ICCJ. Decizia nr. 1924/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1924/2014
Dosar nr. 5589/99/2009
Şedinţa publică de la 29 mai 2014
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1178/2012/civ din 5 decembrie 2012, Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.D.C., a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC C.U. SA în contradictoriu cu pârâtul M.D.C., a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 34.707,27 lei cu titlu de penalităţi contractuale de întârziere şi a respins acţiunea formulată de pârâtul M.D.C. în contradictoriu cu reclamanta SC C.U. SA.
În motivare, s-a reţinut că achitarea debitelor principale, care generează, în mod esenţial, dreptul reclamantei SC C.U. SA la penalităţi în cuantum cert, lichid şi exigibil, are o semnificaţie juridică deosebită care a fost deja conturată prin hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia civilă nr. 1780 din 10 mai 2011, şi anume acela al recunoaşterii debitului principal care dă naştere obligaţiei accesorii de plată a penalităţilor, iar, câtă vreme pârâtul nu achită şi penalităţile datorate reclamantei, aceasta nu poate fi obligată să predea cele două apartamente şi să efectueze recepţia finală.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 54/2013 de la 10 mai 2013, a admis apelul declarat de M.D.C., a schimbat în parte hotărârea, a respins acţiunea civilă promovată de SC C.U. SA Iaşi în contradictoriu cu M.D.C., a admis în parte acţiunea conexă promovată de M.D.C. în contradictoriu cu SC C.U. SA Iaşi, a obligat pârâta să predea reclamantului apartamentul proprietatea acestuia nr. 13 bloc "S.", ce formează obiectul Contractului din 20 septembrie 1993 şi documentaţia necesară intabulării dreptului de proprietate în ceea ce priveşte acest imobil, a obligat pârâta să plătească reclamantului daune cominatorii de 500 RON/zi întârziere, începând cu data pronunţării prezentei decizii şi până la executarea acestor obligaţii şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin deciziei.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a apreciat că pârâtul nu s-a obligat la plata penalităţilor astfel cum au fost pretinse prin acţiune, deoarece nu a semnat actul adiţional nr. 7 bis, acesta şi-a achitat toate obligaţiile de plată reprezentând contravaloarea lucrărilor de construire a apartamentului nr. 13 din blocul S., astfel că, în temeiul art. 1073 C. civ., este îndreptăţit să obţină obligarea pârâtei la predarea apartamentului şi a documentaţiei cadastrale şi la obligarea de daune cominatorii, astfel cum au fost solicitate prin acţiune până la îndeplinirea obligaţiei, iar, în raport de art. 3 şi 32 din Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea recepţiei finale a apartamentului şi la predarea procesului-verbal de recepţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC C.U. SA Iaşi, cât şi pârâtul M.D.C., după cum urmează:
1. Reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului acesteia şi respingerea apelului declarat de M.D.C., schimbarea în parte a sentinţei apelate, iar, pe fond, admiterea acţiunii introductive astfel cum a fost formulată, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a învederat că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 1200 pct. 4 C. civ. privind prezumţia legală de lucru judecat asupra situaţiei de fapt statuate prin Decizia nr. 1780 din 10 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 5582/99/2009, actul adiţional nr. 4 s-a semnat în cadrul contractului de antrepriză şi nu putea genera un nou raport juridic de antrepriză în condiţiile în care nu erau îndeplinite condiţiile legale reglementate prin prevederile art. 1413 C. civ., actele adiţionale nr. 7 şi 7 bis sunt prezumate ca fiind semnate de intimat, preşedintele Asociaţiei de locatari semnând în mod valabil şi cu efect de opozabilitate faţă de acesta, obligarea reclamantei la predarea documentaţiei în vederea intabulării apartamentului s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, neexistând încheiat proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi, în mod nelegal, instanţa de apel a acordat daune moratorii de la pronunţarea deciziei şi într-un cuantum ce nu ţine cont de existenţa şi dovedirea unui prejudiciu.
2. Pârâtul M.D.C. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul obligării reclamantei la plata daunelor cominatorii pe fiecare zi de întârziere de la data punerii în întârziere, invocând drept motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivare, s-a arătat că armonizarea considerentelor cu dispozitivul nu se poate realiza decât prin modificarea deciziei în sensul acordării daunelor cominatorii aşa cum s-au solicitat prin acţiune, respectiv de la data punerii în întârziere.
Înalta Curte, examinând recursurile declarate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, a constatat următoarele:
Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC C.U. SA, prin Contractul de antrepriză din 20 septembrie 1993, s-a stabilit că plata costurilor lucrărilor de infrastructură şi suprastructură efectuate la blocul S. se făcea pe numele Asociaţiei de locatari, iar prin art. 5 din actul adiţional nr. 4 din 20 ianuarie 1999, s-a modificat modalitatea de plată în sensul că s-a convenit ca aceste costuri să fie repartizate pe fiecare membru al asociaţiei, beneficiar de apartament în acest bloc.
Actul adiţional nr. 4 a modificat raportul juridic obligaţional, în sensul că s-a născut un nou raport juridic având drept obiect plata acestor lucrări direct între reclamantă şi fiecare beneficiar de apartament, în speţă, pârâtul din prezenta cauză.
Aşadar, atât timp cât părţile au modificat obligaţia de plată în sensul că s-a născut un nou raport juridic obligaţional direct între reclamantă şi fiecare beneficiar de apartament, toate convenţiile ulterioare în legătură cu plata trebuiau asumate şi semnate de fiecare beneficiar, Asociaţia de locatari fiind terţ faţă de raportul juridic născut ca efect al voinţei exprimate prin actul adiţional nr. 4.
Or, din examinarea actelor adiţionale ulterioare prin care s-au stabilit penalităţi de întârziere (7 şi 7 bis) din 9 martie 2005, rezultă că pârâtul nu le-a semnat nici personal şi nici prin mandatar, cum, de altfel, însăşi reclamanta recunoaşte prin motivele de recurs, astfel că nu-şi produc efecte juridice faţă de acesta, nemaifiind, astfel, necesară procedura înscrierii în fals.
Faptul că Asociaţia de locatari a blocului S. reprezintă o societate civilă, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1780 din 10 mai 2011 în Dosarul nr. 5582/99/2009, nu poate avea drept consecinţă obligarea pârâtului la a adera la acte juridice neconsfinţite în mod liber, limitele drepturilor asociaţilor sau mandatarilor desemnaţi de asociaţii unei societăţi civile fiind reglementate în mod riguros de prevederile art. 1517 - 1518 C. civ.
Faţă de dispoziţiile legale incidente în cauză, precum şi faţă de voinţa părţilor exprimată în contractul de antrepriză, pârâtul trebuia să îşi dea, în mod expres, acordul cu privire la instituirea, prin actele adiţionale nr. 7 şi 7 bis, a penalităţilor de întârziere, fiind, astfel, nefondate primele trei motive de recurs invocate de reclamantă.
În ceea ce priveşte al patrulea motiv de recurs privind încălcarea prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, deoarece nu există încheiat proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, Înalta Curte apreciază că acesta este, de asemenea, nefondat, având în vedere că pârâtul este îndreptăţit la a obţine obligarea reclamantei la predarea apartamentului şi a documentaţiei cadastrale necesare intabulării dreptului de proprietate în ceea ce priveşte imobilul în litigiu faţă de principiul executării în natură a obligaţiei de a face întemeiate pe dispoziţiile art. 1073 - 1077 C. civ. şi faţă de achitarea integrală a obligaţiilor de plată reprezentând contravaloarea lucrărilor de construire.
Al cincilea motiv de recurs privind obligarea reclamantei la plata daunelor cominatorii în cuantum de 500 RON/zi de întârziere este, însă, fondat, întrucât, prin aplicarea dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ., constrângerea debitorului unei obligaţii de a face, care nu se poate aduce la îndeplinire prin executare silită, se poate realiza prin aplicarea unei amenzi civile, care se achită în folosul statului şi nu al creditorului, creditorul obligaţiei având, cel mult, dreptul de a primi daune interese echivalente prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei.
Aşadar, posibilitatea acordării amenzilor civile şi a daunelor interese de către instanţa de executare, la cererea creditorului, a fost recunoscută în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de a face, nesusceptibile de executare silită, în scop de constrângere a debitorului obligaţiei la îndeplinirea acesteia, sub sancţiunea plăţii unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Constatând că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale, respectiv art. 5803C. proc. civ., Înalta Curte va reţine incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC C.U. SA Iaşi împotriva deciziei recurate în sensul că înlătură dispoziţia privind obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 500 RON pe zi de întârziere reprezentând daune cominatorii şi va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul M.D.C., analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa prioritar asupra excepţiilor de fond sau de procedură care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, luând în examinare, cu prioritate, chestiunea timbrajului, reţine că, potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997, cu referire la art. 20 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, taxele de timbru se depun anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de instanţă.
Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi normelor de aplicare a legii coroborate cu dispoziţiile art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar, cererea va fi anulată ca netimbrată.
În speţă, recurentul nu a depus până la termenul de judecată stabilit pentru soluţionarea recursului dovada taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit (8.833 RON taxă judiciară de timbru şi 5 RON timbru judiciar), deşi a fost citat cu această menţiune.
Constatând că recursul nu a fost timbrat corespunzător anticipat şi nici până la termenul stabilit de Înalta Curte, 29 mai 2014, pentru când procedura de citare a fost legal îndeplinită, iar, în cauză, nu operează scutirea legală de obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997 coroborate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 şi să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de pârâtul M.D.C.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea pârâtului M.D.C. la plata sumei de 500 RON către reclamanta SC C.U. SA reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C.U. SA Iaşi împotriva Deciziei civile nr. 54/2013 din 10 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, modifică în parte decizia recurată în sensul că înlătură dispoziţia privind obligarea reclamantei-pârâte SC C.U. SA la plata sumei de 500 RON pe zi de întârziere reprezentând daune cominatorii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Anulează ca netimbrat a recursului declarat de pârâtul M.D.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pârâtul M.D.C. la plata sumei de 500 RON către reclamanta SC C.U. SA reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1885/2014. Civil. Alte cereri. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 1931/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
