilizarea prin radiodifuzare a unora sau altora din fonogramele de acest tip se face în raport de alegerea liberă a fiecărui organism de radiodifuziune, după criterii proprii, existând variaţii ale utilizării unora sau altora din fonogramele de acest tip şi, totodată, variaţii ale frecvenţei radiodifuzării aceleiaşi fonograme. În plus, la momentul realizării fonogramei de acest tip nu se poate cunoaşte cu certitudine că aceasta va fi preluată şi radiodifuzată. Aceste caracteristici fac, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, imposibilă gestiunea individuală a dreptului la remuneraţie echitabilă recunoscut producătorilor de fonograme şi artiştilor interpreţi pentru radiodifuzare, ceea ce face ca acest tip de fonograme să se încadreze în categoria juridică a "fonogramelor de comerţ", categorie avută în vedere de dispoziţiile art. 1231 lit. f) din Legea nr. 8/1996, regimul juridic aplicabil acestora fiind cel al gestiunii colective obligatorii.
Fonogramele publicate în scop comercial în sensul art. 1232 alin. (1) lit. f) este reprezentat de fonogramele cuprinzând interpretări, execuţii şi alte sunete, realizate în scopul identificării şi autopromovării unui post de radiodifuziune sau a unui program al acestuia, fonograme al căror producător este fie postul de radiodifuziune respectiv, fie un alt producător de fonograme, care a realizat fonograma la comanda postului respectiv de radiodifuziune, sau fonogramele cuprinzând interpretări, execuţii şi alte sunete, realizate în scopul difuzării lor pentru promovarea unui produs sau serviciu, aparţinând unui terţ în raport cu postul de radiodifuziune, ca formă de publicitate a produsului sau serviciului respectiv.
Fonogramele de acest tip sunt cele care sunt producătoare de venituri pentru posturile de radiodifuziune.
Astfel, având în vedere scopul pentru care este realizat acest tip de fonograme, exercitarea dreptului la remuneraţie pentru radiodifuzare, atât al producătorului fonogramei, cât şi al artiştilor interpreţi, se poate realiza în mod direct în raport cu beneficiarul fonogramei (postul de radiodifuziune respectiv) în cadrul raporturilor contractuale încheiate pentru realizarea fonogramei în cauză, fie prin plata unei sume globale, fie prin plata unor sume periodice.
Fonogramele în scop comercial pot cuprinde interpretări, execuţii şi alte sunete, realizate în scopul difuzării lor pentru promovarea unui produs sau serviciu, aparţinând unui terţ în raport cu postul de radiodifuziune, ca formă de publicitate a produsului sau serviciului respectiv.
Interesul folosirii acestor fonograme îl are doar beneficiarul acestora, beneficiar care, prin intermediul acestor fonograme, face publicitate unui produs, serviciu sau eveniment.
Având în vedere că atât reclamanta, cât şi pârâta, au susţinut că fonogramele în speţă reprezintă fonograme publicate în scop comercial, chiar dacă fiecare dă altă accepţie acestei noţiuni, având în vedere, de asemenea, că prin raportul de expertiză întocmit în primul ciclu procesual s-a stabilit că pârâta a realizat venituri din activitatea de radiodifuzare a fonogramelor, s-a constatat că dreptul la remuneraţia echitabilă solicitat de reclamantă este pentru un astfel de tip de fonograme, aşa cum a indicat şi în motivarea cererii de chemare în judecată.
Câtă vreme prin acţiunea formulată, conform chiar recunoaşterilor din notele apelantei din acest ciclu procesual, s-au solicitat drepturile pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial, este incidentă norma din art. 1232 alin. (1) lit. f), temei pentru care instanţa de apel a conchis că reclamanta nu are o gestiune colectivă obligatorie pentru exercitarea acestui drept şi nu-i reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu i-au acordat mandat, astfel cum prevede art. 1232 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 pentru valorificarea dreptului solicitat prin acţiune, reclamanta nu poate reprezenta decât pe titularii de drepturi care i-au acordat mandat.
În cauză, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii acestor cerinţe legale, contractele de mandat fiind încheiate unele în anul 2006, altele în anul 2009, iar altele nedatate, fără a se face, însă, dovada cu aceste înscrisuri că mandanţii din aceste contracte sunt producătorii de fonograme pentru comunicare publică-titulari ai drepturilor conexe la remuneraţia echitabilă, recunoscută acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 1391 alin. (1), titularul dreptului de autor sau al drepturilor conexe poate fi reprezentat în toate procedurile, negocierile şi actele juridice, pe toată durata şi în orice stadiu al procesului civil sau penal prin mandatar cu procură specială.
Aşadar, dovada calităţii de reprezentant al reclamantei nu putea fi făcută decât printr-un mandat special, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Reclamantei îi incumba sarcina de a proba faptul că persoanele indicate ca mandanţi în contractele depuse la dosar sunt membrii săi şi că sunt producători de înregistrări sonore, în sensul art. 103 din lege.
În acest sens, înscrierea unor nume de producători cu creionul pe playlist-ul depus la dosar, datat 1 iunie 2010, nu face dovada ce se impune conform celor arătate mai sus.
În baza rolului activ, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor la termenul din 13 mai 2013, proba cu expertiză de specialitate, această probă putând să lămurească, conform playlist-ului depus la dosar, dacă fonogramele radiodifuzate de pârâtă sunt produse de membrii reclamantei ca organ de gestiune colectivă, însă atât apelanta, cât şi intimata au arătat că nu se impune administrarea acestei probe, întrucât nu sunt specialişti care să efectueze expertiza.
Întrucât reclamanta nu a făcut dovada că are mandatul titularilor drepturilor conexe - al producătorilor de fonograme - de a-şi exercita dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut de art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, acţiunea trebuia să fie respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitatea de reprezentant.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată pe baza interpretării eronate a dispoziţiilor legale în materie, privind natura gestiunii colective şi a fonogramelor utilizate în cauză.
S-a susţinut că s-a dovedit în cauză că pârâta utilizează, în cadrul programelor sale de radio, fonograme muzicale ce aparţin caselor de producţie şi care au fost aduse anterior la cunoştinţa publicului, inclusiv prin comercializarea suporturilor pe care sunt reproduse aceste fonograme.
Această dovadă a fost făcută inclusiv prin înscrisurile depuse de către reclamantă cu ocazia rejudecării apelului, după casarea cu trimitere, respectiv prin situaţia fonogramelor aparţinând repertoriului membrilor UPFR, bazată pe lista fonogramelor indicate de pârâtă pentru programele din 1 iunie 2010.
Împrejurarea că această situaţie a fost făcută prin simpla menţionare olografă a denumirii caselor de producţie direct pe lista fonogramelor depusă de pârâtă nu este de natură să-i afecteze valoarea juridică probatorie, în condiţiile în care teza probatorie constă în identificarea fonogramelor membrilor UPFR din lista respectivă, iar această listă completată de UPFR a fost însoţită şi de dovada repertoriului administrat de UPFR (repertoriu în format electronic, imprimat pe DVD-ul depus la dosar), fiind la îndemâna atât a părţilor, cât şi a instanţei de judecată să verifice dacă fonogramele nominalizate "cu creionul" se regăsesc sau nu în repertoriul membrilor UPFR.
Cât priveşte efectuarea unei expertize de specialitate care să evidenţieze fonogramele din repertoriul membrilor UPFR, s-a arătat instanţei că nu există expert calificat pentru o astfel de sarcină, că, în mod normal, organismul de gestiune îşi identifică fonogramele potrivit propriului repertoriu, că expertiza este nerelevantă faţă de natura gestiunii colective obligatorii, dar şi faţă de faptul că lista depusă de pârâtă nu vizează perioada dedusă judecăţii, nominalizarea producătorilor ale căror fonograme apar în listă fiind făcută cu titlu exemplificativ, pentru a dovedi faptul ca fonogramele sunt muzicale, că acestea au fost aduse anterior la cunoştinţa publicului şi că se supun regimului gestiunii colective, în temeiul art. 1065 alin. (1) şi (2) şi art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
Aceste aspecte nu au fost contestate de pârâtă, astfel că nu se mai justifică administrarea unor probe suplimentare în acest sens.
În atare condiţii, sunt nefondate aprecierile instanţei de apel potrivit cărora nu s-a făcut dovada faptului că piesele indicate sunt fonograme, în condiţiile art. 103 din Legea nr. 8/1996, atât timp cât fonogramele indicate sunt de notorietate, cunoscute publicului larg, nefiind contestat de pârâtă caracterul de "înregistrare sonoră" în sensul art. 103, ci, din contră, afirmat prin nominalizarea lor în lista depusă.
De asemenea, aprecierile instanţei sunt neîntemeiate cu privire la nedovedirea apartenenţei fonogramelor, având în vedere menţiunile făcute de producător pe coperta albumului, dar şi înregistrarea lor în repertoriul organismului de gestiune sub numele său, potrivit uzanţelor în domeniu, mai ales faţă de împrejurarea că repertoriul organismului de gestiune colectivă este depus spre verificare la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în condiţiile art. 135 din Legea nr. 8/1996.
Mai mult, sarcina probei în ce priveşte lista fonogramelor radiodifuzate de pârâtă, revine pârâtei, potrivit Metodologiei aplicabile (Decizia ORDA nr. 104/2005), astfel că aceasta nu poate să-şi invoce propria culpă în apărare şi să se prevaleze de lipsa dovedirii utilizării repertoriului membrilor UPFR. Prin înscrisurile depuse, inclusiv corespondenţa şi adresele ce emană de la pârâtă, UPFR a făcut dovada că această radiodifuzează fonograme muzicale, aduse anterior la cunoştinţa publicului.
Pentru acest motiv, sunt neîntemeiate şi reţinerile instanţei de apel care a considerat că UPFR să facă dovada nu numai a utilizării repertoriului, dar şi a faptului că titularii sunt producători de fonograme, că înregistrările difuzate de pârâtă sunt fonograme în sensul legii şi că acestea aparţin membrilor UPFR. Practic, instanţa de apel a răsturnat sarcina probei cu privire la lista fonogramelor utilizate de pârâtă, nesocotind dispoziţiile metodologiei.
Recurenta a mai susţinut că, pentru determinarea naturii juridice a fonogramelor utilizate de pârâtă, instanţa a procedat doar la o analiză abstractă a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, fără a avea în vedere caracterul muzical al fonogramelor, faptul că acestea au fost aduse anterior la cunoştinţa publicului, că pentru radiodifuzarea acestora, pârâta datorează o remuneraţie echitabilă în condiţiile art. 1065 din Lege, faptul că această remuneraţie este stabilită în baza metodologiilor şi colectată de către organismul colector desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (art. 130 alin. (3) şi (4)) şi că dispoziţiile acestor metodologii sunt opozabile şi obligatorii pentru toţi utilizatorii (conform art. 1312 alin. (8)), inclusiv pentru pârâtă, aceasta din urmă fiind ţinută de respectarea mai multor obligaţii legale, cum ar fi obligaţiile de a-şi obţine în prealabil o licenţa neexclusivă pentru radiodifuzarea fonogramelor, de a achita remuneraţia echitabilă prevăzută de Metodologii şi de a transmite trimestrial un raport care să cuprinsă în lista fonogramelor utilizate şi veniturile obţinute de pârâtă din activitatea de radiodifuziune (baza de calcul).
Deşi instanţa de apel a substituit motivarea instanţei de fond (bazată pe nedovedirea faptului că pârâta a utilizat fonograme din repertoriul UPFR), în esenţă, motivarea sa este identică cu cea a instanţei de fond, admiţând excepţia lipsei calităţii de reprezentant a UPFR, doar cu menţiunea că a tratat şi problema naturii juridice a fonogramelor utilizate, respectiv a gestiunii colective obligatorii/facultative.
Analizând conţinutul noţiunilor de "fonogramă de comerţ", căreia îi corespunde gestiunea colectivă obligatorie, potrivit art. 1231 alin. (1) lit. f), respectiv de "fonogramă publicată în scop comercial", căruia îi corespunde gestiunea colectivă facultativă, potrivit art. 1232 alin. (1) lit. f), instanţa de apel şi-a însuşit în mod explicit definiţiile date celor două noţiuni de către practica judecătorească şi arbitrală, însă le-a aplicat în mod deficitar situaţiei de fapt deduse judecăţii.
Dacă instanţa de apel ar fi avut în vedere faptul că fonogramele radiodifuzate de pârâtă sunt fonograme ce cuprind interpretări şi execuţii muzicale, realizate cu scopul de a fi aduse la cunoştinţa publicului prin vânzarea suporturilor ce conţin reproducerile acestora, atunci ar ajunge la concluzia că acest tip de fonograme sunt, în fapt, "fonograme de comerţ", gestionabile colectiv obligatoriu.
Concluzia instanţei de a califica fonogramele utilizate de pârâtă drept fonograme publicate în scop comercial este eronată, nefundamentată pe situaţia de fapt sus-menţionată, şi în totală contradicţie chiar cu practica judecătorească şi arbitrală, invocată în propria-i motivare, fiind evident faptul că aceste fonograme, astfel cum au fost nominalizate în lista respectivă, nu corespund definiţiei reţinute.
Mai mult, instanţa trebuia să aibă în vedere însăşi voinţa celor care au semnat Protocolul referitor la Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune şi de televiziune şi care au stabilit în mod expres că regimul aplicabil metodologiei îi reprezintă gestiunea colectivă obligatorie, astfel cum rezultă din menţiunea denumirii metodologiei "prin gestiune colectivă obligatorie".
Părţile din comisia de negociere a metodologiei au convenit aplicarea gestiunii colective obligatorii pentru colectarea remuneraţiei echitabile, în ciuda faptului că art. 1231 alin. (1) lit. f) face referire la noţiunea de "fonograme de comerţ", având în vedere, pe de-o parte, faptul că această noţiune nu are nicio corespondenţă în legislaţia comunitară, spre deosebire de noţiunea de "fonograme publicate în scop comercial" ce este definită conform art. 15 alin. (4) din Tratatul OMPI şi art. 12 din Convenţia de la Roma, faptul că doar celei din urmă noţiuni se atribuie dreptul la remuneraţie echitabilă la nivel comunitar, aceste dispoziţii comunitare având corespondenţă în legea internă prin art. 1065 şi art. art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996.
Nu în ultimul rând, raţiunea elaborării metodologiei derivă din modul de utilizare al fonogramelor muzicale, libertatea radiodifuzorului de a utiliza orice astfel de fonograme (conform art. 1121 din lege), este imposibilă autorizarea individuală a dreptului de radiodifuzare a fonogramelor.
De altfel, însăşi metodologia aplicabilă (Decizia ORDA nr. 104/2005) stabileşte limitele întinderii sale, menţionându-se expres la art. 6 că "în cazul utilizării fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în spoturi de publicitate, în spoturi de promovare a unui post de radio, de televiziune ori a unui distribuitor de servicii de programe prin cablu, în generice de emisiuni sau în rubrici proprii ale acestora, producătorul spoturilor, respectiv realizatorul emisiunii sau al rubricii proprii, are obligaţia de a obţine acordul expres al producătorului de fonograme, care va fi comunicat în cel mult două zile de la comunicare". Or, din interpretarea acestor dispoziţii, se poate constata că părţile Protocolului au atribuit aceleiaşi noţiuni (de "fonograme publicate în scop comercial") atât fonogramele muzicale (identificate de practică judiciară ca fiind fonograme de comerţ), cât şi cele care sunt utilizate în cadrul spoturilor publicitare, însă pentru acestea din urmă, au prevăzut o gestiune individuală a producătorului de fonograme, fiind excluse de la obiectul remuneraţiei/licenţei neexclusive, dată fiind posibilitatea acestuia de a-şi gestiona individual drepturile.
În aceste condiţii, instanţa de apel nu poate reţine că însăşi reclamanta a solicitat remuneraţia pentru fonograme publicate în scop comercial, câtă vreme, în interpretarea metodologiei, ambele semnificaţii prevăzute de lege (fonograma de comerţ şi fonograma publicată în scop comercial) sunt cuprinse în aceeaşi noţiune, respectiv "fonograme publicate în scop comercial", utilizată în metodologie, astfel cum există şi la nivelul legislaţiei comunitare.
De asemenea, sunt eronate aprecierile instanţei cu privire la natura juridică a fonogramelor utilizate de pârâtă, implicit şi cele cu privire la gestiunea facultativă reţinută în cauză, în condiţiile în care se întemeiază pe ipoteza că doar "fonogramele publicate în scop comercial" sunt "cele care sunt producătoare de venituri pentru posturile de radiodifuziune". Această ipoteză este falsă, deoarece şi fonogramele muzicale, folosite de pârâtă "în scop gratuit şi pentru promovarea artiştilor interpreţi" sunt generatoare de venituri, întrucât sunt utilizate în cadrul programelor de radio cu scopul asigurării unei audienţe. Publicul ascultător nu consumă numai reclame la radio, ci şi muzică, fără de care nu s-ar vinde spaţiul de publicitate. Or, cu cât audienţa este mai mare, cu atât şi sumele încasate din publicitate sunt mai mari, astfel că veniturile pârâtei nu sunt ocazionate numai de radiodifuzarea spoturilor publicitare contra cost, ci de însăşi activitatea de radiodifuziune care include şi programele radiodifuzate, implicit fonograme utilizate în cadrul acestora şi audienta lor.
Faptul că raportul de expertiză contabilă a evidenţiat veniturile pârâtei din activitatea de radiodifuziune nu poate fi interpretat în sensul că doar fonogramele utilizate în cadrul spoturilor publicitare au generat aceste venituri.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile comunitare, respectiv art. 4 alin. (4) şi (3) şi art. 8 alin. (1) şi (2) din Directiva 92/100/CE, respectiv art. 3 alin. (1) şi (2) din Directiva 2001/29/CE, totodată, a făcut o apreciere greşită asupra concordanţei dispoziţiilor legii interne cu cele comunitare, dar şi cu cele ale art. 6 şi 15 din Tratatul OMPI, ratificat de România prin Legea nr. 76/2000.
Astfel, instanţa de apel a respins observaţiile UPFR, motivând în raport de art. 4 alin. (4) din Directiva 92/100/CE. Or, această normă priveşte exclusiv dreptul de autor de împrumut, neavând incidenţă în cauză. Instanţa, în calitate de judecător naţional, avea îndatorirea de a analiza corespondenţa regimului juridic naţional cu cel comunitar, să constate că legislaţia comunitară nu reglementează sub nicio formă "fonograma de comerţ" şi că, pe de altă parte, atribuie "fonogramei publicate în scop comercial" un regim juridic ce prevede dreptul la remuneraţie ce se colectează prin intermediul organismelor de gestiune colectivă.
La termenul de judecată din 30 mai 2014, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile formulate vizează netemeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate, excepţie reţinută spre soluţionare odată cu recursul.
Analizând cu prioritate excepţia invocată, Înalta Curte apreciază că nu este fondată.
Înalta Curte apreciază, din dezvoltarea motivelor de recurs formulate, că, într-adevăr, o parte dintre critici, respectiv cele privind natura fonogramelor utilizate de către pârâta din prezenta cauză, vizează temeinicia deciziei recurate, însă pot fi analizate din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticile referitoare la sarcina probei în materia remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme din radiodifuzare şi la mijloacele de probă relevante în materie.
Neîncadrarea unora dintre motivele de recurs în cazurile expres şi limitativ descrise de art. 304 C. proc. civ. nu conduce la nulitatea recursului, în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., deoarece atare sancţiune operează doar dacă niciuna dintre critici nu poate fi analizat prin prisma vreunuia dintre cazurile de casare sau de modificare din art. 304, pentru a se considera că recursul este nemotivat.
Atât timp cât este posibilă cercetarea legalităţii deciziei recurate în raport de unele dintre criticile formulate, inadmisibilitatea celorlalte critici conduce doar la înlăturarea lor din analiza instanţei de recurs, fără ca recursul să fie nul, astfel încât excepţia cu acest obiect nu este întemeiată şi va fi respinsă ca atare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Prin decizia recurată, a fost menţinută soluţia primei instanţe de respingere a cererii având ca obiect plata remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme utilizate de către pârâtă în activitatea sa de radiodifuzare, în perioada martie 2005 - februarie 2008, în considerarea nedovedirii unui mandat de reprezentare dat reclamantei de către titularii de drepturi.
S-a apreciat că, în cauză, pârâta a utilizat fonograme publicate în scop comercial, astfel încât sunt incidente prevederile art. 1232 alin. (2) cu referire la art. 1232 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, fiind necesară dovada mandatului acordat de către producătorii unor asemenea fonograme efectiv utilizate de către pârâtă, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1231 alin. (2) cu referire la art. 1231 alin. (1) lit. f) din lege, referitoare la reprezentarea în cazul utilizării unor fonograme de comerţ.
Aspectele privind distincţia teoretică între fonograme publicate în scop comercial şi fonograme de comerţ şi consecinţele acesteia în planul reprezentării de către organismul de gestiune colectivă a titularilor de drepturi pentru valorificarea dreptului la remuneraţie echitabilă nu mai pot fi puse în discuţie în acest cadru procesual, deoarece au fost dezlegate prin Decizia de casare nr. 5.301 din 14 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte într-un ciclu procesual anterior.
În acest context, în mod corect, instanţa de apel, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a pornit de la premisa că legiuitorul român a înţeles să facă distincţie între cele două categorii de fonograme, din moment ce a prevăzut consecinţe diferite în ceea ce priveşte reprezentarea intereselor titularilor de drepturi, în funcţie de natura gestiunii colective şi de posibilitatea gestionării individuale a drepturilor, respectiv obligatorie, în cazul fonogramelor de comerţ şi facultativă, în cazul fonogramelor publicate în scop comercial.
Faţă de dezlegările din decizia de casare, nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante prin care se tinde la repunerea în discuţie a celor două noţiuni regăsite în dispoziţiile art. 1231 şi 1232 din Legea nr. 8/1996, pentru demonstrarea suprapunerii acestora într-un concept unic, acela al fonogramelor publicate în scop comercial, singurul care ar putea fi acceptat din perspectiva legislaţiei internaţionale şi comunitare ratificate de România, parte a dreptului intern. De asemenea, nu au temei nici susţinerile referitoare la obligaţia instanţei de a analiza corespondenţa regimului juridic naţional cu cel comunitar, cât timp nu era posibilă, faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., reanalizarea chestiunilor de drept tranşate prin decizia de casare.
De altfel, se observă, din conţinutul motivelor de recurs, că argumentele recurentei pot genera, cel mult, o dispută terminologică, şi nu una la nivelul conţinutului conceptual.
Astfel, chiar prin motivele de recurs se acceptă faptul că există o categorie de fonograme pentru care este posibilă gestiunea individuală a titularului, respectiv a producătorului de fonograme, fiind excluse de la obiectul licenţei neexclusive, anume cele utilizate în cadrul spoturilor publicitare, al spoturilor de promovare a unui post de radio, de televiziune ori a unui distribuitor de servicii. În acest sens, recurenta face trimitere la Protocolul între organismele de gestiune colectivă şi utilizatorii din activitatea de radiodifuzare, publicat în M. Of. nr. 386/2005.
După cum s-a arătat, utilitatea distincţiei între cele două categorii de fonograme este identificarea regimului juridic al gestionării dreptului la remuneraţie pentru utilizarea fonogramelor (cu consecinţe diferite în planul reprezentării titularilor asigurate prin organismul de gestiune colectivă).
Or, din moment ce însăşi recurenta admite posibilitatea gestiunii individuale pentru anumite categorii de fonograme (implicit a incidenţei unei gestiuni colective facultative, şi nu obligatorii), este relevant dacă, în cauză, pârâta a utilizat fonograme supuse unei asemenea gestiuni, pentru a se stabili dacă reclamanta, pentru promovarea prezentei acţiuni, avea sau nu nevoie de un mandat special acordat de către titulari.
Drept urmare, sunt lipsite de finalitate susţinerile vizând demonstrarea inadecvării terminologiei folosite în decizia recurată la legislaţia internaţională şi comunitară ratificată de România, în sensul că prin termenul de "fonograme publicate în scop comercial" nu s-ar putea înţelege doar fonogramele utilizate în cadrul spoturilor publicitare sau de promovare, acestea din urmă fiind, în realitate, o specie de fonograme publicate în scop comercial.
De altfel, eventuala inadecvare (cât timp nu se pretinde că, în toate cazurile de utilizare a fonogramelor, gestiunea este obligatoriu colectivă) este imputabilă chiar legiuitorului, care foloseşte în Legea nr. 8/1996 noţiunea de "fonograme publicate în scop comercial" în situaţiile de gestiune colectivă facultativă, în loc să o plaseze în art. 1231, la situaţiile de gestiune colectivă obligatorie, astfel cum ar rezulta din demonstraţia recurentei întemeiată pe instrumentele internaţionale ratificate de România ori cu efect direct. Conformarea terminologică s-ar putea realiza doar printr-o modificare a Legii nr. 8/1996, nu prin însuşirea termenilor din directive sau din Legea nr. 206/2000 pentru ratificarea Tratatului O.M.P.I. privind interpretările, execuţiile şi fonogramele, renunţându-se la cei folosiţi în Legea nr. 8/1996.
În plus, în prezent, termenii sunt folosiţi în practica judiciară şi arbitrală, după cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs (de exemplu, Hotărârea arbitrală din 22 septembrie 2010 pentru stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 668 din 30 septembrie 2010, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 153A din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze de proprietate intelectuală).
Aşadar, relevantă în cauză este exclusiv împrejurarea naturii gestiunii colective, în funcţie de tipul fonogramelor utilizate de către pârâtă în activitatea de radiodifuzare, în perioada 2005 - 2008.
Pretenţiile reclamantei din cauză sunt legate de utilizarea de fonograme supuse gestiunii colective obligatorii (ceea ce art. 1231 denumeşte "fonograme de comerţ"), iar instanţa de apel a ajuns la concluzia că pârâta a utilizat fonograme publicate în scop comercial, supuse gestiunii colective facultative.
În acest context, criticile recurentei pe acest aspect urmează a fi analizate prin prisma modului de aplicare a legii de către instanţa de apel, nu şi a cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât susţinerile astfel întemeiate în drept nu vizează interpretarea greşită a cauzei cererii de chemare în judecată, respectiv a fundamentului dreptului dedus judecăţii, ci situaţia de fapt stabilită de către instanţă.
Or, constatarea instanţei de apel privind utilizarea exclusiv de fonograme publicate în scop comercial, în înţelesul, acceptat şi de către recurentă, de "fonograme utilizate în cadrul spoturilor publicitare, al spoturilor de promovare a unui post de radio, de televiziune ori a unui distribuitor de servicii" nu poate fi cenzurată de către această instanţă de recurs, deoarece vizează situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, respectiv temeinicia deciziei, a cărei cercetare excede atribuţiilor instanţei de control judiciar.
Urmează a fi, însă, verificate, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinerile recurentei referitoare la sarcina probei în materia remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme din radiodifuzare şi la mijloacele de probă relevante în materie.
Recurenta a pretins că sarcina probei în ce priveşte lista fonogramelor radiodifuzate de pârâtă revine pârâtei, potrivit Metodologiei aplicabile (publicată în baza Deciziei ORDA nr. 104/2005), iar instanţa de apel, prin aprecierea că UPFR este cea care trebuie să facă dovada utilizării repertoriului şi a faptului că înregistrările difuzate de pârâtă sunt fonograme în sensul legii, ar fi răsturnat sarcina probei cu privire la lista fonogramelor utilizate de pârâtă, nesocotind dispoziţiile metodologiei.
Aceste susţineri sunt nefondate.
În cauză, nu a fost emisă o autorizaţie sub formă de licenţă neexclusivă, astfel încât revenea organismului de gestiune colectivă sarcina probării difuzării de către pârâtă, în perioada 2005 - 2008, de fonograme din categoria celor pentru care s-ar fi impus obţinerea unei asemenea autorizaţii, cât timp a afirmat acest fapt în prezentul proces, fiind pe deplin aplicabilă regula prevăzută de art. 1169 C. civ.
Contrar susţinerilor recurentei, Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organisme de radiodifuziune şi de televiziune, publicată în M. Of. nr. 386/2005 în baza Deciziei ORDA nr. 104/2005, nu conţine vreo derogare expresă sau tacită de la norma de drept comun în materia sarcinii probei în proces.
Potrivit pct. 6 din Metodologie, utilizatorii au obligaţia de a comunica organismelor de gestiune colectivă un raport privind utilizarea fonogramelor, cuprinzând lista fonogramelor radiodifuzate (cu elementele indicate în metodologie), precum şi baza de calcul stabilită potrivit pct. 4, listă ce constituie baza de repartizare a remuneraţiilor încasate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor conexe (inclusiv aparţinând producătorilor de fonograme).
Aşadar, lista fonogramelor radiodifuzate (denumită "playlist" în cererea de chemare în judecată) serveşte, alături de baza de calcul, exclusiv repartizării către titularii drepturilor de autor a remuneraţiilor încasate de organismele de gestiune colectivă, nu şi emiterii autorizaţiei sub formă de licenţă neexclusivă. Aceasta se acordă, în conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data cererii de chemare în judecată - 7 martie 2008), înainte de utilizarea repertoriului protejat, la cererea utilizatorilor.
Ca atare, Metodologia nu prevede vreo obligaţie a utilizatorilor înainte de emiterea autorizaţiei, ci doar pe aceea depunerii trimestriale a fonogramelor radiodifuzate, după emiterea autorizaţiei.
Atunci când organismul de gestiune colectivă sesizează instanţa de judecată în vederea plăţii remuneraţiei, pentru motivul că aceasta fie nu a fost achitată de bunăvoie, fie nu a putut fi calculată în lipsa raportului, este, în mod evident, necesară depunerea la dosar a listei fonogramelor radiodifuzate, ca mijloc de probă ce se administrează în vederea cuantificării remuneraţiei, însă şi pentru determinarea tipului de fonograme difuzate, pentru dovedirea calităţii de reprezentant a organismului de gestiune colectivă (în funcţie de natura gestiunii colective, obligatorie sau facultativă).
Faptul că playlist-ul se află în posesia pârâtului, în calitate de utilizator, nu semnifică o răsturnare a sarcinii probei în proces, în sensul că pârâtul trebuie să dovedească natura fonogramelor radiodifuzate, cât timp reclamantul este cel care trebuie să probeze calitatea de reprezentant al titularilor drepturilor conexe, conform art. 1169 C. civ., implicit natura fonogramelor radiodifuzate de către utilizator.
În conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia procesuală de a-şi proba pretenţiile şi apărările, inclusiv prin administrarea probei cu înscrisuri aflate în deţinerea părţii adverse.
În acest sens, este relevantă trimiterea pe care prima instanţă a făcut-o în cauză la procedura asigurării de dovezi, la îndemâna reclamantei. De asemenea, nu pot fi ignorate prevederile art. 174 C. proc. civ., din care rezultă că, "dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că l-a ascuns sau l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deţinerea înscrisului, nu-l înfăţişează la cererea instanţei, aceasta va putea socoti ca dovedite pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea, cu privire la cuprinsul acelui înscris."
În cauză, instanţa de apel, în ciclul procesual anterior, la termenul din 7 mai 2010, a pus în vedere pârâtei să depună la dosar lista fonogramelor utilizate în perioada 2005 - 2008, iar la termenul de judecată următor, cel din 4 iunie 2010, s-au consemnat susţinerile apărătorului pârâtei în sensul că nu poate depune la dosar playlist pentru întreaga perioadă, deoarece datele nu sunt stocate.
Aşadar, nu a fost vorba despre un refuz de depunere la dosar a înscrisurilor solicitate, pentru a se considera ca dovedite pretenţiile reclamantului cu privire la cuprinsul acelor înscrisuri, în aplicarea art. 174 C. proc. civ., apărătorul pârâtei relevând o imposibilitate obiectivă de înfăţişare a înscrisurilor.
Prin Decizia nr. 67 din 9 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, pronunţată în cauză în ciclul procesual anterior, a fost respins capătul de cerere din acţiunea introductivă privind obligarea pârâtei la predarea playlist-ului cu fonogramele utilizate în programele radio, ca rămas fără obiect. În considerentele deciziei, această dispoziţie a fost motivată prin faptul că expertul desemnat în cauză a stabilit remuneraţia pe baza actelor puse la dispoziţie de către ambele părţi, deci luând în considerare şi playlist-ul de fonograme utilizate.
Dispoziţia de respingere a acestui capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece reclamanta nu a declarat recurs, astfel încât Decizia de casare nr. 5.301 din 14 septembrie 2012 a Înaltei Curţi nu a vizat respectiva dispoziţie a instanţei de apel din decizia casată.
Ca atare, considerentele din Decizia nr. 67 din 9 iunie 2011 referitoare la calcularea remuneraţiei de către expert nu pot fi cenzurate în prezenta cauză, deoarece au intrat în puterea lucrului judecat împreună cu dispoziţia de respingere a cererii privind obligarea pârâtei la predarea playlist-ului cu fonogramele utilizate.
Sunt nefondate, în aceste condiţii, susţinerile recurentei referitoare la sarcina probei, dar şi la neprezentarea playlist-ului de către pârâtă, în condiţiile în care, după cum s-a arătat, s-a constatat că acesta a fost avut în vedere de către expert, iar această apreciere a instanţei de apel din ciclul procesual anterior nu poate fi cenzurată de către această instanţă de recurs.
De altfel, aceste susţineri sunt contradictorii cu pretenţia aceleiaşi recurente de a se valorifica raportul de expertiză întocmit în ciclul procesual anterior, raport ce a fost avut în vedere prin decizia recurată în cauză tocmai pentru respingerea pretenţiilor reclamantei, dată fiind natura fonogramelor utilizate, stabilită, în condiţiile arătate anterior, pe baza playlist-ului luat în considerare de către expert.
Urmează a fi înlăturate şi susţinerile referitoare la aprecierile instanţei de apel asupra fonogramelor din repertoriul gestionat de către reclamantă, deoarece lista depusă de către reclamantă reflectă existenţa fonogramelor de comerţ (fonograme muzicale) în repertoriul protejat, fiind, aşadar, nerelevantă din perspectiva obiectul probaţiunii în cauză, anume difuzarea de către pârâtă a unor asemenea fonograme în perioada 2005-2008. Este neîndoielnic faptul că pârâta a utilizat fonograme de comerţ din repertoriul protejat, însă în anul 2010, însă pentru perioada din cauză, 2005 - 2008, nu s-a dovedit, astfel cum au apreciat ambele instanţe de fond, decât folosirea de fonograme publicate în scop comercial, iar această apreciere, vizând situaţia de fapt stabilită în cauză, nu poate fi cenzurată de către această instanţă de recurs.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata pârâtă S.C. R.M. S.R.L.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR Bucureşti împotriva Deciziei nr. 129 din 28 octombrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1894/2014. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1898/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
