ICCJ. Decizia nr. 1901/2014. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1901/2014
Dosar nr. 63560/3/2011
Şedinţa publică din 13 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea formulată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 28 septembrie 2011, reclamanta A.M., prin mandatar P.E., a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul de Finanţe, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate că reclamanta, în calitate de inventator al brevetului de invenţie nr. 86202, este îndreptăţită la plata sumei de 5.000.000 RON, reprezentând drepturi băneşti cuvenite sau datorate inventatorilor, ca urmare a utilizării invenţiei şi să fie obligată totodată pârâta la plata sumei de 500.000 RON, daune morale şi materiale deoarece reclamanta nu a beneficiat de niciun fel de premiere, nu i s-a consemnat în carnetul de muncă calitatea sa de inventator, nu i s-au recunoscut şi nu i s-au achitat drepturile patrimoniale cuvenite.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, art. 35 alin. (1), art. 38 alin. (1), (2) şi (6) din Legea nr. 64/1991.
Prin Sentinţa civilă nr. 837 din 17 aprilie 2012 tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respingând acţiunea ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele:
Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie precum şi regulamentul de aplicare al acesteia, aprobat prin H.G. nr. 152/1992, cuprind o serie de dispoziţii reparatorii, cu privire la drepturile băneşti cuvenite inventatorului, pentru invenţiile nerecompensate sau parţial recompensate, până la data intrării în vigoare a legii, menţionând că în cadrul acestora se cuprind toate drepturile materiale prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al celorlalte drepturi legale, rezultate din calitatea de autor al invenţiei aplicate în economia naţională.
Dreptul material la acţiune al reclamantei pentru despăgubirile băneşti reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite inventatorului pentru invenţia nerecompensată, sub legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, s-a născut în momentul intrării în vigoare, la 21 ianuarie 1992, a legii ce conţine măsurile reparatorii (Legea nr. 64/1991), astfel încât formularea cererii la data de 24 ianuarie 2012 este prescrisă.
Tribunalul a înlăturat apărările reclamantei privind incidenţa în speţă a art. 4 din Legea nr. 214/2008 ce ar constitui fundamentul pretenţiilor reclamantei din acţiune şi faţă de care cererea nu ar fi prescrisă, întrucât acestea privesc situaţia titularilor drepturilor de proprietate industrială, prin urmare, a titularilor de brevet, expropriaţi în mod nelegal şi nu situaţia inventatorilor nerecompensaţi în timpul aplicării legii.
Împotriva Sentinţei civile nr. 837 din 17 aprilie 2012, a declarat apel reclamanta A.M., prin mandatar P.E., iar prin Decizia civilă nr. 21A din 07 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul a fost respins, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prevederile art. 129 alin. (51) C. proc. civ. nu permit părţilor să invoce în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
În mod corect prima instanţă a constatat că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 214/2008, care a modificat O.U.G. NR. 100/2005.
Potrivit art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială (introdusă prin Legea nr. 214/2008), au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor şi repararea daunelor pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, aşa cum sunt prevăzute prin legislaţia comunitară şi/sau naţională persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.
Brevetul de invenţie nr. 86202 din 17 ianuarie 1985, în baza căruia se solicită despăgubiri, are ca titular Combinatul Siderurgic Galaţi, calitate de inventator având apelanta A.M. alături de alte persoane. Neavând calitatea de titular de brevet, reclamanta nu face parte din categoria persoanelor la care se referă art. 4 lit. c) din O.U.G. NR. 100/2005, astfel că nici prevederile referitoare la prescripţie din actul normativ menţionat nu îi sunt aplicabile.
Pentru situaţia inventatorului salariat (dreptul la brevetul de invenţie aparţinând unităţii), sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 şi art. 36 din Legea nr. 64/1991, referitoare la drepturile patrimoniale cuvenite acestuia din exploatarea brevetului său în funcţie de aportul economic al invenţiei.
În aceste condiţii, termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, de 3 ani, ce curge de la momentul naşterii dreptului material la acţiunea având ca obiect drepturile patrimoniale cuvenite inventatorului pentru invenţia nerecompensată sub legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991.
Legea nr. 64/1991, ce conţine măsuri reparatorii pentru inventatorii salariaţi, a intrat în vigoare la 21 ianuarie 1992, dată la care s-a născut dreptul la acţiune, astfel încât, faţă de momentul introducerii acţiunii, 26 septembrie 2011, termenul de prescripţie s-a împlinit.
Curtea a reţinut că nu poate fi analizată prescripţia din perspectiva art. 2515 alin. (3) din Noul C. civ., faţă de principiul neretroactivităţii legii civile şi a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Cât priveşte critica privind atingerea drepturilor nepatrimoniale născute din faptul realizării invenţiei, prin admiterea excepţiei prescripţiei, Curtea a considera-o ca nefondată, din moment ce obiectul acţiunii îl constituie drepturile băneşti pretins cuvenite ca urmare a utilizării invenţiei, adică drepturi patrimoniale, supuse prescripţiei extinctive.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termen legal, fără a-l motiva, apelanta-reclamantă A.M., prin mandatar P.E.
Recursul a fost însuşit de curatorul desemnat pentru recurentă, P.C.G., care a depus motive de recurs întemeiate pe art. art. 304 pct. 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., precizând următoarele:
Citarea pentru primul termen de judecată din recurs, din 13 februarie 2013, nu s-a efectuat conform art. 87 pct. 6 C. proc. civ., întrucât la data de 11 iulie 2011 s-a instituit curatela reclamantei A.M. în favoarea fiului acesteia, P.C.G.
Începând de la acel moment, doamna A.M. nu se mai putea reprezenta singură în faţa nici unei instituţii publice sau private, singura procedură legală valabilă fiind aceea de reprezentare prin curator desemnat: P.C.G., de aceea toate actele de procedură, citaţiile sau alte demersuri care nu s-au derulat în prezenta cauză prin intermediul curatorului sunt lovite de nulitate. Citaţiile care nu s-au comunicat la curator sau la mandatarii desemnaţi de curator sunt nule, potrivit art. 105 - 108 C. proc. civ.
Sub aspectul incidenţei art. 304 pct. 1 C. proc. civ., se invocă nealcătuirea instanţei potrivit dispoziţiilor legate deoarece din completul de judecată, atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel, a lipsit reprezentantul Ministerului Public.
Din perspectiva art. 304 pct. 3 C. proc. civ. se menţionează că darea hotărârii s-a făcut cu încălcarea competenţei de primă instanţă a Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere că litigiul nu se putea judeca decât după verificarea şi cercetarea modului în care s-a trecut la cesionarea patrimoniului fostului Combinat Siderurgic Galaţi, din care făceau parte şi toate invenţiile realizate în procesul de producţie, în perioada anterioară anului 1989.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., referitor la "depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti", se arată că litigiul nu s-a judecat de complete de judecată corespunzător alcătuite, ci de alte instanţe de judecată decât cele corespunzătoare, în conformitate cu prevederile legale privitoare la competenţă teritorială, materială şi funcţională.
În legătură cu prevederile legale impuse de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., se arată că motivul principal pentru care s-a apelat la instanţele de judecată a fost acela de a determina legalitatea şi constituţionalitatea procedurii de privatizare a fostului Combinat Siderurgic Galaţi, cât şi de a pune în discuţie regimul juridic ai procedurii de divulgare a secretelor de stat - invenţiile, dar şi regimul juridic al procedurii juridice sub care invenţiile au fost "donate" SC S. SA Galaţi (actual SC A. SA Galaţi), în condiţiile în care, prin această procedură, inventatorii au fost transformaţi în sclavi, exporturile fiind realizate din exploatarea invenţiilor.
Privind din punctul de vedere al nemotivării hotărârii sau al folosirii unor motive contradictorii, invocarea prescripţiei în materia proprietăţii intelectuale/industriale este contrară legii, deoarece nu s-a trecut la delimitarea unor elemente semnificative şi importante litigiului, iar din completul de judecată a lipsit reprezentantul Ministerului Public, deci hotărârile din acest dosar s-au dat cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. îşi au explicaţia exclusiv în judecarea prezentei cauze fără analizarea modului în care inventatorii şi Statul Român au fost deposedaţi de documente strict secretizate.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată a fost respinsă de prima instanţă prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, soluţie menţinută prin respingerea apelului.
Ca atare, motivele de recurs nu pot viza decât dezlegarea dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune care, datorită caracterului său peremptoriu, a făcut de prisos analiza altor aspecte legate de fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
Cu toate acestea, în recurs sunt antamate şi alte aspecte de nelegalitate, care exced motivării realizate de instanţa de apel şi care vor fi antamate în recurs în măsura în care pot determina casarea deciziei, urmare a nerespectării unor norme de procedură care, datorită importanţei lor, se impun a fi analizate anterior aspectului referitor la prescripţia dreptului la acţiune.
Curatorul recurentei invocă nulitatea deciziei instanţei de apel, în temeiul art. 105 - 108 C. proc. civ., întrucât de la momentul numirii sale, citaţiile nu s-au comunicat la curator sau la mandatarii desemnaţi de acesta, procedura nefiind derulată prin intermediul acestuia, motiv de recurs care se încadrează în art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Sub acest aspect, se constată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de către mandatarul reclamantei. Încă din faza judecării cauzei în primă instanţă, la data de 11 iulie 2011, s-a instituit curatela reclamantei A.M. în favoarea fiului acesteia, P.C.G., fără ca această împrejurare să fie adusă la cunoştinţa primei instanţe, pentru ca mai apoi cererea de apel să fie formulată de reclamantă, tot prin mandatar.
Prin înscrisurile depuse în prezentul recurs s-a făcut dovada desemnării, la data de 11 iulie 2011, a unui curator pentru reclamantă, ocazie cu care a fost invocată şi necitarea în cauză a curatorului.
Potrivit art. 87 pct. 6 C. proc. civ., vor fi citaţi incapabilii, prin reprezentanţii lor legali, iar, în caz de numire a unui curator special, citarea se va face prin acest curator.
Pentru ca instanţa să respecte prevederile legale menţionate, era nevoie să îi fie adusă la cunoştinţă împrejurarea desemnării unui curator pentru reclamantă, obligaţie care îi revenea curatorului, cu atât mai mult cu cât instituirea sa a avut loc prin Hotărârea nr. 1360 din 11 iulie 2011 tocmai în vederea recuperării drepturilor ce decurg din calitatea reclamantei de inventator, drepturi care fac obiect al prezentei cauze.
Nulitatea procedurii de citare datorită neindicării calităţii celui citat este prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 88 alin. (2) C. proc. civ., fiind o nulitate expresă, ceea ce determină incidenţa art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., potrivit căruia, în cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.
Recurentul invocă vătămarea drepturilor procesuale ale reclamantei, constând în greşita citare a acesteia în nume propriu, deşi capacitatea de exerciţiu îi fusese restrânsă prin desemnarea unui curator.
Pe de altă parte, potrivit art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt, iar curatorul îşi invocă propria culpă constând în neîncunoştinţarea instanţei asupra numirii sale, pentru a justifica existenţa unei vătămări şi pentru a determina aplicarea sancţiunii nulităţii.
Fiind evident că recurentul nu poate pretinde existenţa unei vătămări datorată propriei culpe, prezumţia de vătămare la care face referire art. 105 alin. (2) teza a II-a este răsturnată, astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa în cauză.
Recurentul critică decizia recurată şi din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 4, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., însă din dezvoltarea acestora se constată că sunt invocate doar formal, fiind enunţate fără a cuprinde dezvoltarea argumentelor de nelegalitate.
Astfel criticile aduse deciziei recurate privesc: nealcătuirea instanţei potrivit dispoziţiilor legale, deoarece din completul de judecată a lipsit reprezentantul Ministerului Public, încălcarea competenţei de primă instanţă a Curţii de Apel Bucureşti, faptul că litigiul nu s-a judecat de complete de judecată corespunzător alcătuite, fără precizarea textelor legale încălcate. Recurentul îşi rezumă motivarea la împrejurarea că se impunea a fi verificată legalitatea şi constituţionalitatea procedurii de privatizare a fostului Combinat Siderurgic Galaţi şi urma a fi pus în discuţie regimul juridic ai procedurii de divulgare a secretelor de stat, invenţiile, şi regimul juridic al procedurii juridice sub care invenţiile au fost "donate" SC S. SA Galaţi (actual SC A. SA Galaţi), aspecte care nu au făcut obiect de analiză în cauză în fazele procesuale anterioare.
De asemenea, critica potrivit căreia invocarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în materia proprietăţii intelectuale/industriale este contrară legii, nu este motivată, recurentul precizând doar că nu s-a trecut la delimitarea unor elemente semnificative şi importante ale litigiului.
Şi argumentarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. se raportează la judecarea prezentei cauze fără analizarea modului în care inventatorii şi Statul Român au fost deposedaţi de documente strict secretizate, motivare care are caracter formal, în lipsa expunerii unor aspecte de nelegalitate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a-l respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.M. împotriva Deciziei nr. 21A din 07 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1900/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1902/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
