ICCJ. Decizia nr. 3075/2014. Civil

Comentarii

0



ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3075/2014

Dosar nr. 6508/54/2005*

Şedinţa publică din 11 noiembrie 2014

La data de 28 aprilie 2002, reclamanta C.M.I. a chemat în judecată pârâţii Consiliul Local şi Primăria Municipiului Timişoara, SC O.J.C.V.L.T. SA Timişoara, SC A.D.P. SA, M.F.P. şi D.G.F.P Timişoara, F.R., F.M., B.V.L., S.I., C.A., J.O.M., J.M., C.I.I., N.P., N.Ş., M.M.P., M.I.D., P.M., D.P., D.S., M.O.Ş., M.M., T.E., B.I., P.F., R.O.V., R.M., L.Z., L.L., M.M., M.L., M.D., L.D. şi a solicitat (cererea fiind precizată şi completată ulterior) instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa, să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate imobilul situat în Timişoara, cu excepţia apartamentului să se constate preluarea fără titlu a imobilului de către stat, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare privind apartamentele din imobil şi, în mod subsecvent, nulitatea absolută a certificatului de moştenitor din 2000 emis la decesul cumpărătoarei U.M. - având ca moştenitor pe L.D. - din care la masa succesorală s-a trecut apartamentul cumpărat, caducitatea testamentului întocmit acestuia pentru un bun care nu a intrat valabil în patrimoniul defunctei, să se constate că suprafaţa din imobil corespunde cu suprafaţa locativă iniţială, să se desfiinţeze încheierile judecătorului delegat de C.F. prin care s-a aprobat intabularea, în C.F., a drepturilor de proprietate dobândit de pârâţii persoane fizice asupra apartamentelor cumpărate, să sisteze cărţile funciare individuale şi să readucă în C.F. apartamentele dezmembrate din imobil, rectificarea cărţii funciare, prin restabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, radierea dreptului înscris în favoarea Statului Român, deschiderea succesiunii defuncţilor R.A., R.H., Bauer Irina, proprietari ai imobilului şi a defuncţilor B.G., B.D. şi intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit de reclamantă prin moştenire.

Reclamanta a arătat că imobilul a aparţinut în coproprietate, autorilor R.A. în cotă de 1/4, R.H. - soţia acestuia în cotă de 1/4 şi B.I.- soră cu R.H.- în cotă de 2/4- conform contractului din 1 noiembrie 1948 şi a fost preluat de stat fără titlu valabil deoarece în anexa la Decretul nr. 92/1950 figurează doar B.I., nu şi ceilalţi coproprietari, şi pentru că aceştia erau exceptaţi de la naţionalizare conform art. 11 din Decretul nr. 92/1950, fiind pensionari la data naţionalizării.

A susţinut că vânzarea apartamentelor din imobil de către RA U. SA, SC.A.D.P. SA şi SC. O.J.C.V.L.T. SA, către pârâţii persoane fizice, s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1992, pentru că imobilul a fost preluat fără just titlu, cu încălcarea art. 10 din aceeaşi lege, în privinţa pârâţilor J., învederând şi lipsa calităţii de chiriaşi, la data intrării în vigoare a Legii şi, deci, încheierea actului cu încălcarea art. 12 lit. b) din H.G. nr. 20/1996- precum şi înstrăinarea unei locuinţe proprietate personală în Timişoara, după 1 ianuarie 1991 - deci încălcarea art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Ca o consecinţă a constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare s-a cerut rectificarea cărţilor funciare.

În cauză au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul Consiliului Local al Municipiului Timişoara, Biroul Notarial, S.D.N.N. Timişoara, Biroul Notarial T.E., precizând că au calitatea de chiriaşi, închiriind apartamentele din imobilul revendicat, prin contracte încheiate cu Consiliul Local şi susţin apărările formulate în cauză de pârât.

Au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul Statului Român, Consiliului Local al Municipiului Timişoara şi al pârâților J.O.M., J.M., intervenienţii N.L.A.V. şi N.C., precizând că au cabinet de avocatură în apartamentul din imobilul cumpărat de pârâţii J. şi susţin apărările formulate de pârâţi în interesul cărora au intervenit, invocând şi un drept propriu - dreptul de preemţiune la cumpărarea apartamentului din imobil.

Intervenienţii D.S.D. şi T.P. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea acţiunii în revendicarea imobilului, întrucât sunt proprietarii apartamentului nr. 8 din imobilul cumpărat în anul 1948 (care a rămas în stăpânirea lor, nefiind preluat de stat).

Cerere de intervenţie în interes propriu a formulat şi intervenientul M.D.G. prin care a solicitat să se constate că bunul său a deţinut în proprietate apartamentul din imobil, în care a funcţionat o tipografie, ce a fost preluată fără titlu valabil, să se dispună radierea Statului din cartea funciară şi să fie obligat să-i lase în deplină proprietate apartamentul.

Pe parcursul judecăţii, a intervenit decesul reclamantei, calitatea procesuală activă fiind transferată către descendenţii acesteia V.M.C., O.C., E.M.C., R.M.M.C., care au fost introduşi în cauză în calitate de reclamanţi şi reprezentaţi de L.G.I., pe bază de mandat judiciar.

Prin sentinţa civilă nr. 683 din 3 iunie 2004 pronunţată în Dosar nr. 5503/C/2002, Tribunalul Timiş, a admis în parte acţiunea precizată şi completată, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare a apartamentelor din imobil, încheiate de RA U. SA Timişoara cu pârâţii persoane fizice, a dispus restabilirea situaţiei anterioare în C.F. colectivă Timişoara, prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor cumpărători şi reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român.

A dispus radierea dreptului de proprietate al titularilor pârâţi înscrişi în cărţile funciare individuale Timişoara, pentru apartamentul, C.F., pentru apartamentul, C.F., pentru apartamentul, C.F., pentru apartamentul, C.F., pentru apartamentul, C.F., pentru apartament şi înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român precum şi sistarea cestor cărţi funciare în sensul readucerii acestora în cartea funciară colectivă şi individual Timişoara.

S-au respins capetele de cerere prin care reclamanţii au solicitat: revendicarea imobilului situat în Timişoara, constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului, a se constata că suprafaţa din imobilul care este deţinută şi ocupată în prezent de către pârâţi, este aceeaşi cu cea revendicată, desfiinţarea încheierilor judecătorului delegat de carte funciară efectuate în C.F. colectiv şi individual Timişoara, rectificarea cărţii funciare a întregului imobil prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român şi reînscrierea dreptului de proprietate al antecesorilor reclamantei, de a se constata deschise succesiunile defuncţilor R.A., R.H., B.I. şi că în urma succesiunii succesive, reclamanta este unica moştenitoare a defuncţilor, iar în masa succesorală a acestora se afla imobilul şi să se dispună intabularea dreptului dobândit prin moştenire, în cartea funciară.

S-au respins cererile reconvenţionale formulate de pârâţii C.A., M.M.P., M.I.D., B.I., P.F., R.O.V., R.M., B.V.L., S.I., de Biroul Notarial S.D.N..N. Timişoara, Biroul Notarial T.E. şi de pârâţii J.O.M. şi J.M., ca inadmisibile.

S-au respins cererile de intervenţie accesorii introduse de Biroul Notarial, S.D.N.N. Timişoara, Biroul Notarial T.E. şi de intervenienţii N.L.V. şi N.C., ca inadmisibile.

S-a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de M.D.G., ca inadmisibilă.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de D.S.D. şi T.P.

Excepţia lipsei calităţii procesuală active a fost respinsă, în considerentele sentinţei reţinându-se că reclamanta şi-a dovedit legitimitatea dreptului la acţiune în conformitate cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, a moştenitorilor neacceptanţi pentru bunurile care fac obiectul legii.

S-a respins şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privitoare la rectificarea cărţii funciare, cu motivarea că în speţă nu este aplicabil termenul de 3 ani prevăzut de art. 37 din Decretul lege nr. 115/1938, deoarece textul are în vedere dobânditorii cu act juridic de bună credinţă, pe când pârâţii sunt dobânditori de rea-credinţă, ipoteză în care acţiunea este imprescriptibilă.

Instanţa a admis însă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. S-au invocat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie şi dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001- care prevăd pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, dacă nu a fost respectat termenul de formulare a notificării.

Cu referire la speţă, s-a reţinut că reclamanta a depus notificare prin executorul judecătoresc cu nr. 319din 23 august 2001, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, însă nu a fost soluţionată de către comisie, dar conform principiului "electa una via.", nu poate urma o altă cale în justiţie.

Cererea în restituirea imobilului, ca şi a capetelor de acţiune accesorii, prin care s-a cerut să se constate preluarea abuzivă a imobilului de către stat, caducitatea testamentului întocmit de Uidumac Malvina, desfiinţarea încheierilor judecătorului delegat de carte funciară şi dezbaterea succesiunii foştilor proprietari ai imobilului, s-au respins ca inadmisibile.

Instanţa s-a considerat competentă să judece cererea de constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, pe care le-a analizat prin prisma dispoziţiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (care sancţionează cu nulitatea absolută actele de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative în vigoare la data încheierii actului juridic) şi a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, care exceptează de la vânzare locuinţele declarate monumente istorice din domeniul patrimoniului naţional.

În fapt, instanţa a reţinut că la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare imobilul aparţinea patrimoniului naţional, fiind evidenţiat la capitolul B - monumente şi ansambluri de arhitectură poziţia 36 B din Anexa monumentelor istorice 1992 aprobată de C.N.M.I. din cadrul M.C.C., listă în vigoare şi în prezent, astfel că, actele sunt încheiate cu încălcarea unei dispoziţii prohibitive, sunt nule.

Abrogarea ulterioară a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 422/2001, s-a reţinut a fi irelevantă, ca urmare a aplicării principiului neretroactivităţii legii.

În privinţa contractului încheiat de pârâţii J.O. şi J.M., s-a reţinut că nulitatea absolută operează şi în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 coroborat cu art. 6 şi 12 din H.G. nr. 20/1996.

Ca urmare a constatării nulităţii contractelor, restabilirii situaţiei anteriore şi în baza art. 35 şi 36 din Decretul Lege nr. 115/1938, instanţa a motivat că se impune rectificarea cărţii funciare colective nr. 970 Timişoara, respectiv radierea dreptului de proprietate înscris de pârâţi şi reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român, precum şi radierea drepturilor de proprietate înscrise în cărţile funciare individuale asupra apartamentelor cumpărate, şi reînscrierea dreptului Statului, urmând a se sista aceste cărţi funciare.

Instanţa a argumentat că respingerea ca inadmisibilă a cererii în revendicare şi a capetelor acţiunii accesorii revendicării, ar impune respingerea ca inadmisibile şi a cererilor reconvenţionale şi a cererilor de intervenţie accesorii formulate în cauză, urmând a fi rezolvate în cadrul procesual stabilit în condiţiile Legea nr. 10/2001.

S-a respins, ca inadmisibilă şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul M.D.G. - prin raportarea la cererea principală a reclamantei, cât şi la obiectul intervenţiei întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii D.S. şi T.P., s-a respins ca lipsită de interes, câtă vreme acţiunea reclamantei nu lezează dreptul de proprietate al intervenţilor, nefiind revendicat şi apartamentul nr. 8 din imobil.

Împotriva sentinţei Tribunalului Timiş, au declarat apel reclamanţii, pârâtul Consiliul Local Timişoara, intervenienţii Biroul Notarial T.E., Biroul Notarial, S.D.N.N., pârâţii J.O.M. şi J.M., intervenienţi N.L.A.V., N.C., pârâţi C.A., M.I.D. şi M.M.P., B.I. - ulterior decedat - apelul fiind însuşit şi motivat de moştenitor B.H.C., pârâţii P.F., R.O.V. şi R.M., şi S.I. şi S.I., intervenient M.D.G., pârâţii D.G.F.P Timiş, Statul Român prin M.F.P., B.V.L., iar pârâta L.Z. a formulat cerere de aderare la apel.

Prin Încheierea nr. 2196 din 21 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea procesului ce formează obiectul Dosarului nr. 8498/C/2004 al C.A. Timişoara, de la această instanţă, la Curtea de Apel Craiova.

Prin Decizia civila nr. 3009 din 28 noiembrie 2005, pronunţată în Dosar nr. 1954/2005, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamanţii V.M.C., R.M.M.C., E.M.C., prin mandatar L.G.I., împotriva sentinţei civile nr. 683 din 03 iunie 2004, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. 5503/C/2002. A respins apelul declarat de intervenientul în interes propriu M.D.G. împotriva aceleiaşi sentinţe. A admis apelurile declarate de pârâţi și ceilalți intervenienţi. A admis cererea de aderare la apel formulată de pârâta L.Z.

A schimbat sentinţa, în sensul că a respins în totalitate acţiunea, a admis cererea reconvenţională formulate de pârâţii J.M.O. şi J.M., cererea reconvenţională formulată de pârâţii C.A., M.M.P., M.I.D., B.I., P.F., R.O.V., R.M., B.V.M. şi S.I. şi cererile de intervenţie accesorie formulate de Biroul Notarial S.D., de Biroul Notarial T.E., de intervenienţii N.L.A. şi N.C.

A anulat certificatele de calitate de moştenitor din 2001 eliberate de B.N.P., C.R.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii V.M.C., R.M.M.C., E.M.C., invocând mai multe motive de nelegalitate.

Prin Decizia civilă nr. 3334 din 13 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenţei materiale a Tribunalului Timiș, ca primă instanță, a Curții de Apel Craiova, ca instanță de apel, şi a Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, invocată de intimatul-pârât L.D.

A admis recursul declarat de reclamanții V.M.C., R.M.M.C. şi E.M.C. împotriva Deciziei civile nr. 3009 din 28 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamanţi, pârâţi şi intervenienții accesorii, precum şi a cererii de aderare la apel.

A menţinut dispoziţia din decizie referitoare la respingerea apelului intervenientului în interes propriu M.D.G.

Pentru a pronunţa aceasta decizie, instanţa de recurs a reţinut în esență, următoarele.

Recurenţii au contestat şi soluţia dată de instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii procesuale active, susţinând că în mod nelegal analiza acestei excepţii s-a făcut în raport de dispoziţiile dreptului comun, iar nu de cele ale Legii nr. 10/2001 (art. 4 alin. (3)), greşeala generată de calificarea eronată dată de instanţă cererii în revendicare ca fiind o acţiune de drept comun şi de ignorarea cererii în nulitatea actelor de înstrăinare, întemeiată pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, astfel că cel puţin în privinţa acestei cereri, analiza calităţii procesuale active trebuia făcută în cadrul impus de Legea nr. 10/2001.

Criticile vizând greşita calificare dată de instanţa de apel cererii în revendicare deduse judecăţii sunt neîntemeiate.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel a reţinut că cererea în revendicare din litigiul pendinte este o acţiune de drept comun. Această calificare juridică se impune faţă de scopul urmărit de reclamantă prin demersul judiciar iniţiat, dedus din obiectul şi motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată.

Pe cale de consecinţă, calitatea procesuală activă într-o astfel de acţiune, și anume calitatea reclamantei de moştenitoare a foştilor proprietari ai imobilului revendicat, trebuie justificată în baza dreptului comun, şi anume a dispoziţiilor C. civ. referitoare la succesiune, iar nu a dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, şi anume art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pe care le invocă recurenţii.

Criticile vizând greşita analizare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active prin raportare la prevederile dreptului comun, în ceea ce priveşte cererea în revendicare, sunt aşadar neîntemeiate.

Certificatele de calitate de moştenitor din 2001, pe care le invocă recurenţii în justificarea calităţii autoarei lor, reclamanta I.M.C., de moştenitoare a defuncţilor proprietari ai imobilului revendicat, R.A., R.H. şi B.I., au fost emise, după cum chiar recurenţii susţin, în aplicarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabileşte condiţiile repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi, a succesibilor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea.

Prin urmare, aceste certificate de calitate de moştenitor nu pot fi valorificate într-o acţiune în revendicare de drept comun, în justificarea calităţii procesuale active, ele prezentând relevanţă numai în acţiunile supuse dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (contestaţia prevăzută de art. 26 alin. (3), acţiunea în nulitatea actelor de înstrăinare prevăzută de art. 45).

Potrivit dreptului comun, respectiv dispoziţiilor art. 692 coroborat cu art. 689 şi art. 700 C. civ., reclamanta ar fi trebuit să dovedească, în şirul moştenirilor succesive, de la foştii proprietari până la ea, acceptarea succesiunii de către fiecare succesibil faţă de autorul său, în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii (data morţii lui de citjus). Cât timp asemenea dovezi nu au fost făcute în speţă, conform situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., reclamanta nu se legitimează procesual activ pe cererea în revendicare de drept comun dedusă judecăţii.

Susţinerile recurenţilor în sensul că, în condiţiile calificării cererii în revendicare ca fiind o acţiune de drept comun, curtea de apel trebuia să se pronunţe mai întâi asupra excepţiei inadmisibilităţii acestei acţiuni formulate după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, iar nu asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, sunt corecte, numai că în raport de efectul la care tinde oricare din cele două excepţii, şi anume respingerea acţiunii, nu mai are nicio relevanţă, în speţă, că instanţa de apel a inversat ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale în discuţie.

Faţă de realizarea efectului menţionat, urmare a dezlegării corecte de către curtea de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pe cererea în revendicare de drept comun, susţinerile recurenţilor privind inadmisibilitatea acestei cereri, respectiv necompetenţa generală a instanţei sunt lipsite de relevanţă, neimpunându-se astfel a fi analizate.

In ceea ce priveşte cererea în nulitatea actelor de înstrăinare a unor apartamente din imobilul litigios, întrucât această cerere este guvernată de dispoziţiile legii speciale de reparaţie (art. 45, fost art. 46 din Legea nr. 10/2001), problema calităţii procesuale active nu poate fi altfel rezolvată decât în cadrul impus de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod nelegal curtea de apel a extins aplicarea dreptului comun în analiza calităţii procesuale active pe cererea în nulitatea actelor de înstrăinare, criticile recurenţilor în acest sens fiind întemeiate.

Astfel cum se susţine prin motivele de recurs, în dezlegarea problemei calităţii procesuale active pe cererea în nulitate sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi."

În aplicarea acestor dispoziţii legale s-au emis, de către B.N.P., C.R., certificatele de calitate de moştenitor din 16 noiembrie 2001. Prin menţiunile primului certificat, se atestă că de pe urma defunctului R.A., decedat, a rămas ca moştenitoare legală soţia supravieţuitoare R.H., de pe urma lui R.H., decedată, a rămas ca moştenitor legal B.G., nepot de soră predecedată, de pe urma lui B.G., decedat, a rămas ca moştenitoare legală soţia supravieţuitoare B.D., iar de pe urma lui B.D., decedată, a rămas ca moştenitoare legală, în calitate de soră, şi testamentară, în calitate de legatar universal, I.M.C. - reclamanta din prezenta cauză şi autoarea recurenţilor. Prin menţiunile celui de-al doilea certificat, se atestă că de pe urma defunctei B.I., decedată, a rămas ca moştenitor legal fiul acesteia, B.G., de pe urma lui B.G., decedat la data de 06 iulie 1989, a rămas ca moştenitoare legală soţia supravieţuitoare B.D., iar de pe urma lui B.D., decedată la data de 20 decembrie 2000, a rămas ca moştenitoare legală, în calitate de soră, şi testamentară, în calitate de legatar universal, I.M.C. - reclamanta din prezenta cauză şi autoarea recurenţilor.

Legalitatea emiterii acestor două certificate de calitate de moştenitor, din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a fost tranşată jurisdicţional în procesul penal în raport de care s-a dispus suspendarea acestui recurs în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Instanţele penale au tranşat chestiunea legalităţii emiterii certificatelor de calitate de moştenitor din 16 noiembrie 2001 din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi, implicit, a calităţii de moştenitoare, prin retransmitere, a reclamantei din prezenta cauză, I.M.C., de pe urma defuncţilor proprietari ai imobilului litigios.

În consecinţă, chestiunile menţionate nu mai pot fi rediscutate de instanţa civilă, sub acest aspect sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, definitivă prin Decizia nr. 2350 din 04 iulie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia penală, opunându-se în prezenta cauză cu autoritate de lucru judecat, raportat la dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen.

Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Fundamentul acestei autorităţi se explică prin faptul că ceea ce s-a verificat jurisdicţional nu mai poate fi reluat şi astfel, efectul pozitiv se impune; de asemenea, se explică prin raţiuni de ordine publică, opunându-se unei repuneri în discuţie, cu ocazia dezbaterii raporturilor juridice între persoane particulare, hotărârile date în cadrul unei preocupări de interes general.

Prin urmare, autoritatea lucrului judecat în penal asupra civilului nu reprezintă decât aplicarea efectului pozitiv al hotărârii penale cu privire la chestiunile litigioase tranşate: existenţa faptei, persoana care a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia. Cu alte cuvinte, operează şi în această situaţie imutabilitatea verificării şi tranşării jurisdicţionale asupra numitorului comun dintre cele două tipuri de litigii.

Problema autorităţii lucrului judecat în penal asupra civilului se poate pune nu doar în caz de condamnare a inculpatului, ci şi în caz de achitate pentru unul din motivele arătate la art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen.

Astfel, hotărârea penală definitivă de achitare va produce autoritate de lucru judecat atunci când este vorba de anume elemente constitutive ale soluţiei de achitare, ceea ce este şi cazul în speţă, unde hotărârea penală definitivă de achitare a notarului ce a emis certificatele de calitate de moştenitor din 16 noiembrie 2001, pronunţată pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de fals intelectual în legătură cu emiterea acestor certificate, se opune cu putere de lucru judecat pe aspectul chestiunilor tranşate în fundamentarea acestei soluţii, legat de existenţa faptei, cu consecinţa că instanţa civilă nu mai poate rediscuta aceste chestiuni. Este vorba despre legalitatea emiterii certificatelor de calitate de moştenitor din 16 noiembrie 2001 din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv legala stabilire prin aceste certificate, raportat la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 692 C. civ., a calităţii de moştenitoare, prin retransmitere, a notificatoarei I.M.C., de pe urma defuncţilor proprietari ai imobilului litigios.

In concluzie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat din penal - cele statuate de o instanţă nu mai pot fi contrazise de o instanţă ulterioară, chiar dacă aparţine unei jurisdicţii diferite - se repercutează în procesul civil, impunând recunoaşterea, în cauza pendinte, a faptului că certificatele de calitate de moştenitor din 2001 au fost emise cu respectarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 692 C. civ. şi că astfel, ele fac dovada calităţii de moştenitoare, prin retransmitere, a reclamantei I.M.C. faţă de defuncţii proprietari ai imobilului litigios.

Efectul pozitiv al lucrului judecat din penal împiedică, aşadar, a se constata, în cauza civilă de faţă, nulitatea certificatelor de calitate de moştenitor din 2001.

Ca o consecinţă a valabilităţii acestor certificate, întrucât ele atestă, din perspectiva Legii nr. 10/2001, calitatea de moştenitoare, prin retransmitere, a reclamantei I.M.C. de pe urma, foştilor proprietari ai imobilului litigios, concluzia ce se impune este că reclamanta are calitate procesuală activă pe cererea în nulitatea actelor de înstrăinare privind imobilul litigios, guvernată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, raportat la efectul pozitiv al lucrului judecat din penal, apare ca nelegală soluţia curţii de apel privind anularea certificatelor de calitate de moştenitor din 2001 şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active pe cererea în nulitatea actelor de înstrăinare privind imobilul litigios, fiind astfel întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia recursul a fost admis, în limitele şi pentru considerentele anterior expuse.

Întrucât faţă de această soluţie, curtea de apel nu a mai examinat motivele invocate prin apelul reclamanţilor şi celelalte motive invocate prin apelurile principale ale pârâţilor şi intervenienţilor în interesul pârâţilor, respectiv prin apelul incident al pârâtei L.Z., Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a admis recursul, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelurilor acestor părţi, în limita criticilor neanalizate şi care exced problemelor de drept dezlegate de instanţa de recurs; relativ la criticile din apelul reclamanţilor vizând soluţia primei instanţe de respingere, ca inadmisibile, a capetelor de cerere în revendicare şi în constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului revendicat, Înalta Curte a apreciat ca se impune ca instanţa de trimitere sa lămurească, cu prioritate, dacă aceste critici mai au obiect, faţă de confirmarea de către instanţa de recurs a soluţiei din decizia recurată, privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pe cererea în revendicare de drept comun dedusă judecăţii.

S-au dat îndrumări ca, în rejudecare, curtea de apel să aibă în vedere şi criticile din recurs care, în raport de soluţia casării cu trimitere, nu vor mai fi examinate, și anume criticile vizând lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu a intervenienţilor accesorii B.N.P., S.N. şi B.N.P., T.E., caracterul neavenit al apelurilor acestor intervenienţi, lipsa calităţii procesuale active a intervenienţilor accesorii N., precum şi restul excepţiilor invocate prin întâmpinările depuse în această fază procesuală, și anume, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC A.D.P. SA şi M.F.P., excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a intervenienţilor accesorii B.N.P., S.N. şi B.N.P., T.E. (parte din aceste critici şi excepţii suprapunându-se cu motivele de apel neanalizate în ciclul procesual anterior).

În ce priveşte dispoziţia din decizia recurată, referitoare la respingerea apelului intervenientului în interes propriu M.D.G., întrucât aceasta nu a fost atacată pe calea recursului, a fost menţinută.

Pe parcursul derulării procesului, în căile de atac, dat fiind decesul unora din părţi, au fost introduşi în cauză moştenitorii acestora.

În rejudecare, părţile au depus în scris şi au susţinut oral mai multe, precizări, argumente, apărări şi concluzii cu privire la motivele de apel, invocând, de asemenea, şi excepţii care nu au făcut obiectul apelurilor.

Faţă de precizările apelanţilor reclamanţi, privind schimbarea proprietarilor apartamentelor, precum şi a apartamentului 5, de la pârâţii J., la intervenienţii N., şi transmiterea calităţii procesuale, curtea de apel, constatând că nu este învestită cu cerere de constatare a nulităţii actelor de înstrăinare a apartamentelor, a apreciat că nu este util, pentru soluţionarea cauzei, a se face modificări sub acest aspect; referitor la apartamentul, curtea de apel, constatând că subdobânditorii acestui apartament, N.L.A.V. şi soţul său N.C., sunt deja părţi în prezenta cauză, în calitate de apelanţi intervenienţi în interesul pârâţilor J.M. şi S. (fostă J.) O.M. - titularii contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 5 - poziţia procesuală şi apărările faţă de acţiunea reclamanţilor, fiind aceleaşi, cu ale pârâţilor, pentru care au intervenit în proces, încă de la fond - exercitând toate drepturile procedurale, între care, şi căile de atac, în această calitate de intervenienţi - a apreciat că, în raport şi de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., se justifică menţinerea în cauză, în calitate de apelanţi, atât a intervenienţilor, cât şi a pârâţilor care au determinat intervenţia în proces, J.M. şi S. (fostă J.) O.M., mai ales că aceştia nu au solicitat să fie scoşi din cauză, iar, pe de altă parte, dispunând astfel, nu se aduce nici o vătămare intereselor reclamanţilor.

Prin încheierile din 21 ianuarie 2014 şi 18 februarie 2014, având în vedere lipsa vol. I al Dosarului nr. 5503/C/2002 al Tribunalului Timiş şi adresa din 20 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în care se menţionează că, în urma verificărilor efectuate, nu s-a identificat Dosarul nr. 5503/C/2002 (vol. I) al Tribunalului Timiş - în conformitate cu dispoziţiile art. 583 C. proc. civ., Curtea a dispus refacerea vol. I al Dosarului nr. 5503/C/2002 al Tribunalului Timiş şi toate măsurile legale ce se impun în acest sens, respectiv: a pus în vedere părţilor prezente să depună la dosarul cauzei cererile şi înscrisurile de care s-au folosit în această cauză, începând cu data introducerii acţiunii, anul 2002 şi până la data de 08 aprilie 2004; a dispus citarea părţilor lipsă, cu menţiunea de a depune la dosarul cauzei cererile şi înscrisurile de care s-au folosit în această cauză, începând cu data introducerii acţiunii, respectiv anul 2002 şi până la data de 08 aprilie 2004, în vederea refacerii vol. I al Dosarului nr. 5503/C/2002 al Tribunalului Timiş; a dispus emiterea unei adrese către Tribunalul Timiş, în sensul de a trimite, din registrele instanţei, toate datele privitoare la înscrisurile ce se refac, de la data introducerii acţiunii - anul 2002 şi până la 08 aprilie 2004.

Instanţa a trecut la soluţionarea cauzei după ce, la termenul de judecată din 4 martie 2014, a constatat că, prin cererile şi înscrisurile depuse, este îndeplinită procedura prev. de art. 583 C. proc. civ., fiind refăcute înscrisurile dispărute, adică vol. I al Dosarului nr. 5503/C/2002 al Tribunalului Timiş.

Prin Decizia civilă nr. 725 din data de 12 martie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, s-au respins excepţiile invocate de pârâţii Consiliul local Timişoara-Primăria municipiului Timişoara, J.M. şi S. (fostă J.) O.M., şi intervenient Biroul Notarial S.N., privind autoritatea de lucru judecat, lipsa calităţii procesuale active şi lipsa de interes a reclamanţilor V.M.C., R.M.M.C., E.M.C.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A.D.P. SA., invocată de această pârâtă.

S-a respins excepţiile invocate de reclamanţii V.M.C., R.M.M.C., E.M.C., privind lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu şi lipsa calităţii procesuale active a intervenienţilor B.N.P. S.N. şi B.N.P. T.E.

S-a admis excepţia invocată de reclamanţii V.M.C., R.M.M.C., E.M.C., privind lipsa de interes a intervenienţilor B.N.P. S.N. şi B.N.P. T.E.

S-a admis apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Timiş, în nume propriu şi al M.F.P. Bucureşti, ca reprezentant al Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 683 din 03 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5503/C/2002.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 683 din 03 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5503/C/2002, în sensul că: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi a respins acţiunea faţă de M.F.P. şi D.G.F.P. Timiş; a respins cererile de intervenţie formulate de intervenienţii B.N.P., S.N. şi B.N.P., T.E., ca lipsite de interes. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

S-au respins celelalte apeluri declarate de reclamanţi şi pârâţi împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi cererea de aderare la apel formulată de L.Z. şi continuată de moştenitorii A. (fostă L.) G., L.C. şi L.D.P., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC O.J.C.V.L.T. SA, Direcţia de Patrimoniu din cadrul Primăriei Timişoara (care a preluat activităţile de administrare a fondului locativ de la SC A.D.P. SA), C.I.I., N.P., N.Ş., P.M., D.P., G.S. (fostă D., fostă S.), M.O.Ş., M.M., T.E., L.L. în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a defunctei M.D., M.M. în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctei M.D., M.L. în calitate de moştenitor al defunctei M.D., L.D., A. (fostă L.) G., L.C. şi L.D.P. (fostă L.) - moştenitori ai defuncţilor Z.L. şi P.L. şi intimaţii intervenienţi în nume propriu D.S.D. şi T.P., şi intervenientul M.D.G.

S-au respins cererile apelanţilor reclamanţi, privind cheltuielile de judecată.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

În ceea ce priveşte excepţiile invocate de apelanţii pârâţi Consiliul local Timişoara-Primăria municipiului Timişoara, J.M. şi S. (fostă J.) O.M., şi intervenient Biroul Notarial S.N., privind autoritatea de lucru judecat, lipsa calităţii procesuale active şi lipsa de interes a reclamanţilor, motivate pe apariţia Legii nr. 165/2013, cu trimitere la sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2350 din 04 iulie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acestea nu operează în prezenta cauză.

Aceasta, deoarece, Legea nr. 165 din 16mai 2013 reglementează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, iar art. 4 - care prevede că dispoziţiile acestei legi se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor - se referă expres la cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, ceea ce nu este cazul în speţă; în actualul cadru procesual, ce vizează numai nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor situate în imobilul - ce face obiectul cererii de restituire, într-un alt dosar - dispoziţiile Legii nr. 165 din 16 mai 2013, nu sunt aplicabile.

Pe de altă parte, autoritatea lucrului judecat în penal asupra civilului, reprezintă aplicarea efectului pozitiv al hotărârii penale cu privire la chestiunile litigioase tranşate: existenţa faptei, persoana care a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia.

În cazul certificatelor de calitate de moştenitor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, prin decizia de casare, autoritatea lucrului judecat în penal asupra civilului, întrucât legalitatea emiterii celor două certificate a fost tranşată jurisdicţional în procesul penal, proces penal în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată tocmai în legătură cu emiterea celor două certificate de calitate de moştenitor din 16 noiembrie 2001, iar, prin sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2350 din 04 iulie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a reţinut că certificatele de calitate de moştenitor din 16 noiembrie 2001, prin care s-a stabilit calitatea de moştenitor, prin retransmitere, a numitei I.M.C., s-au eliberat cu respectarea competenţei teritoriale şi materiale, precum şi în conformitate cu legea civilă (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 36/1995).

Prin urmare, în acest caz, a fost învestit parchetul şi instanţa penală, cu o anume chestiune litigioasă, iar aceasta a fost tranşată în mod irevocabil, ceea ce a dus la aplicarea autorităţii lucrului judecat în penal asupra civilului.

Or, în ceea ce priveşte cesiunea drepturilor litigioase ale reclamanţilor în favoarea mandatarului L.I. - care ar avea drept consecinţă, aşa cum prevede Legea nr. 165/2013, că actualul proprietar nu mai poate intra în posesia imobilului în natură - nu a existat o învestire şi, respectiv, o tranşare definitivă şi irevocabilă, prin hotărârea penală invocată, a acestei chestiuni.

Chiar dacă în considerentele hotărârii penale, se fac unele aprecieri sub acest aspect, acestea nu au caracterul unei rezolvări definitive şi irevocabile a problemei cesiunii drepturilor litigioase, întrucât instanţa penală nu a fost investită şi nu s-a pronunţat expres şi neechivoc sub acest aspect; dimpotrivă, în cuprinsul sentinţei şi deciziei penale se face trimitere şi la analiza instanţelor civile învestite cu cererea de restituire a imobilului, a aspectului menţionat.

Ca atare, în ceea ce priveşte cesiunea drepturilor litigioase, în cauză nu operează autoritatea lucrului judecat în penal asupra civilului, aşa încât, faţă de această apreciere, Curtea nu va reţine că a avut loc o cesiune a drepturilor litigioase, care, în raport de Legea nr. 165/2013, nu ar mai justifica interesul şi calitatea procesuală activă a reclamanţilor, în prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A.D.P. SA, aceasta este nefondată, întrucât, chiar dacă, prin Hotărârea Consiliului Local nr. 147 din 01 iunie 1999, s-a hotărât ca, începând cu 01 mai 1999, să înceteze activităţile de administrare a fondului locativ şi vânzările de locuinţe, care au fost preluate de către Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Timişoara - introdusă în cauză, ca şi continuatoare în acest domeniu a SC A.D.P. SA - această preluare a avut loc ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, apartamentele fiind vândute de RA U. SA, antecesoare a SC A.D.P. SA.

Ca atare, în mod corect prima instanţă a admis acţiunea în contradictoriu şi cu SC A.D.P. SA Timişoara, în calitate de succesoare în drepturi a RA U. SA.

De altfel, sentinţa pronunţată în acest mod de prima instanţă, nici nu a fost atacată cu apel de către pârâta SC A.D.P. SA Timişoara, aceasta formulând apărări numai pe calea excepţiei.

Referitor la excepţiile invocate de apelanţii reclamanţi, privind lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu şi lipsa calităţii procesuale active a intervenienţilor B.N.P., S.N. şi B.N.P., T.E., acestea sunt, de asemenea, nefondate. Birourile notariale sunt societăţi civile, în sensul art. 1493 şi urm. C. civ., au patrimoniu propriu, fiind titulare atât de obligaţii, cât şi de drepturi, ceea ce le conferă dreptul de a acţiona în justiţie pentru valorificarea acestor drepturi, având, deci, capacitate procesuală de exerciţiu în sensul prevăzut de art. 41 alin. (1) C. proc. civ., putând să fie parte în judecată, în orice calitate, şi nu numai ca pârâte, cum susţin apelanţii reclamanţi; trimiterea la alin. (2) al art. 41, nu are justificare în cazul birourilor notariale, întrucât acest text are în vedere numai eliminarea posibilităţii tragerii la răspundere a asociaţiilor sau societăţilor fără personalitate juridică, dacă acestea nu au organe proprii de conducere, ceea ce nu este cazul în speţă. Pe de altă parte, B.N.P., S.N. şi B.N.P., T.E., au intervenit în proces încă de la fond, în interesul Consiliului Local, neinvocând un drept propriu, cererea de intervenţie având, deci, caracter accesoriu; ca atare, calitatea procesuală a acestor intervenienţi este justificată de calitatea procesuală a părţii în favoarea căreia au intervenit în proces, şi pe care o susţin, respectiv, Consiliului Local, municipiul Timişoara.

A fost apreciată întemeiată, în ceea ce priveşte pe intervenienţii B.N.P., S.N. şi B.N.P., T.E., excepţia lipsei de interes, dat fiind actualul cadru procesual, în care nu mai intră în discuţie revendicarea imobilului, ci numai nulitatea contractelor de vânzare cumpărare, care nu vizează, însă, spaţiile din imobil pe care le ocupă intervenienţii, întrucât acestea nu au făcut obiectul înstrăinării de către stat.

Prin urmare, capătul de cerere în restituirea imobilului, nemaifăcând obiectul litigiului şi neexistând contracte de vânzare cumpărare cu privire la spaţiile pe care le ocupă, care să facă obiectul cererii de nulitate, intervenienţii nu mai justifică interes în cererea de intervenţie, aşa încât, sub acest aspect, excepţia invocată de apelanţii reclamanţi este întemeiată, ceea ce impune schimbarea sentinţei, în sensul respingerii cererilor de intervenţie formulate de intervenienţii B.N.P. S.N. şi B.N.P. T.E., ca lipsite de interes, astfel că şi apelul declarat de aceşti intervenienți, se apreciază de Curte, ca neavenit.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Timiş, în nume propriu şi al M.F.P. Bucureşti, ca reprezentant al Statului Român,- conform împuternicirii M.F.P., fila 12 dosar C.A. Timişoara - acesta este fondat, întrucât, pe de o parte, Statul Român nu a fost parte a raportului juridic, respectiv, în contractele de vânzare cumpărare ce fac obiectul cererii în constatarea nulităţii, având, deci, calitatea de terţ, ceea ce nu-i conferă calitate procesuală de pârât, potenţial răspunzător în nume propriu pentru încheierea respectivelor contracte, neavând, deci, calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Pe de altă parte, chiar dacă ar intra în discuţie calitatea procesuală pasivă a statului - privind prezentul litigiu ca şi litigiu referitor la dreptul de administrare - potrivit Legii nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind bunurile proprietate publică, art. 12 alin. (5): În litigiile privitoare la dreptul de administrare, statul este reprezentat de M.F.P., iar unităţile administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean ori primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de stat sau un avocat care să îl reprezinte în faţa instanţei; ca atare, într-o astfel de ipoteză, în speţă, are calitate procesuală Consiliul Local Timişoara, şi nu Statul Român.

Prin urmare, critica formulată de D.G.F.P. Timiş în nume propriu şi al M.F.P. Bucureşti, ca reprezentant al Statului Român, fiind întemeiată, şi constatând că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea faţă de M.F.P. şi D.G.F.P. Timiş, deşi a fost invocată această excepţie pe parcursul judecăţii în fond a cauzei, se impune a fi schimbată sentinţa şi sub acest aspect, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi respingerii acţiunii faţă de M.F.P. şi D.G.F.P. Timiş.

Referitor la apelul declarat de reclamanţii V.M.C., R.M.M.C., L.G.I., acesta urmează să fie respins, pentru următoarele considerente.

Cu referire la lipsa calităţii procesuale a intervenienţilor N.L. şi N.C., critica este nefondată, întrucât, ca şi intervenientele B.N.P. S.N. şi B.N.P. T.E., aceştia au intervenit în proces încă de la fond, dar în interesul pârâţilor J.M. şi S. (fostă J.) O.M., cererea de intervenţie având, deci, caracter accesoriu; ca atare, calitatea procesuală a acestor intervenienţi este justificată prin calitatea procesuală a părţii în favoarea căreia au intervenit în proces, şi pe care o susţin, respectiv, pârâţii J.; mai mult, spre deosebire de B.N.P. S.N. şi B.N.P. T.E., spaţiul pe care îl ocupă intervenienţii N.L. şi N.C., respectiv, apartamentul - închiriat de la pârâţii J. - face obiectul contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită a se constata, sub acest aspect fiind justificat şi interesul intervenienţilor în păstrarea calităţii de proprietari ai apartamentului în discuţie, a pârâţilor J., care le-au recunoscut şi un drept de preemţiune la cumpărarea apartamentului; în cazul pierderii dreptului de proprietate asupra apartamentului, de către pârâţii J., raporturile dintre pârâţi, în calitate de proprietari ai apartamentului, şi intervenienţii N., nu-şi mai produc efectele, aşa încât, se justifică interesul, ca şi, calitatea procesuală a acestora, în prezenta cauză.

Critica referitoare la nepronunţarea expresă a instanţei, cu privire la părţile comune indivize, deşi nu a mai fost susţinută, totuşi, nu s-a renunţat expres la aceasta, aşa încât, se supune examinării instanţei. Această critică nu va fi primită, dat fiind capătul de cerere formulat de reclamanţi, de constatare a nulităţii contractelor de vânzare cumpărare, precum şi limitele actualului cadru procesual, care vizează numai acest capăt de cerere; reclamanţii, solicitând expres constatarea nulităţii contractelor, este evident că intră în discuţie suprafeţele înscrise în contracte, nu şi cele care exced acestora; instanţa se pronunţă, implicit, cu privire la toate elementele contractelor, între care şi suprafeţele ce fac obiectul acestora, care, în măsura constatării nulităţii contractelor, se consideră că nu au fost înstrăinate. Alte suprafeţe din imobil, care exced celor înscrise în contracte, în măsura în care se susţine că au aparţinut autorilor reclamanţilor, pot face obiectul altei judecăţi, eventual, de restituire, ca şi în cazul celor înscrise în contracte.

Criticile ce vizează nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului, ca şi admisibilitatea cererii în revendicare, nu mai pot fi supuse examinării în acest cadru procesual, întrucât privesc însăşi lămurirea titularului legal al dreptului de proprietate şi, respectiv, al drepturilor acestuia cu privire la imobil, ce face obiectul altei judecăţi, în materia Legii nr. 10/2001, cum, de altfel, rezultă şi din considerentele deciziei de casare, sub acest aspect apelul reclamanţilor fiind rămas fără obiect.

În ceea ce priveşte apelurile celorlalţi pârâţi şi al intervenienţilor, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei I.M.C., şi, respectiv, a moştenitorilor reclamanţi, motivată pe lipsa calităţii de moştenitoare, de pe urma foştilor proprietari ai imobilului litigios, sub acest aspect sunt rămase fără obiect, dată fiind rezolvarea acestei excepţii de către Înalta Curte, prin decizia de casare, în sensul că reclamanta este moştenitoare şi are calitate procesuală activă pe cererea în nulitatea actelor de înstrăinare privind imobilul litigios, guvernată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Cu privire la nedepunerea actelor de stare civilă sau depunerea cu întârziere a actelor de stare civilă de către moştenitorii reclamantei şi eventualele vicii privind procedura de citare a acestora, criticile nu vor fi primite, prin prisma art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care prevede : ” Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. Cum, eventualele neregularităţi, care nu ar fi asigurat încunoştinţarea sau prezenţa moştenitorilor reclamanţi la judecată, nu au prejudiciat pe pârâţi şi intervenienţi, criticile formulate sub acest aspect, de către aceştia, nu se justifică.

Referitor la apelurile pârâţilor şi ale intervenienţilor, care au invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentat al reclamantei, a numitului L.G.I., soluţia pronunţată sub acest aspect de instanţa de fond, respectiv, că această excepţie este neîntemeiată, şi confirmată de instanţa de apel în primul ciclu procesual, nu a fost atacată cu recurs de către pârâţi şi intervenienţi; prin decizia de casare, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare, cu privire la capătul de cerere în nulitatea contractelor de vânzare cumpărare, neexaminând în mod expres această excepţie, însă, în acelaşi timp, nici nu a dat îndrumări instanţei de rejudecare, ca în cazul celorlalte excepţii, să se pronunţe şi asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentat al reclamantei, a numitului L.G.I.

Curtea, în rejudecare, apreciind că pârâţii şi intervenienţii nu justificau interes să atace cu recurs decizia de respingere în totalitate a acţiunii - pronunţată în apel, în primul ciclu procesual - examinând critica adusă sentinţei sub acest aspect, reţine că aceasta nu este fondată, în raport de dispoz. art. 67 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că, dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu şi nici reşedinţa în ţară, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat pentru toate actele procesuale. Cum, în speţă, mandatul judiciar a fost dat de o persoană cu domiciliul în străinătate şi procura este generală, mandatul este presupus a fi dat şi pentru promovarea acţiunii ce face obiectul litigiului.

Prin urmare, apelurile pârâţilor şi intervenienţilor, sub aspectul criticii referitoare la excepţia lipsei calităţii de reprezentat al reclamantei, a numitului L.G.I., sunt nefondate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la soluţia dată cererilor reconvenţionale, având ca obiect nulitatea certificatelor de moştenitor, apelurile pârâţilor şi intervenienţilor sunt rămase fără obiect, dat fiind că această problemă a fost rezolvată de instanţa de casare, care a reţinut că efectul pozitiv al lucrului judecat din penal împiedică a se constata, în cauza civilă de faţă, nulitatea certificatelor de calitate de moştenitor din 2001.

Referitor la criticile apelanţilor pârâţi Primăria Municipiului Timişoara - Consiliul Local al Municipiului Timişoara, J.M. şi S. (fostă J.) O.M. şi intervenienţii N.L. şi N.C., ce vizează prescripţia dreptului la acţiune în rectificarea C.F., în termen de 3 ani, în raport de prev. art. 37 alin. (2) din Decretul Lege nr. 115/1938, acestea sunt nefondate.

Art. 37 alin. (2) din Decretul Lege nr. 115/1938 are în vedere acţiunea în rectificare întemeiată pe art. 34 pct. 1 şi 2 - care se referă la rectificarea unei întabulări sau înscrieri provizorii, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit, nu au fost valabile(pct. 1) sau dacă, prin înscriere, dreptul a fost greşit calificat (pct. 2), în aceste cazuri, rectificarea având la bază o hotărâre judecătorească (art. 5), - ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, unde se cere, în principal, constatarea nulităţii absolute a titlului(cerere cu caracter imprescriptibil) şi, ca o consecinţă, şi rectificarea ce se cuvine a fi făcută în C.F.; cu referire la buna sau reaua credinţă, este de menţionat, deci, că cererea de rectificare nu are la bază reaua credinţă a cumpărătorilor, în întabularea dreptului de proprietate, ci nulitatea titlului( ce se solicită a se constata, în principal, pentru încălcarea unor dispoziţii legale imperative şi, eventual, şi reaua credinţă a cumpărătorilor).

Ca atare, cererea de rectificare a C.F. este accesorie şi dependentă de modul de soluţionare al capătului de cerere ce vizează nulitatea titlului, aşa încât, în speţă nu sunt aplicabile prev. art. 37 alin. (2) din Decretul Lege nr. 115/1938, sub aspectul prescripţiei, cererea în rectificare având caracter imprescriptibil, ca şi cererea în constatarea nulităţii, conform art. 36 din Decretul Lege nr. 115/1938, apelurile fiind nefondate, sub acest aspect.

În ceea ce priveşte critica formulată de apelanţii intevenienţi N., referitoare la neregularităţi ale procedurii de citare cu intervenientul N.C., aceasta nu va fi primită de Curte, prin prisma art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care prevede : ” Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Astfel, în speţă, toate cererile, excepţiile şi apărările intervenientului N.C., au fost formulate în comun cu intervenienta N.L., soţia sa, care, având şi profesia de avocat şi aceleaşi interese, a asigurat o apărare calificată, inclusiv pentru soţul său - chiar dacă nu a avut delegaţie de reprezentare - aşa încât, intervenientul N.C. nu a fost prejudiciat ca urmare a eventualelor vicii de procedură, în ceea ce îl priveşte, la instanţa de fond, nefiind vorba de o vătămare care să atragă nulitatea sentinţei.

De asemenea, nu va fi primită nici critica ce vizează contrarietatea între încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenţie şi dispoziţia din sentinţă, de respingere ca inadmisibilă, a aceleiaşi cereri, dat fiind temeiul diferit al celor două soluţii, care, astfel, nu sunt contradictorii; admiterea în principiu a avut la bază art. 51-52 C. proc. civ., care reglementează încuviinţarea în principiu, prin încheiere, a cererii de intervenţie în interesul uneia din părţi,- şi care nu presupune automat şi soluţia de admitere, prin sentinţă, a pretenţiilor ce fac obiectul cererii intervenientului, respectiv al părţii în favoarea căreia a intervenit în proces- iar, respingerea cererii de intervenţie, prin sentinţă, a avut la bază soluţia pronunţată în cauză, asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, şi care, în opinia instanţei, a dus la respingerea cererii de intervenţie pe excepţia inadmisibilităţii, deci, având la bază alte considerente decât admisibilitatea în principiu a cererii.

Pe fondul apelurilor, cu referire la soluţia primei instanţei, de admitere a cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi de restabilire a situaţiei anterioare- prin rectificarea C.F.C. Timişoara, respectiv radierea dreptului de proprietate înscris de pârâţi şi reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român, precum şi radierea drepturilor de proprietate înscrise în cărţile funciare individuale asupra apartamentelor cumpărate, şi reînscrierea dreptului Statului, cu sistarea acestor cărţi funciare, criticile aduse sentinţei de apelanţii pârâţi şi apelanţii intervenienţi N.L. şi N.C., sunt neîntemeiate

Astfel, art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 sancţionează cu nulitatea absolută actele de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative în vigoare la data încheierii actului juridic, iar art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, exceptează de la vânzare locuinţele declarate monumente istorice şi din domeniul patrimoniului naţional.

Cum, la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, imobilul aparţinea patrimoniului naţional, fiind evidenţiat la capitolul B - Monumente şi Ansambluri de Arhitectură poziţia 36 B din Anexa monumentelor istorice 1992 aprobată de C.N.M.I. din cadrul M.C.C., instanţa de fond a reţinut în mod corect că actele sunt încheiate cu încălcarea unei dispoziţii prohibitive şi, ca atare, sunt nule.

Cu privire la nedovedirea cu certitudine a încadrării imobilului în litigiu, în categoria celor exceptate de la vânzare, susţinerile apelanţilor sunt nefondate, la dosarul cauzei fiind depuse mai multe dovezi în acest sens, edificatoare fiind actele depuse la filele 95, 97, 98, 99, 100,191 dosar fond, volumul II, din care rezultă că în perioada încheierii contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor din imobilul în litigiu, 1996-1999, acesta era cuprins în Lista Monumentelor Istorice-1992, la cap. B Monumente şi Ansambluri de Arhitectură poziţia 36, Casă sec. XVIII, transformată în sec. XIX; rezultă, de asemenea, că imobilul era încadrat în harta Monumentelor Istorice, conform Legii nr. 5/2000; în anul 2004, prin adresa din 07 aprilie 2004, Consiliul Local Timişoara confirmă că, la catalogarea imobilului în litigiu, ca monument istoric, s-a respectat procedura specială instituită de O.G. 68/1994 (art. 4), ceea ce înseamnă că a avut loc o reevaluare a imobilului, în raport de noua procedură şi s-a constatat că nu a intervenit nici o modificare, imobilul în litigiu fiind menţinut, în continuare, în Lista Monumentelor Istorice; de altfel, în anul 2004, şi D.C.C.P.C.N. al Judeţului Timiş, prin adresa din 28 aprilie 2004, confirmă că, de la aprobarea Listei Monumentelor Istorice-1992, nu a intervenit nici o modificare, imobilul în litigiu fiind menţinut cu continuitate în Lista Monumentelor Istorice-1992.

Susţinerile apelanţilor, în sensul că la momentul încheierii contractelor nu exista, pe rolul instanţelor, acţiune în revendicarea imobilului, nu era notată, în cartea funciară, nici o interdicţie de înstrăinare a apartamentelor, pârâţii fiind cumpărători de bună credinţă, sunt irelevante, întrucât temeiul constatării nulităţii contractelor îl constituie interdicţia de înstrăinare a unor astfel de imobile, interdicţie prevăzută expres de lege, indiferent de buna sau reaua credinţă a cumpărătorilor, prima instanţă nemotivând sentinţa pe reaua credinţă a cumpărătorilor, aşa încât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, ce vizează buna credinţă la încheierea actelor juridice.

Referitor la raportul locativ asupra apartamentului nr. 5, în privinţa căruia s-a reţinut că nulitatea absolută operează şi în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 coroborat cu art. 6 şi 12 lit. b) din H.G. nr. 20/1996, criticile apelanţilor sunt irelevante, întrucât situaţiile invocate - în sensul că raportul locativ exista anterior anului 1997 şi era stabilit faţă de părinţii pârâtei, iar locuinţa deţinută anterior a fost în realitate o cameră într-un cămin de nefamilişti, care nu asigura norma locativă pentru familia pârâţilor - nu exclud aplicarea textului de lege menţionat. De altfel, constatarea nulităţii, şi în cazul apartamentului nr. 5, a avut ca temei, în principal, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, aşa încât, în condiţiile în care, sub acest prim aspect, Curtea reţine că soluţia primei instanţe e legală şi temeinică, impunându-se, deci, constatarea nulităţii contractului, apar ca irelevante, sub aspectul soluţiei, celelalte critici aduse sentinţei, cu referire şi la alte motive de nulitate reţinute de instanţa de fond.

De asemenea, nu vor fi primite susţinerile apelanţilor, ce vizează asanarea nulităţii contractelor datorită abrogării interdicţiei de înstrăinare a imobilelor considerate monumente istorice, întrucât, existând numai consideraţii teoretice în acest sens, fără o bază legală, nu pot fi înlăturate dispoziţii legale în vigoare la data încheierii actelor juridice, care impuneau anumite condiţii de validitate, şi care atrăgeau nulitatea, în cazul nerespectării acestor condiţii; altfel, s-ar admite ideea că, în perspectiva abrogării unei anume legi, condiţiile impuse de acea lege, pentru încheierea unui act juridic, ar putea să nu fie respectate, ceea ce ar fi contrar tocmai principiului respectării legii.

Prin urmare, după cum a reţinut şi instanţa de fond, abrogarea ulterioară a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este irelevantă, dat fiind principiul neretroactivităţii legii.

În consecinţă, Curtea, reţinând că, sub aspectul modului de soluţionare al capătului de cerere ce vizează nulitatea contractelor de vânzare cumpărare şi consecinţele ce decurg din aceasta, privind restabilirea situaţiei anterioare în cărţile funciare, sentinţa apelată este legală şi temeinică, apelurile declarate sub acest aspect, ca şi cererea de aderare la apel formulată de pârâta L.Z., şi continuată de moştenitorii acesteia, sunt nefondate.

Faţă de considerentele expuse, se vor respinge excepţiile invocate de pârâţi şi intervenienți, privind autoritatea de lucru judecat, lipsa calităţii procesuale active şi lipsa de interes, a reclamanţilor, excepţii motivate pe apariţia Legii nr. 165/2013, cu trimitere la sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2350 din 04 iulie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; se va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. A.D.P. S.A., invocată de această pârâtă; se vor respinge excepţiile invocate de reclamanţi, privind lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu şi lipsa calităţii procesuale active a intervenienţilor B.N.P., S.N. şi B.N.P., T.E.; se va admite excepţia invocată de reclamanţi privind lipsa de interes a intervenienţilor B.N.P., S.N. şi B.N.P., T.E., cu consecinţa schimbării sentinţei sub acest aspect.

În baza art. 296 C. proc. civ., se va admite apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Timiş, în nume propriu şi al M.F.P. Bucureşti, ca reprezentant al Statului Român.

Se va schimba în parte sentinţa, în sensul că: se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi se va respinge acţiunea faţă de M.F.P. şi D.G.F.P. Timiş; se vor respinge cererile de intervenţie formulate de intervenienţii B.N.P., S.N. şi B.N.P., T.E., ca lipsite de interes. Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Se vor respinge celelalte apeluri declarate de reclamanţi, pârâţi şi intervenienţi, şi cererea de aderare la apel formulată de L.Z. şi continuată de moştenitori, cu menţiunea că, în ce priveşte apelul intervenientului în interes propriu M.D.G., decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, este irevocabilă, Curtea nemaifiind investită cu soluţionarea acestui apel, în rejudecare.

În ceea ce priveşte cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea apreciază că, în raport de soluţia pronunţată, care menţine, în esenţă, soluţia pronunţată de instanţa de fond, nu există o parte care să fi căzut în pretenţii, în raport cu cealaltă parte, în calea de atac, aşa încât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ., pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, se vor respinge cererile privind cheltuielile de judecată, formulate de apelanţii reclamanţi, prin apărător.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii V.M.C., R.M.M.C., E.M.C., pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, pârâţii L.D.P., L.C. şi A. (fostă L.) G., intervenienta S.P.N. ”S.I.N.T.”, pârâţii C.N., C.R. M.S.P., B.H.C., P.F., S.I., B.V.L., S.I., R.O.V. şi R.M., intervenientul N.C., intervenienta N.L.A.V. şi pârâţii S.O.M. şi J.M.

Reclamanţii V.M.C., R.M.M.C., E.M.C. au criticat decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanții au arătat că instanța de apel a admis în mod greșit apelul D.G.F.P. Timiș și al M.F.P., în calitate de reprezentant al statului român, și a stabilit că acesta nu are calitate procesuală pasivă.

În primul rând, solicită să se analizeze calitatea procesuală a statului român, prin prisma reprezentării sale de către M.F.P. şi D.G.F.P.. Consideră că în virtutea raporturilor dintre stat şi M.F.P., decurgând din prevederile Legii nr. 213/1998, în litigiile de acest fel, implicând şi având ca obiect Legea nr. 10/2001, statul român are calitate procesuală pasivă, fiind reprezentat de M.F.P., cu atât mai mult cu cât prezentul raport juridic priveşte nulitatea unor acte de înstrăinare (art. 46 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001), nu doar un raport administrativ subsumat art. 21 din Legea nr. 10/2001.

În al doilea rând, solicită să se analizeze calitatea procesuală pasivă a statului prin prisma faptului că imobilul în cauză a fost preluat abuziv de stat, care s-a și întabulat în C.F. asupra apartamentelor din imobil. Mai mult, apartamentele din acest imobil, devenind proprietatea viciată a statului român (fiind fondată pe violenţă), atunci când apartamentele au fost înstrăinate foştilor chiriaşi prin fraudarea Legii nr. 112/1995, unităţile specializate în vânzarea acestor imobile au acţionat în numele statului român, pretins şi aparent proprietar. În acest sens, în Legea nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, M.F.P. este indicat de asemenea ca reprezentant al statului în caz de antrenare a răspunderii pecuniare care incumbă statului în caz de nulitate a actelor de înstrăinare.

În al treilea rând, un alt aspect în raport de care instanţa de apel ar fi trebuit să constate calitatea procesuală pasivă a statului român în cauză este faptul că acesta a fost reprezentat în cauză şi de către Consiliul local Timişoara. Or, chiar dacă instanţa de apel ar fi admis apelul D.G.F.P. şi al M.F.P., putea cel mult să-l admită în sensul lipsei calităţii de reprezentant a acestora M.F.P. şi D.G.F.P., pentru statul român.

În continuare recurenții reclamanți au formulat motive care țin de exactitatea unor considerente (de ordin juridic) din cuprinsul hotărârii instanţei de apel, despre care susțin că nu ar fi decisive pe planul finalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

Astfel, la pag. 28, parag. 3, instanţa de apel, prin considerente, reţine un pretins drept de preemțiune al intervenienților N.V.L. şi N.C. cu privire la cumpărarea apartamentului.

Consideră că instanţa avea obligaţia a constata, din oficiu, că pe cale de excepţie, actul prin care s-a constituit așa zisul drept de preemțiune este lovit de nulitate absolută. În acest sens, conform Legii nr. 422/2001, dreptul de preemțiune revine statului român şi a altor autorităţi. Sub acest aspect, consideră că în mod firesc, procedural, calitatea intervenienților N.V.L. şi N.C. ar fi trebuit să fie de pârâţi.

La pag. 28, parag. 4, instanţa de apel reţine greşit motivarea dată de reclamanți nulităţii unor acte de înstrăinare cu referire la încălcarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte situaţia părților comune indivize.

La pag. 28, parag. 5, instanţa de apel reţine greşit că aspectele legate de nevalabilitatea titlului statului nu pot fi examinate. In realitate, instanţele sunt competente să examineze şi să constate nevalabilitatea titlului statului chiar şi în cazul în care pe cale separată este pornită procedura de restituire în baza Legii nr. 10/2001. Chestiune nevalabilității titlului statului, cu care instanţa a fost investită, nu numai că nu este inadmisibilă, ci constituie chestiune prejudicială faţă de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 (indiferent dacă este administrativă sau judiciară, funcţie de faza în care se află respectiva procedură).

În motivarea recursului pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara au arătat următoarele motive care se regăsesc și în cadrul recursurilor altor pârâți și intervenienți.

Instanţa de apel a făcut o greşita aplicare a prevederilor legale în materie, neţinând cont de probatoriul administrat în cauză.

Instanţa de apel este învestită să judece prezenta cauză în limitele Deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3334 din 13 iunie 2013 pronunţată în Dosar nr. 2459/1/2006, hotărâre ce se raportează şi la sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011 pronunţată în Dosar nr. 13141/325/2006* al Curţii de Apel Târgu Mureş menţinută prin Decizia penală nr. 2350 din 04 iulie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 10026/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, instanţa de apel, trebuie să aibă în vedere la pronunţarea hotărârii şi noul cadrul legislativ ce decurge din prevederile Legii nr. 165/2013, în speţă prevederile art. 1 alin. (3), texte de lege incidente în cauză.

Astfel, Curtea de Apel Craiova reţine că, „în ceea ce priveşte cesiunea drepturilor litigioase, în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat în penal asupra civilului." Cu toate acestea din lecturarea considerentelor hotărârii penale, Curtea de Apel Craiova constată că „se fac unele aprecieri sub acest aspect". Prin urmare, există indicii care duc la concluzia potrivit cercetării judecătoreşti făcute de instanţa penală în cuprinsul sentinţei civile nr. 23507 din 04 iulie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că în cauză ar fi avut loc o cesiune de drepturi litigioase, fapt ce atrage în speţa de faţă aplicarea prevederilor Legii nr. 165/2013.

Art. 129 C.pr.civ stabileşte dreptul şi obligaţia instanţei de judecată de a ordona dovezile pe care le socoteşte utile pentru aflarea adevărului. Or, în cazul de faţă judecătorii nu au analizat aspectul invocat de către recurent cât şi unii pârâţi din dosar, cu privire la existenţa cesiunii de drepturi litigioase, fapt ce ar avea o influenţă determinantă asupra soluţiei în speţa de faţă, în situaţia în care instanţa nu a reţinut excepţia puterii de lucru judecat invocată în cauză.

Faţă de aceste aspecte menţionate mai sus, consideră că se impune casarea acestei hotărâri în temeiul prevederilor art. 312 pct. 3 C. proc. civ., întrucât instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei, nestabilind cu exactitate care a fost starea de fapt la momentul mandatării avocatului L. de către notificatorii imobilului situat în Timişoara, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Interesul invocării acestei excepţii decurge din prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 care stabilesc că în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte, potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4) din Lege. Acest text determină imposibilitatea restituirii în natură a imobilului sau a unor părţi din acesta, legea fiind aplicabilă, conform art. 4, cererilor formulate şi depuse în termen legal la entităţile investite de lege, nesoluţionate până la data intrării sale în vigoare - 20 mai 2013, ca în cazul de faţă.

Ca urmare a cesiunii drepturilor succesorale, invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor de a solicita constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele imobilului în litigiu. Consecinţă a intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, invocă excepţia lipsei de interes a reclamanţilor de a solicita constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele imobilului în litigiu, precum şi restabilirea situaţiei anterioare.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, precum şi moştenitorii sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, nu şi cumpărătorii drepturilor litigioase.

În continuare, consideră greșite argumentele furnizate de către instanţa de fond referitoare la incidenţa în speţă a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995. Acest punct de vedere este susţinut de prevederile art. 8 alin. (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 632 din 08 februarie 1996 : „Nu se încadrează în categoria locuinţelor declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional, în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, imobilele cu destinaţia de locuinţe ce reprezintă bunuri culturale comune, prevăzute de art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 68/1994. Locuinţele încadrate ca bunuri culturale comune se pot vinde cu respectarea dispoziţiilor legale" iar în speţă imobilul în litigiu face parte din categoria bunurilor culturale comune care puteau fi înstrăinate.

Prin urmare, încheierea contractelor de vânzare cumpărare către foştii chiriaşi nu a fost făcută prin fraudarea legii aşa cum susţin reclamanţii, neavând loc nici o încălcare a interdicţiei de înstrăinare a apartamentelor.

Imobilul situat în Timişoara, a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ care respectă prevederile Constituţiei perioadei respective sub imperiul căreia acest decret a fost adoptat, astfel că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu conform art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Ca atare, afirmaţiile făcute de reclamante pe marginea modului de preluare a imobilului în litigiu de către Statul Român, respectiv Decretul nr. 92/1950 sunt lipsite de relevanţă juridică atâta timp cât prin art. 46 din Legea nr. 10/2001 sunt validate actele de înstrăinare a unor astfel de imobile, încheiate cu bună credinţă.

Instanţa de judecată nu poate reţine reaua credinţă a vânzătorilor sau a cumpărătorilor atâta timp cât drepturile acestora au fost înregistrate în cartea funciară, fiind opozabile erga omnes.

În ceea ce priveşte contractul de vânzare cumpărare având ca obiect apartamentul din imobil, cumpărători Ş.O.M. (fostă J.) şi J.M., instanţa de fond a reţinut în mod greşit ca motiv distinct de nulitate împrejurarea că ar fi fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâţii L.D.P., L.C. şi A. (fostă L.) G. au invocat prevederile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. și au formulat motive comune cu ceilalți pârâși, dar și motive specifice.

Prim motivele care se regăsesc și la ceilalți pârâți au arătat că solicită constatarea lipsei calităţii procesuale active şi lipsa de interes a reclamanţilor, motivate de apariţia Legii nr. 165/2013, cu trimitere la sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş că instanţa a greşit atunci când nu s-a pronunţat asupra problemei cesiunii drepturilor litigioase care în raport de Legea nr. 165/2013 nu ar mai justifica interesul şi calitatea procesuală activă a reclamanţilor, că instanţa a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantei a lui L.I., cu motivarea că nu a fost atacată cu recurs de către pârâţi şi intervenienţi, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, care a trimis cauza spre rejudecare nu a dat îndrumări instanţei de rejudecare să se pronunţe şi asupra acestei excepţii. In rejudecare, Curtea a apreciat că nu ar avea interes să atace cu recurs această decizie de respingere, deoarece la condiţiile speţei, dreptul de reprezentare în judecată se presupune a fi dat în toate actele procesuale.

Apreciază că instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii a lipsei calităţii de reprezentant.

În ceea ce priveşte fondul apelurilor, recurenții au arătat că se reţine în mod greşit că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, imobilul aparţinea patrimoniului naţional, fiind evidenţiat în cap. B, situaţie juridică existentă în perioada încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul în litigiu, 1996-1999.

Decizia este nelegală în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât au susţinut buna lor credinţă la momentul cumpărării apartamentelor, ţinând cont de faptul că vânzător era statul român, prin autorităţile locale, situație care le-a creat convingerea irefragabilă că transferul proprietăţii se făcea în deplină legalitate.

Legislaţia în materie a fost modificată ulterior, şi în prezent, înstrăinarea unor astfel de locuinţe este valabilă cu condiţia exercitării dreptului de preemţiune a Statului român prin Consiliul Judeţean şi al Ministerului Culturii. Faţă de această realitate juridică, invocă teoria asanării nulităţii contractelor, ca urmare a abrogării interdicţiei de înstrăinare a imobilelor considerate monumente istorice. Nu este vorba la speţă de principiul neretroactivităţii legii, ci de o soluţie echitabilă şi morală în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al cumpărătorilor.

Raportat la apartamentul nr. 16, recurenții pârâți au arătat că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat printre altele constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat pentru apartament, prin care RA U. SA a înstrăinat autoarei lor, L.Z., respectivul apartament.

Arată faptul că, în anul 1997, acest apartament a fost vândut de RA U. SA numitului M.A.D., în baza Legii nr. 112/1995, fiind înregistrat în C.F. a localităţii Timişoara. Beneficiarul contractului de vânzare cumpărare al apartamentului cu nr. 16 a fost numitul M.A.D., fratele mamei lor L.Z., astfel că, autoarea lor nu avea calitate procesuală pasivă în modul în care reclamanta a stabilit cadrul procesual, doar dacă ar fi fost chemată în judecata ca moştenitoare a lui M.A.D.

La data 05 iunie 2002, ca urmare a dezbaterii succesorale de pe urma beneficiarului contractului de vânzare cumpărare, se înscrie sub B 29 dreptul de proprietate al numiţilor M.D., L.L., L.Z., M.L. şi M.M., cu titlu de moştenire. La data introducerii cererii de chemare în judecată a reclamantei, proprietari ai apartamentului nr. 16, erau pârâţii mai sus enumeraţi, în baza certificatului de moştenitor valabil şi în prezent.

Prin prisma celor mai sus învederate şi raportat la cadrul procesual şi obiectul cauzei stabilit de reclamantă, consideră că în ceea ce priveşte apartamentul, cererea acesteia de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare fără a se ataca certificatul de moştenitor prin care autoarea lor a devenit proprietară pe cota de 2/8 din imobil, este lipsită de interes.

Apreciază că dacă certificatul de moştenitor rămâne valabil, autoarea lor rămâne proprietară pe cota ei din apartament, iar reclamanta nu ar avea nici un interes să solicite constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, acest lucru neprofitându-i în nici un fel.

Recurenții au mai arătat că petitul reclamantei prin care se solicită reînscrierea dreptului de proprietate al statului român, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, este inadmisibil câtă vreme la data introducerii acţiunii, proprietari ai apartamentului erau în baza certificatului de moştenitori M.D., L.L., L.Z., M.L. şi M.M. şi nu beneficiarul contractului de vânzare cumpărare M.A.D. Câtă vreme certificatul de moştenitor în baza căruia au devenit proprietari pârâţii mai sus amintiţi, printre care şi autoarea lor, au apreciat că rămâne valabilă şi înscrierea făcuta în cartea funciară în baza acestuia.

În motivarea recursului intervenienta S.P.N. ”S.I.N.T.” a arătat următoarele.

În primul motiv de recurs se susțin aceleași critici care au fost expuse anterior în cadrul recursului declarat de către Primăria Timișoara privitoare la cesiunea drepturilor succesorale și influența acestei situații asupra calității procesuale active și a interesului reclamanților de a formula cererea privind nulitatea contractelor.

În continuare, s-a arătat, cu privire la admiterea excepţiei lipsei de interes a B.N.P., S.N., că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3334 din 13 iunie 2013, a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, referitor la reanalizarea soluției primei instanţe de respingere, ca inadmisibilă, a capetelor de cerere în revendicare pe dreptul comun şi în constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului revendicat din Timişoara, precum şi a calităţii procesuale active a reclamantei C.M.I. pe cererea de revendicare de drept comun.

Curtea de Apel Craiova, ca instanţă inferioară, trebuia să analizeze şi să se pronunţe explicit cu privire la admisibilitatea cererii în revendicare pe dreptul comun și a capătului de cerere privind preluarea fără titlu valabil a imobilului revendicat şi la calitatea procesuală activă a reclamantei C.M.I. pe cererea de revendicare de drept comun, iar nu să se rezume la a constata în considerentele deciziei că aceste capete de cerere au rămas fără obiect. Instanţa de apel a ignorat recomandările din decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, nu a analizat aceste aspecte şi nu s-a pronunţat explicit prin decizie.

Curtea de Apel Craiova a admis excepţia lipsei de interes a B.N.P., S.N., excepţie care nu a fost pusă în discuţia părţilor, motivând faptul că, dat fiind actualul cadru procesual nu mai intră în discuţie revendicarea de drept comun, instanţa fiind investită doar cu nulitatea contractelor de vânzare cumpărare solicitată pe Legea specială nr. 10/2001.

Recurentul a mai arătat că este criticabil aspectul că dosarul de la instanţa de fond nu s-a mai regăsit la instanţa de apel, după casarea cu trimitere spre rejudecare. Curtea de Apel Craiova a solicitat părţilor din prezentul dosar să depună înscrisurile pe care le au pentru reconstituirea dosarului de fond. De asemenea, s-a adresat Tribunalului Timiş, pentru a depune documentele pe care le deţin, tot pentru reconstituirea dosarului de fond, dar nu a mai aşteptat răspunsul şi actele pe care urma să le trimită Tribunalul Timiş şi a judecat prezentul dosar fără a avea dosarul de fond.

În drept au fost invocate prevederile art. 304 alin. (5), 8, 9 C. proc. civ.

Pârâţii C.N., C.R. M.S.P., B.H.C., P.F., S.I., B.V.L., S.I., R.O.V. şi R.M., intervenienta N.L.A.V. şi pârâţii S.O.M. şi J.M. și intervenientul N.C., deși au formulat recursuri separat, au invocat următoarele motive de recurs comune.

Recurenții au arătat că decizia pronunţată în rejudecarea apelului încalcă prevederile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanţa nu s-a pronunţat conform îndrumărilor cuprinse în decizia de casare.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin decizia de casare că în rejudecarea apelului instanţa de trimitere urmează să se pronunţe în limita criticilor neanalizate şi care exced problemelor de drept dezlegate de instanţa de recurs, iar relativ la criticile din apelul reclamanţilor, privind soluţia primei instanţe de respingere ca inadmisibile a capetelor de cerere în revendicare şi în constatarea preluării fără titlu a imobilului revendicat, se impune să se lămurească în mod prioritar dacă aceste critici mai au obiect faţă de confirmarea soluţiei din Decizia civilă nr. 3009 din 28 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Craiova privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în cererea de revendicare de drept comun dedusă judecăţii.

În rejudecarea apelului reclamanţilor aspectul de mai sus nu a fost analizat prin prisma acestei excepţii. Curtea de Apel Craiova a reţinut că criticile ce vizează nevalabilitatea titlului statului şi admisibilitatea cererii în revendicare nu mai pot fi supuse examinării în cadrul procesual din dosarul de faţă, întrucât lămurirea titularului legal al dreptului de proprietate şi al dreptului acestuia cu privire la imobil face obiectul altei judecăţi, în materia Legii nr. 10/2001, deci apelul a rămas fără obiect sub acest aspect, fiind reţinută doar calitatea procesuală activă bazată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Faţă de considerentele deciziei de casare, curtea de apel trebuia să reţină însă în mod expres că rămânerea fără obiect a criticilor în discuţie este consecinţa lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în acţiunea de drept comun şi chiar să se pronunţe asupra acestei excepţii admiţând-o.

În mod greşit instanţa de apel a considerat nefondat motivul referitor la soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii lui L.G.l. de reprezentant al reclamantei C.M.I. şi al succesorilor săi.

Prerogativele pe care reclamanta le conferă mandatarului ei prin împuternicirea dată acestuia în formă autentică se limitează la procedurile și acţiunile prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu privire la restituirea imobilului în litigiu.

Mandatarul reclamantei atrage el însuşi atenţia, în răspunsul la întâmpinarea pârâților, că „suntem în cadrul procesual strict al acţiunii de drept comun". În aceste condiţii, se depăşesc limitele mandatului, atâta vreme cât în împuternicire se face referire expresă la Legea nr. 10/2001, fără să existe vreo menţiune cu privire la posibilitatea de a porni o acţiune de drept comun distinctă de reglementările speciale ale acestui act normativ. Prerogativa de a formula orice acţiuni se referă în mod evident la procesul de aplicare a prevederilor legii amintite.

Pe de altă parte, şi pentru a putea promova acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, reprezentantul reclamantei avea nevoie de un mandat special care să îi confere expres acest drept. Or, procura depusă în cauză îi conferă dreptul de a promova în general orice acţiune pentru obţinerea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001. Nici procura pe care au dat-o moştenitorii reclamantei nu cuprinde menţiunea expresă că mandatarii lor sunt abilitaţi să solicite constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Textul art. 67 alin. (3) C. proc. civ. care se referă la mandatarul împuternicit prin procură generală nu este incident, fiind greşit interpretat de curtea de apel, în conţinutul textului neexistând sintagma „pentru toate actele procesuale". Or, procurile în discuţie au un obiect determinat, limitat la demersuri în baza Legii nr. 10/2001 în vederea obţinerii măsurilor reparatorii, deci nu sunt procuri generale în sensul textului procedural de mai sus.

Prin urmare, consideră că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 161 alin. (2) C. proc. civ., iar instanţa de apel ar fi trebuit să schimbe sentinţa şi să admită excepţia lipsei calităţii de reprezentant a lui L.G.l. cu consecinţa anulării cererii introductive.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, adică nulitatea contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor-apelanţi, Curtea de Apel Craiova a reţinut în mod greşit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (în forma de la data pronunţării sentinţei) raportate la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Pretinsa nulitate a contractului de vânzare - cumpărare pentru apartamentele în discuţie a fost reţinută cu motivarea că imobilul în cauză a fost evidenţiat în lista monumentelor istorice 1992, că reclamanţii au depus înscrisuri privind calitatea imobilului de monument istoric, că nulitatea decurge din disp. art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, situaţie în care nu sunt incidente disp. art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind buna credinţă.

În combaterea considerentelor deciziei recurate sub aspectul în discuţie, invocă următoarele argumente.

Curtea de apel şi-a însuşit susţinerea reclamanţilor cu privire la calificarea imobilului în litigiu ca monument istoric, în baza unor înscrisuri depuse de reclamanţi la dosar, dar în principal pe baza Listei Monumentelor Istorice 1991 -1992, în care imobilul în litigiu. Această listă nu a fost niciodată publicată în M. Of., prin urmare nu le era opozabilă nici pârâților şi nici autorităţilor publice locale care au vândut apartamentele în baza Legii nr. 112/1995.

La 26 august 1992 a fost adoptată Ordonanţa nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, act normativ care stabileşte cu privire la bunurile imobile aparţinând acestui patrimoniu, în art. 2 alin. (2), că Lista monumentelor ansamblurilor şi siturilor istorice se revizuieşte anual şi se comunică deţinătorilor împreună cu obligaţiile ce le revin. În cazul imobilului din speţă, această listă nu a fost comunicată autorităţilor publice locale deţinătoare şi nici celor care locuiau în imobil cu titlul de chiriaşi.

Prevederile ordonanţei au fost preluate în legislaţia ulterioară în materie, inclusiv în Legea nr. 422/2001.

Cu privire la Lista Monumentelor Istorice 1991-1992 s-au exprimat în literatura de specialitate şi în punctele de vedere ale autorităţilor competente opinii conform cărora această listă nu are caracter oficial, întrucât nu a fost publicată în M. Of.

De asemenea, ca urmare a adoptării Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, s-au emis normele metodologice de clasare şi evidenţă a monumentelor istorice, aprobate prin Ordinul nr. 2682 din 13 iunie 2003. În anexa nr. 2: Lista monumentelor istorice, lit. c) (Principii metodologice de întocmire a Listei monumentelor istorice din 2004), pct. 2, se prevede ca prim principiu de întocmire a listei din 2004 validarea calităţii de monument a obiectivelor înscrise în Lista monumentelor istorice din 1991 - 1992. Aceasta înseamnă că la data aprobării normelor metodologice de clasare şi evidenţă a monumentelor istorice, deci în anul 2003, calitatea de monument istoric a imobilelor din Lista monumentelor istorice 1991-1992, inclusiv a imobilului în cauză, nu era încă validată. Ca atare, nu putea opera interdicţia prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Totodată, prin adresa din 04 noiembrie 2013 a D.J.C. Tulcea, comunicată Ministerului Culturii, se face o scurtă evoluţiei a sistemului protejării patrimoniului cultural naţional (pag. 4-6 ale adresei), iar cu privire la Lista monumentelor istorice 1991 se arată că ea este „semioficială", iar nepublicarea ei în M. Of. produce grave consecinţe (pag. 5 a adresei).

Clasarea imobilului în litigiu ca monument istoric a avut loc în anul 2003, ca dovadă că abia în 05 februarie 2003, în temeiul Legii nr. 422/2001, Primăria Municipiului Timişoara a comunicat asociaţiei de proprietari din Timişoara, includerea acestui imobil în zona declarată monument istoric - Centrul istoric al Municipiului Timişoara.

Actul normativ în materia monumentelor istorice în vigoare în perioada încheierii contractelor de vânzare - cumpărare a apartamentelor imobilului în litigiu a fost O.G. nr. 68/1994 intrată în vigoare la data de 31 august 1994 şi aprobată prin Legea nr. 41/1995. Prin acest act normativ se stabileşte în art. 2 că monumentele istorice se clasează în următoarele categorii: categoria A (monumente de valoare naţională excepţională, reprezentative pe plan universal pentru civilizaţia României); categoria B (monumente de valoare naţională); categoria C (monumente reprezentative pentru o anumită zonă, epocă, stil, autor, arie etnografică). în alin. (2) al aceluiaşi text se stabileşte că„bunurile culturale imobile care nu sunt clasate în categoriile A, B sau C reprezintă bunuri culturale comune".

Potrivit art. 4 din ordonanţa în discuţie, încadrarea unui bun cultural în una dintre categoriile prevăzute la art. 2 şi 3 se face pe baza criteriilor unice şi metodologiei stabilite de Ministerul Culturii, printr-o procedură de clasare care se declanşează potrivit prevederilor acestui act normativ. Ca atare, pentru a dovedi că la data contractelor imobilul în litigiu era calificat ca monument istoric, reclamanta trebuia să facă dovada îndeplinirii procedurii de clasare.

După cum însăşi reclamanta, iar apoi succesorii săi recunosc, această procedură de clasare a fost îndeplinită abia în anul 2003, după cum am arătat, aşadar în perioada încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, 1996-1998, faţă de prevederile legale incidente atunci imobilul nu era monument istoric. Aşa se şi explică faptul că autorităţile publice locale au aprobat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare fără să opună niciun fel de obstacol.

Ca atare, nu se confirmă susţinerea reclamanţilor potrivit căreia în perioada încheierii contractelor imobilul în cauză era calificat ca monument istoric din categoria B, fiind incident principiul tempus regit actum. Totodată, nu se confirmă nici interpretarea dată de instanţa de rejudecare a apelului, care a apreciat neîntemeiat că la clasarea acestuia a avut loc o reevaluare în funcţie de noua procedură. De altfel, în 2003 sau 2004 O.G. nr. 68/1994 nu mai era în vigoare, pentru că exista Legea nr. 422/2001.

Potrivit adresei din 07 aprilie 2004 a Primăriei Municipiului Timişoara Serviciul Juridic, la data emiterii ei (anul 2004) imobilul în litigiu a fost catalogat cu respectarea procedurii instituite de art. 4 din O.G. nr. 68/1994, aceasta însă nefiind relevantă în raport de anul indicat al clasării imobilului şi nici în raport de actul normativ menţionat, care nu mai era în vigoare. Din adresa din 08 aprilie 2004 a Primăriei Municipiului Timişoara Direcţia Urbanism (fila 100 din vol. al II-lea al dosarului primei instanţe) rezultă că la data emiterii acesteia imobilul în litigiu figura potrivit Legii nr. 5/2000 la poziţia 36E001, aceasta reprezentând o zonă din centrul istoric al Municipiului Timişoara, fără indicarea imobilului în cauză cu cod individual şi care determină includerea acestuia în categoria bunurilor culturale comune.

În acest sens, arată că H.G. nr. 632 din 21 august 1996 stabileşte sfera de aplicare a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, prevăzând că locuinţele declarate monumente istorice sunt cele din categoriile A, B şi C, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 68/1994 şi că nu se încadrează în categoria locuinţelor monumente istorice, în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, imobilele ce reprezintă bunuri culturale comune conform art. 2 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă. Din conţinutul textului rezultă fără echivoc că toate celelalte categorii de imobile în afară de cele din categoriile A, B şi C reprezintă bunuri culturale comune.

Reclamanţii-apelanţi se prevalează şi de adresa din 04 octombrie 1996 a Ministerului Culturii, comunicată Consiliului Judeţean Timiş, în care se enumera câteva imobile ca având regimul de bunuri culturale comune, dintre imobilele aflate în evidenţa Ministerului Culturii, deci care prin derogare, deşi au cod individual, au fost calificate ca bunuri culturale comune, cu scopul de a putea fi vândute. Conţinutul acestei adrese nu este relevant, pentru că enumerarea pe care o conţine nu echivalează cu lista tuturor bunurilor culturale comune, adresa în discuţie neputând să modifice conţinutul actelor normative la care am făcut referire. în acest sens, vă rugăm să observaţi că reclamanţii-apelanţi insistă să demonstreze că imobilul în cauză nu este bun cultural comun, ceea ce confirmă convingerea lor privind includerea lui în zona istorică.

Intenţia lor vădită este aceea de a încerca inducerea în eroare printr-o interpretare denaturată a actelor normative în materie, mergând până acolo încât să susţină că adresa din 04 octombrie 1996 constituie lista bunurilor culturale comune din Timişoara, conform alin. (6) al art. unic din H.G. nr. 632/1996. Or, acest text face trimitere expresă la prevederile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 68/1994, fără vreo distincţie referitoare la limitarea doar la cele 10 imobile a categoriei bunurilor culturale comune din Municipiul Timişoara.

Totodată, conform art. 9.2 din H.G. nr. 20/1996 aşa cum a fost modificată prin H.G. nr. 11/1997, atunci când comisiile locale şi judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 sau unităţile specializate care vând locuinţe în condiţiile Legii nr. 112/1995 au indicii că o locuinţă face parte din categoria imobilelor exceptate de la vânzare în conformitate cu art. 10 din Lege, ele au obligaţia să întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea situaţiei juridice a respectivei locuinţe, suspendând, totodată, pentru o perioada de cel mult 6 luni, procedura de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.

Raportat la data încheierii contractelor consideră că până la acea dată regimul juridic al imobilului a fost clarificat, în sensul că el nu face parte dintre cele exceptate de la vânzare.

În consecinţă, apreciază că nu puteau fi reţinute de către Curtea de Apel Craiova prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 ca temei al nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, pentru că prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 nu au fost încălcate.

În măsura în care, din înscrisurile depuse rezultă un dubiu cu privire la calificarea imobilului ca monument istoric, consideră că potrivit principiului „in dubio pro reo", situaţia trebuie să profite pârâţilor şi nicidecum reclamantei sau moştenitorilor săi.

Recurenții au făcut trimitere la câteva hotărâri care ar fi relevante sub aspectul calificării imobilelor ca monumente istorice.

Instanţa de rejudecare a apelului a analizat superficial susţinerile lor vizând asanarea nulităţi contractelor datorită abrogării interdicţiei de înstrăinare a imobilelor considerate monumente istorice, reţinând că acestea sunt doar consideraţii teoretice, fără o bază legală, fără o interpretare prin prisma principiilor care guvernează teoria nulităţilor actului juridic.

Potrivit art. 65 din O.U.G. nr. 228/2000, la data intrării ei în vigoare, 30 noiembrie 2000, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 s-a modificat, în sensul că s-a abrogat interdicţia de înstrăinare a apartamentelor din imobilele considerate monumente istorice. Această dispoziţie a fost preluată apoi în art. 62 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, care este în vigoare şi în prezent.

Ca atare, chiar dacă s-ar fi pus problema nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie, aceasta este în prezent asanată, datorită abrogării textului invocat de reclamantă. în acest sens, în doctrină se arată că nulitatea constituie un mijloc juridic prin care se restabileşte legalitatea în raport cu finalitatea legii. Apreciază că apărările în sensul de mai sus sunt indisolubil legate de principiul securităţii circuitului civil, la care au făcut referire şi în faţa instanţei de rejudecare a apelului, care însă nu a reţinut în considerente nimic legat de incidenţa acestuia.

Au formulat motive de apel cu privire la regimul juridic al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 prin prisma Legii nr. 213/1998 şi a bunei-credinţe, dar curtea de apel a omis să analizeze aceste motive sub toate aspectele, făcând doar o trimitere sumară strict la aspectul bunei credinţe.

Instanţa de apel nu a analizat incidenţa prevederilor art. 46.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate de H.G. nr. 498/2003. Potrivit acestora, în calitate de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, anterior datei de 25 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Legea nr. 213/1998, beneficiază de protecţia deplină a legii, în sensul că sunt recunoscute şi conservate efectele contractului lor de vânzare-cumpărare.

În mod nelegal, instanţa de apel a apreciat drept irelevantă împrejurarea că la momentul încheierii contractelor nu exista pe rolul instanţelor acţiunea în revendicarea imobilului şi nici nu era notată în cartea funciară o interdicţie de înstrăinare a apartamentelor.

În acest sens, arată că la încheierea contractelor au fost respectate cerinţele art. 948 C. Civ. de la 1864 privitoare la consimţământ, obiect şi cauză, precum şi cele prevăzute de Legea nr. 112/2005. În ceea ce priveşte pretinsa cuprindere a imobilului în Lista Monumentelor Istorice - 1992, despre aceasta a luat la cunoştinţă în şedinţa publică din 12 februarie 2004, necunoscând-o la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Totodată, verificarea regimului juridic al imobilului sub alte aspecte i-a revenit în sarcină vânzătorului. Astfel, cum nu a existat nici o revendicare anterioară, buna credinţă a pârâţilor nu poate fi pusă la îndoială şi ea nu poate avea un alt sens decât cel stabilit prin prevederile art. 1898 C. civ.

La data contractelor statul era întabulat ca proprietar asupra imobilelor, fiind cunoscut că pentru încheierea acestui contract era necesară existenţa unui extras de carte funciară. Nu a existat niciun semnal în sensul existenţei vreunei persoane care să pretindă vreun drept asupra apartamentelor în discuţie.

Recurenții au dobândit apartamentele în discuţie în temeiul contractului încheiat la o dată la care potrivit legislaţiei aplicabile, respectiv Legea nr. 112/1995 şi H.G. nr. 20/1996, preluările imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 erau considerate ca fiind "cu titlu".

Faţă de considerentele expuse apreciază că se justifică incidenţa în cauză a principiului error communis facit jus, întrucât s-au manifestat cu bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, achiziţionând un imobil în temeiul unor dispoziţii legale ce permiteau aceasta şi pe baza unei legi ce stabilea, fără niciun dubiu, că acel imobil fusese preluat de stat cu titlu, calitatea statului de proprietar al bunului astfel dobândit nefiind contestată până la data apariţiei Legii nr. 10/2001.

Chiar în situaţia preluării imobilului fără titlu valabil, astfel cum s-a stabilit în practica şi doctrina ulterioară, este incident în ceea ce priveşte contractele în discuţie art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căruia actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

Aceste apărări însă nu îşi găsesc corespondent în considerentele deciziei recurate, în care se abordează strict aspectul legat de calificarea imobilului ca monument istoric, care în opinia instanţei determină nulitatea contractului, înlăturându-se strict solicitarea aplicării temeiului referitor la buna credinţă şi fără să mai fie cercetat fondul cauzei prin prisma celorlalte apărări formulate.

În susţinerea apelului au invocat jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, din care au invocat decizia pronunţată în Cauza Raicu contra României din 19 octombrie 2006, ale cărei considerente au fost preluate în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casație Justiție, în interesul legii. Instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. De asemenea, a stabilit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, pentru ca persoanele de bună-credinţă să nu fie obligate să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat bunul. Aceeaşi teză rezultă şi din alte decizii pronunţate în cauze ca Brumărescu contra României, Păduraru contra României, Străin contra României, etc.

Or, jurisprudenţa C.E.D.O. consacră existenţa unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, condiţionat de existenţa unei hotărâri de retrocedare pe care reclamanţii nu au obţinut-o mai înainte de a se fi încheiat, în baza Legii nr. 112/1995, contractele de vânzare-cumpărare între stat şi pârâţi.

Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între "simpla speranţă de restituire", chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi "speranţa legitimă" bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Instanţa de rejudecare a apelului nu a analizat fondul cauzei prin prisma principiilor care decurg din jurisprudenţa C.E.D.O. invocată, incidenţă în cauza de fată.

În consecinţă, solicită admiterea recursului şi, în principal, casarea sentinţei cu trimiterea pricinii spre rejudecare în apel; în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea excepţia lipsei calităţii lui L. Giigorie loan de reprezentant al reclamantei I.M.C. şi a moştenitorilor săi, cu consecinţa anulării cererii; respingerea acţiunii cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentele în discuţie ale imobilului.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.

În afară de motivele comune expuse anterior, intervenienta N.L.A.V. şi pârâţii S.O.M. şi J.M., pe de o parte, și intervenientul N.C., pe de altă parte, au mai invocat următoarele motive comune acestora.

Curtea de Apel Craiova, respingând apelul intervenienților N.L.A.V. şi N.C., a menţinut în mod greşit soluţia Tribunalului Timiş prin care această instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de aceștia.

Deşi prima instanţă a admis cererea de intervenţie în principiu prin încheierea din data de 10 septembrie 2002, aflată la fila 282 a volumului I din dosarul primei instanţe, iar acţiunea principală a fost soluţionată pe fond, tribunalul ar fi trebuit să se pronunţe tot pe fond şi asupra cererii de intervenţie, întrucât admiterea în principiu presupune examinarea condiţiilor de admisibilitate.

Inadmisibilitatea nu a fost invocată de niciuna din părţile adverse şi nici de prima instanţă din oficiu, nefiind pusă în discuţia părţilor în şedinţă publică, ceea ce atrage nulitatea sentinţei sub acest aspect, invocat în motivele apelului intervenienților.

Deşi primul volum al dosarului de primă instanţă al Tribunalului Timiş nu se mai găseşte, derularea procesului a fost minuţios redată în sentinţa Tribunalului Timiş, în al cărei cuprins se analizează pe larg excepţiile ridicate în cauză şi apărările de fond, printre care inadmisibilitatea cererii de intervenţie nu se regăseşte.

Cu privire la cererea de intervenţie în discuţie nu există niciun fel de motivare, deci nu există considerente care să justifice inadmisibilitatea reţinută.

Totodată, în decizia recurată se reţine calitatea procesuală activă intervenienților precum şi interesul legitim privind cererea de intervenţie accesorie, în acest context fiind privit ca nefondat apelul reclamanţilor.

De altfel, chiar aceştia au arătat în etapa rejudecării apelului că intervenienții au devenit încă din anul 2011 proprietari tabulari ai apartamentului din imobil, conform situaţiei de carte funciară, astfel încât este neîndoielnic interesul legitim în promovarea cererii de intervenţie.

Cu privire la motivul de apel referitor la respingerea cererii de intervenţie ca inadmisibilă, Curtea de Apel Craiova a reţinut că admiterea în principiu nu presupune şi soluţia de admitere a cererii de intervenţie, ceea ce este adevărat doar că admiterea în principiu presupune soluţionarea acestei cereri pe fond, ceea ce în dosarul de faţa nu s-a întâmplat.

În acest sens, nu există considerente în decizia recurată referitoare la fondul cererii de intervenţie, care nu a fost cercetat, situaţie care impune casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare.

Recurenții au arătat în continuare că în mod greşit Curtea de Apel Craiova a privit ca nefondată critica formulată în apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a cere rectificarea cărţii funciare invocată în condiţiile art. 37 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Au arătat că tribunalul a reţinut în considerentele hotărârii sale, în mod neîntemeiat că în speţă nu ar fi vorba de acte juridice cu titlu oneros, încheiate cu bună credinţă de terţi dobânditori ai imobilului, fără să explice însă în ce constă reaua credinţă a pârâţilor. Tribunalul a reţinut că temeiul legal invocat nu este incident faţă de petitele acţiunii formulate de reclamanţi şi că excepţia urmează a fi respinsă, dar în dispozitivul sentinţei soluţia dată excepţiei prescripţiei lipseşte, deci instanţa nu s-a pronunţat asupra ei. În consecinţă au solicitat anularea sentinţei.

Curtea de Apel Craiova a reţinut în considerentele deciziei recurate că nu este incident art. 37 alin. (2) din Decretul - Lege nr. 115/1938 sub aspectul prescripţiei, ci art. 36 din acelaşi act normativ, omiţând să examineze motivul de apel referitor la excepţia în discuţie sub aspectul nepronunţării primei instanţe asupra acestei excepţii în dispozitiv, cu consecința anulării sentinţei.

Dreptul reclamantei de a cere rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâților J.M. şi S.O.M. în baza contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a prescris în condiţiile art. 37 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 115/1938, text menţinut prin dispoziţiile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 7/1996. Aceasta, întrucât sunt terţi dobânditori ai dreptului de proprietate, de bună credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, încheiat pe baza cuprinsului cărţii funciare, în sensul prevederilor art. 37 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938, respectiv art. 38 alin. (1) din Legea nr. 7/1996. Conform alin. (2) din aceleaşi texte, acţiunea în rectificare se prescrie în acest caz faţă de aceștia în termenul de trei ani, socotit de la data înregistrării cererii pentru întabulare. Această cerere a fost înscrisă în C.F. din 11 noiembrie 1998, după cum se poate vedea din cuprinsul cărţii funciare, deci la 11 noiembrie 2001 s-a prescris dreptul reclamantei la acţiune privind rectificarea cărţii funciare sub acest aspect.

Textul art. 37 din Decretul-Lege nr. 115/1938 face trimitere expresă în aliniatul 1 la acţiunea în rectificare întemeiată pe art. 34 pct. 1 şi 2 din acelaşi act normativ. Cererea de rectificare a cărţii funciare formulată de reclamanţii în speţă se întemeiază pe art. 34 pct. 1.

Astfel, prin acţiunea completată reclamanții solicită faţă de pârâții J.M. şi S.O.M. rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate, ca dobânditori ai apartamentului, în baza Legii nr. 112/1995, invocând nelegalitatea titlului în temeiul căruia a avut loc înscrierea (contractul de vânzare - cumpărare). Sunt însă terţi dobânditori de bună credinţă, întrucât nu a existat niciun impediment la încheierea contractului, iar potrivit cărţii funciare nu putea avea decât convingerea că au contractat cu proprietarul bunului.

Prin urmare, este fără echivoc că dispoziţiile art. 37 pct. 1 şi 2 sunt aplicabile în ceea ce priveşte acţiunea în rectificare sub aspectul prescripţiei pe care au invocat-o.

Curtea de apel a reţinut în mod greşit incidenţa art. 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938, pentru că în baza alin. (1) al acestui text acţiunea în rectificare este imprescriptibilă (sub rezerva acţiunii de fond), doar faţă de dobânditorul nemijlocit, în speţă Statul Român care a preluat imobilul prin naţionalizare de la autorii reclamanţilor, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea credinţă dreptul înscris în folosul său. Deci este cert că nu se găsesc în niciuna din aceste două ipoteze. Alin. (2) al art. 36 se referă la terţii dobânditori de bună credinţă prin donaţie sau legat, în cazul cărora acţiunea în rectificare se prescrie în 10 ani, acest text neavând legătură cu prezenta cauză.

Prin urmare, prin hotărârea pronunţată sub aspectul prescripţiei instanţa de rejudecare a apelului a dat o greşită interpretare prevederilor în materia rectificării de carte funciară la care au făcut referire, pronunţând soluţia cu încălcarea lor.

Recurenții au mai arătat că faţă de pârâţii S.O.M. (fostă J.) şi J.M. tribunalul a reţinut ca motiv distinct de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare pentru apartament din imobil, împrejurarea că l-ar fi încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 6 şi 12 lit. b) din H.G. nr. 20/1996, deşi aceste texte din H.G. nr. 20/1996 nu sunt incidente. În consecinţă au invocat în apel motive în combaterea soluţiei pronunţate în primă instanţă în acest sens.

În considerentele deciziei recurate, curtea de apel a considerat în mod nejustificat ca irelevante criticile formulate, întrucât situaţiile invocate nu exclud incidenţa textului art. 9 din Legea nr. 112/1995. Pe de altă parte, se reţine că în principal motivul de nulitate este cel referitor la interdicţia prevăzută de art. 10 alin. (2) din aceeaşi lege şi, drept consecinţă, celelalte critici sunt lipsite de importanţă sub aspectul soluţiei. În acest context, curtea de apel nu s-a pronunţat asupra apelului cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare bazată pe art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin prisma temeiurilor legale pe care le-au invocat în susţinerea apelului şi care confirmă neîndeplinirea condiţiilor acestei nulităţi.

Aceasta, întrucât este evident că pârâţii nu au deţinut anterior şi nu au înstrăinat o locuinţă în sensul prevederilor citate din Legea nr. 114/1995, nu puteau fi incluşi în categoria persoanelor vizate de această excepţie.

Astfel, încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu statul român, pentru apartamentul nr. 5 din imobilul situat în Timişoara, a fost în mod greşit sancţionată de Tribunalul Timiş cu nulitatea absolută bazată pe dispoziţiile art. 11 coroborat cu art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, iar Curtea de Apel Craiova nu a cercetat fondul cauzei în această privinţă.

Mai arată că interdicţiile instituite de dispoziţiile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 şi de art. 4.1 Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 modificate de H.G. nr. 11/1997 au fost abrogate de prevederile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text potrivit căruia locuinţele nerestituite foştilor proprietari se pot vinde, chiriaşii având un drept de preempţiune.

În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.

Intervenientul N.C., a mai invocat, în afară de motivele comune altor recursuri, menționate anterior, următoarele motive de recurs.

Recurentul a arătat că apelul său a fost soluţionat fără ca procedura de citare în ceea ce îl priveşte să fie legal îndeplinită. Totodată, în primă instanţă cauza a fost soluţionată fără îndeplinirea procedurii de citare cu recurentul. Consideră că decizia recurată este nelegală pentru că a fost pronunţată fără legala citare a sa în apel, precum şi pentru că în mod greşit a fost respins apelul său cu privire la pronunţarea sentinţei Tribunalul Timiş în lipsa procedurii de citare cu acesta în primă instanţă.

În continuare a arătat că are domiciliul în Timişoara. În primă instanţă a indicat iniţial domiciliul procedural ales în Timişoara, unde soţia sa are sediul cabinetului de avocat, acest apartament făcând obiectul cauzei de faţă. La data de 16 decembrie 2002, împreună cu pârâţii J. şi cu soţia sa, a înregistrat la Tribunalul Timiş, unde cauza se afla în primă instanţă, o cerere de probaţiune în al cărei final a făcut cunoscut instanţei domiciliul său din Timişoara, şi a solicitat îndeplinirea actelor de procedură la această adresă, precizând că renunţă la domiciliul ales din Timişoara. Acel înscris a fost depus la dosar în mai multe exemplare comunicate tuturor părţilor.

A constatat însă ulterior că nu este citat la domiciliul său, iar din dosar a rezultat în acel moment că actele de procedură îi sunt trimise în continuare la adresa din P.D.

De aceea, pentru a lămuri această situaţie, la data de 05 martie 2004 a depus din nou înscrisul înregistrat la 16 decembrie 2002, pe care l-a trimis părţilor adverse prin scrisori poştale recomandate, cu precizarea că în ceea ce o priveşte pe reclamanta I.M.C. actul a fost comunicat la domiciliul ales al acesteia din Timişoara, la sediul cabinetului avocatului său de atunci S.C.L. Recipisele de predare a scrisorilor recomandate au fost ataşate înscrisului depus la dosar la aceeaşi dată, 05 martie 2004. Astfel, a îndeplinit procedura prevăzută de art. 98 C. proc. civ., pentru situaţia schimbării domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii.

Cu toate acestea, prin încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2004 s-a reţinut că soţia sa, N.L., s-a prezentat şi pentru acesta în calitatea ei de avocat, lucru de altfel imposibil pentru că nu i-a dat niciodată un mandat să îl reprezinte, iar aceasta nu se putea prezenta în calitate de parte şi în acelaşi timp ca avocat al acestuia.

De altfel, nu a existat vreo împuternicire avocaţială depusă la dosar, astfel încât consemnarea din respectiva încheiere este greşită. Drept consecinţă însă a acestei consemnări nu a mai fost niciodată citat în primă instanţă, astfel încât fie că a fost sau nu luată în seamă schimbarea domiciliului, cauza a fost soluţionată prin sentinţa Tribunalului Timiş în lipsa procedurii de citare cu acesta.

Această situaţie se poate observa şi după dispariţia primului volum al dosarului de primă instanţă, întrucât înscrisurile la care a făcut referire, și anume solicitarea de schimbare a domiciliului, dovezile poştale de predare a scrisorilor recomandate, câteva citaţii din perioada ulterioară cererii de schimbare a domiciliului, încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2004, au fost depuse de acesta la Curtea de Apel Craiova în procedura reconstituirii volumului dispărut al dosarului. În vol. II al dosarului de primă instanţă se poate vedea că nu a mai fost dispusă citarea sa, procedura fiind neîndeplinită la termenul de dezbatere a fondului cauzei.

În rejudecarea apelului nu a fost citat niciodată la domiciliul său, iar soluţionarea cauzei în apel a avut loc în acest context. În mod cu totul întâmplător, după ce a solicitat Curţii de Apel Craiova comunicarea deciziei recurate, i-a parvenit o dovadă de comunicare pe adresa din Timişoara, unde nu a avut niciodată domiciliul. Această împrejurare îl face să creadă că este posibil ca şi citaţiile să fi fost trimise din greşeală pe această adresă.

Analizând apelul său în partea referitoare la soluţionarea cauzei în primă instanţă fără îndeplinirea procedurii de citare cu acesta, curtea de apel a reţinut că prin prisma art. 105 alin. (2) nu ar fi avut vreo vătămare, întrucât apărările sale au fost formulate în comun cu soţia sa intervenientă, de profesie avocat şi care a asigurat o apărare calificată inclusiv pentru acesta, chiar dacă nu a avut delegaţie de reprezentare, deci nu a fost prejudiciat de eventuale vicii de procedură care să atragă nulitatea sentinţei.

În combaterea acestor considerente a arătat următoarele.

Soţia sa, intervenienta N.L.A.V., nu a avut niciodată mandat de reprezentare în proces din partea sa, mandat care era necesar să fie expres şi dat prin procură autentică, având în vedere că în situaţii precum cea din speţă nu operează mandatul tacit dintre soţi. Nu era posibilă reprezentarea sa pe baza unei împuterniciri avocaţiale emise de soţia sa, întrucât aceasta nu putea să figureze în acelaşi timp ca parte şi ca avocat în aceeaşi cauză.

Astfel, dispoziţiile art. 85 C. proc. civ. prevăd în mod imperativ că judecătorul nu poate hotăra asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor.

Textul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. a fost greşit interpretat de instanţa de apel, fiind incidenţă în situaţia din speţă teza finală a acestui text, întrucât este vorba despre nulităţi expres prevăzute de lege în cazul cărora vătămarea este prezumată. Acest text procedural a fost încălcat prin soluţia pronunţată de instanţa de apel care a respins calea sa de atac pe acest motiv, deşi neîndeplinirea procedurii de citare cu acesta în primă instanţă atrage nulitatea sentinţei.

În ceea ce priveşte decizia recurată, în rejudecarea apelului acesta nu a formulat niciun fel de cereri sau apărări, toate cererile fiind formulate de soţia sa în calitate de intervenientă şi de mandatar al pârâţilor J.O.M. şi J.M., astfel încât nu se poate reţine că au fost formulate şi în numele sau în interesul său.

Temeiul prevăzut de art. 85 C. proc. civ. este incident şi în privinţa deciziei din apel, procedura de citare fiind viciată, câtă vreme nu a fost citat la domiciliul său. Potrivit art. 88 alin. (1) C. proc. civ. pct. 4, citaţia trebuie să cuprindă numele, domiciliul şi calitatea celui citat, iar alin. (2) al textului stabileşte că arătările de la pct. 2, 3, 4 şi 6 ale alin. (1) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Menţionarea unui alt domiciliul decât cel indicat de acesta are semnificaţia încălcării obligaţiei prevăzute de art. 88 alin. (1) pct. 4 sub sancţiunea nulităţii, conform art. 88 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, nelegala îndeplinire a procedurii de citare determină şi nulitatea deciziei recurate, fiind vorba tot despre o nulitate prevăzută expres, când vătămarea este prezumată, conform art. 105 alin. (2) teza finală C. proc. civ., contrar celor reţinute prin decizia Curţii de Apel Craiova.

În aceste condiţii, decizia acestei instanţe este suceptibilă de a fi casată cu trimiterea pricinii spre rejudecare la prima instanţă sau cel puţin la instanţa de apel, în condiţiile art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanți, aceștia au invocat prevederile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., dar nu au arătat concret care motiv s-ar încadra în fiecare dintre situațiile menționate.

Este nefondat motivul de recurs prin care se critică admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a statului român reprezentat de M.F.P. şi D.G.F.P., motiv de recurs ce va fi analizat prin raportare la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Această excepție a fost admisă ca urmare a reținerii limitelor de judecare a apelurilor, raportat la faptul că în actualul cadru procesual nu mai intră în discuţie revendicarea imobilului și cererile considerate accesorii acesteia (cereri respinse ca inadmisibile de către prima instanță, întrucât reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situația dreptului de proprietate urmând a fi dezlegată în cadrul acelei proceduri), ci numai nulitatea contractelor de vânzare cumpărare și cererile legate de aceasta.

Ținând cont de aceste limite, în mod corect a reținut instanța de apel că statul român nu a fost parte a raportului juridic în contractele de vânzare cumpărare ce fac obiectul cererii în constatarea nulităţii, și astfel nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Nici prevederile Legii nr. 213/1998 nu îi conferă statului român calitate procesuală pasivă în cererile de chemare în judecată prin care se solicită constatarea nulității unor contracte la încheierea cărora nu a fost parte. De altfel, instanța de apel a făcut trimitere și la prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, arătând că, chiar dacă prezentul litigiu ar fi referitor la dreptul de administrare, ceea ce nu este cazul în speță, ar avea calitate procesuală Consiliul local Timişoara, şi nu statul român.

Faptul că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 restituirea preţului actualizat sau, după caz, restituirea prețului de piață în cazul desființării contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 se face de către M.F.P., nu îi conferă calitate procesuală pasivă statului român sau M.F.P. în cererile de chemare în judecată prin care se cere constatarea nulității unor contracte în care aceste entități juridice nu au fost parte. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 reprezintă o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, de strictă interpretare și aplicare.

De asemenea, ținând cont de limitele apelului menționate mai sus, nu este relevant cu privire la stabilirea calității procesuale pasive în cererile de chemare în judecată prin care se cere constatarea nulității unor contracte nici faptul că imobilul a fost preluat abuziv de stat sau că a fost întabulat pe numele statului.

Consiliul local Timișoara nu are calitatea de reprezentant a statului român, ci a unității administrativ teritoriale, așa cum rezultă și din prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, astfel că simpla reținere în cauză a calității procesuale pasive a Consiliului local Timișoara nu-i poate conferi același statut și statului român.

Nereținerea calității procesuale pasive a statului român raportat la cererea de constatare a nulității contractelor nu aducere atingere prin sine recunoașterii și realizării vreunui drept care face obiectul prezentei judecăți.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate de către reclamanți care privesc anumite considerente reținute de către instanța de apel în legătură cu soluționarea cererii privind constatarea nulității contractelor, se reține că potrivit legislației în vigoare aplicabilă prezentei cauze nu este prevăzută posibilitatea declarării unui recurs doar împotriva considerentelor de către partea care a avut câștig de cauză în fața instanței ierarhic inferioare.

Mai mult, considerentele despre care se susține că au fost reținute în mod greșit nu se află printre argumentele reținute de către instanța de apel în susținerea cauzei de nulitate a contractatelor în cauză, care să intre în puterea de lucru judecat odată cu soluția din dispozitiv.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

În ceea ce privește recursul declarat de către intervenienta S.P.N. ”S.I.N.T.”, aceasta a invocat prevederile art. 304 pct. 5, 8, 9 C. proc. civ., dar nu a arătat concret care motiv s-ar încadra în fiecare dintre situațiile menționate.

Înalta Curte a reținut că prin sentința civilă nr. 683/2004 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată de aceasta, consecință a faptului că acțiunea în revendicare, în legătură cu care fusese formulată, a fost respinsă ca inadmisibilă, prin raportare la procedura specială a Legii nr. 10/2001 care trebuia urmată.

Instanța de apel, prin decizia recurată, a admis excepția lipsei de interes a intervenientei S.P.N. ”S.I.N.T.”și a respins apelul declarat de aceasta, considerându-l neavenit.

Ținând cont de aceste limite, cererea de intervenție accesorie fiind respinsă în baza unor excepții, iar nu pe fond, intervenienta nu poate invoca motive care țin de legalitatea soluționării acțiunii principale, cum sunt cele privind lipsa calității procesuale active și lipsa de interes a reclamanților în formularea acțiunii, formulate în cadrul primului motiv de recurs, care astfel nu va fi analizat de către instanța de recurs, în cadrul recursului acestei părți, fiind neavenit.

Este nefondat al doilea motiv de recurs prin care se susține nelegala admitere a excepției lipsei de interes, motiv de recurs ce va fi analizat prin raportare la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Contrar celor susținute de către intervenientă, așa cum rezultă din partea introductivă a încheierii din 4 martie 2014, excepția lipsei de interes a fost invocată la acel termen de către apelanții reclamanți și pusă în discuția părților, termen la care a fost prezent și avocatul intervenientei, care și-a exprimat părerea și cu privire la această excepție.

Este nefondată și susținerea privind încălcarea deciziei de casare de către instanța de apel prin neanalizarea admisibilității acțiunii în revendicare și considerarea că a rămas fără obiect. Prin Decizia nr. 3334/2013, relativ la criticile din apelul reclamanţilor vizând soluţia primei instanţe de respingere, ca inadmisibile, a capetelor de cerere în revendicare şi în constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului revendicat, instanța de recurs a apreciat ca se impune ca instanţa de trimitere sa lămurească, cu prioritate, dacă aceste critici mai au obiect, faţă de confirmarea de către instanţa de recurs a soluţiei din decizia recurată, privind temeinicia excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pe cererea în revendicare de drept comun dedusă judecăţii, îndrumare urmată de instanța de apel, raportat la cele susținute de către apelanții reclamanți, în sensul că în actualul cadru procesual se judecă doar constatarea preluării abuzive și nulitatea contractelor, pentru restituirea imobilului înțelegând să urmeze prevederile Legii nr. 10/2001.

Or, intervenienta accesorie S.P.N. S.I.N.T. invoca, în susținerea interesului cererii sale, calitatea sa de chiriașă într-un imobil care nu fusese înstrăinat și, astfel, nu era vizată de capetele de cerere prin care se solicita constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare.

Este nefondat și al treilea motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel ar fi judecat cauza fără a avea dosarul primei instanțe de fond, dosar care ar fi dispărut, motiv ce va fi analizat prin raportare la prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Instanța de apel a urmat procedura refacerii înscrisurilor, dându-le posibilitatea părților să depună la dosar actele aflate în posesia lor, iar la termenul din 18 februarie 2014 a dispus în temeiul art. 583 C. proc. civ. refacerea vol. I al Dosarului nr. 5503/C/2002 al Tribunalului Timiș, acordând un ultim termen la 4 martie 2014. Recurenta intervenientă nu a arătat că se opune judecării cauzei în aceste condiții la termenul ce a urmat, până la care Tribunal Timiș nu a trimis datele solicitate.

Recurenta intervenientă nu a arătat care dispoziții imperative ar fi fost încălcate prin modul în care instanța de apel a aplicat procedura refacerii înscrisurilor dispărute și nici în ce a constat vătămarea sa.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 5, 9 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienta S.P.N. ”S.I.N.T.”

Având în vedere că în cadrul motivelor de recurs formulate de către pârâți și intervenienți se regăsesc motive comune și motive specifice situației procesuale a fiecăruia, urmează să fie analizate mai întâi motivele comune, și apoi motivele specifice, unde este cazul.

În ceea ce privește motivarea în drept a recursurilor au fost invocate și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar nu s-a arătat concret care motiv s-ar încadra în această situație.

Înalta Curte a analizat motivele de recurs prin raportare la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., considerând că nu există motive de fapt care să se încadreze în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de recurs care puteau fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., au fost analizate din perspectiva acestor temeiuri de drept.

Înalta Curte a constatat nefondat motivul de recurs prin care se susține, în esență, că reclamanții nu ar avea calitate procesuală activă în cererea de constatare a nulității contractelor, întrucât ar fi cesionat drepturile litigioase asupra imobilului în cauză, iar potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 cesionarul nu ar putea obține restituirea în natură a imobilului ci doar despăgubiri.

Instanța de apel a reținut corect că obiectul litigiului cu care a rămas instanța sesizată pe fond este reprezentat de cererea de constatare a nulității contractelor prin care au fost înstrăinate mai multe apartamente din imobilul cu privire la care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Obiectul litigiului nu îl constituie soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și, ca atare, nici stabilirea naturii măsurilor reparatorii care li se cuvin reclamanților în temeiul acestei legi.

În cazul cererii de constatare a nulității absolute a contractelor calitatea procesuală activă se confundă cu interesul formulării cererii, știut fiind că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are un interes. Astfel, interesul reclamanților de a cere constatarea nulității contractelor este dat de faptul că au formulat notificarea privind imobilul în cauză, scopul fiind întoarcerea imobilului în patrimoniul unității administrativ teritoriale cu consecința restituirii în natură. Îndreptățirea reclamanților la o măsură reparatorie sau alta reprezintă o problemă ce urmează a se dezlega în procedura Legii nr. 10/2001, excedând cererii cu care este învestită instanța în prezenta cauză.

Înalta Curte a constatat nefondat și motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei calității de reprezentant a lui L.I.

Contrar susținerilor recurenţilor-pârâţi, instanța de apel a analizat motivul de apel prin care se critica respingerea ca neîntemeiată a excepției menționată anterior.

Astfel, deși a reținut, în prealabil, că aceștia nu au atacat cu recurs soluţia pronunţată sub acest aspect de prima instanţa de fond, și anume că această excepţie este neîntemeiată, totuși, apreciind că pârâţii şi intervenienţii nu justificau interes să atace cu recurs decizia de respingere în totalitate a acţiunii - pronunţată în apel, în primul ciclu procesual - a examinat această critică și a ajuns la concluzia că este nefondată, în raport de dispozițiile art. 67 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că, dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu şi nici reşedinţa în ţară, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat pentru toate actele procesuale. Instanța de apel a considerat că mandatul este presupus a fi dat şi pentru promovarea acţiunii ce face obiectul litigiului, cum, în speţă, mandatul judiciar a fost dat de o persoană cu domiciliul în străinătate şi procura este generală.

Soluția la care a ajuns instanța de apel este legală, având în vedere că acțiunea a fost formulată de către I.M.C., domiciliată în Brazilia, prin mandatar L.G.I., în baza procurii nr. 160/2001, dată în fața unui notar din Brazilia.

Prin cererea de chemare în judecată, introdusă în 2002, s-au formulat capete de cerere privind revendicarea imobilului și constatarea nulității contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Potrivit art. 68 alin. (1) C. proc. civ. procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.

Recurenții pârâți au susținut că prerogativele pe care reclamanta le conferă mandatarului ei prin împuternicirea dată acestuia în formă autentică se limitează la procedurile și acţiunile prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu privire la restituirea imobilului în litigiu, iar nu la acțiuni de drept comun, cum ar fi acțiunea în revendicare și constatarea nulității contractelor privind părți din imobil.

În discuție, raportat la interesul recurenților pârâți, față de faptul că acțiunea în revendicare a fost respinsă pe cale de excepție, a mai rămas dovada calității de reprezentant pentru a formula capetele de cerere prin care se solicită constatarea nulității contractelor privind anumite apartamente din imobil și cererile accesorii acestora.

Conform procurii nr. 160/2001, menționată anterior, mandatarul a fost împuternicit să îndeplinească toate formalitățile pentru a solicita în baza Legii nr. 10/2001 imobilul din Timișoara, să depună notificările cerute de lege, să solicite de la orice instituție documentele corespunzătoare pentru completarea dosarului asociat cererii de restituire, să facă toate reclamațiile pe care le va considera adecvate, să o reprezinte în raporturile cu instanțele cu privire la imobilul menționat anterior, putând formula orice acțiune sau să retragă orice contestație, să determine modalitatea de atingere a obiectivului propus, să solicite lămuriri cu privire la aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, inclusiv a prevederilor cap. II, art. 18 lit. d), cap. III și V, putând recurge la toate metodele legale pe care le consideră necesare pentru rezolvarea obiectivului.

Potrivit Legii nr. 10/2001, pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilului cu privire la care s-a formulat notificarea, dacă fusese anterior înstrăinat, de regulă, potrivit Legii nr. 112/1995, trebuia în prealabil să se obțină constatarea nulității contractelor, în condițiile art. 45 din Lege, care stabilea și termene de prescripție speciale.

Astfel, formularea capetelor de cerere privind constatarea nulității contractelor are legătură cu obiectivul propus de a obține restituirea imobilului potrivit Legii nr. 10/2001, prin procură mandatarul fiind împuternicit să formuleze și orice acțiune va considera necesară pentru realizarea acestui obiectiv.

În consecință, nu sunt întemeiate motivele de recurs privind greșita soluționare a lipsei calității de reprezentant pentru formularea acestor capete de cerere.

Înalta Curte a constatat nefondate susținerile privind încălcarea art. 315 C. proc. civ. prin aceea că instanța de apel nu ar fi reținut, în mod expres, că rămânerea fără obiect a criticilor în discuţie este consecinţa lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în acţiunea de drept comun şi nu s-ar fi pronunţat asupra acestei excepţii admiţând-o.

Prin Decizia nr. 3334/2013, relativ la criticile din apelul reclamanţilor vizând soluţia primei instanţe de respingere, ca inadmisibile, a capetelor de cerere în revendicare şi în constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului revendicat, instanța de recurs a apreciat ca se impune ca instanţa de trimitere sa lămurească, cu prioritate, dacă aceste critici mai au obiect, faţă de confirmarea de către instanţa de recurs a soluţiei din decizia recurată, privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pe cererea în revendicare de drept comun dedusă judecăţii, îndrumare urmată de instanța de apel, raportat la cele susținute de către apelanții reclamanți, în sensul că în actualul cadru procesual se judecă doar constatarea preluării abuzive și nulitatea contractelor, pentru restituirea imobilului înțelegând să urmeze prevederile Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel nu putea, având în vedere prevederile art. 296 teza a doua C. proc. civ., să le creeze reclamanților o situație mai grea în propria cale de atac, și să respingă capătul de cerere privind revendicarea în temeiul excepției lipsei calității procesuale active, în loc de inadmisibil, cum fusese considerat de către prima instanță, raportat la faptul că aceștia aleseseră deja calea Legii nr. 10/2001 pentru a obține restituirea în natură a imobilului în cauză.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se critică constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, forma în vigoare la data încheierii contractelor în cauză, Înalta Curte a reținut că potrivit acestui text de lege sunt exceptate de la vânzare locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional.

În esență recurenții critică reținerea calității de monument istoric la data încheierii contractelor.

Instanța de apel a reținut că la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, imobilul aparţinea patrimoniului naţional, fiind evidenţiat la capitolul B - Monumente şi Ansambluri de Arhitectură poziţia 36 B din Anexa monumentelor istorice 1992 aprobată de C.N.M.I. din cadrul M.C.C.

De asemenea a reținut că, legat de încadrarea imobilului în litigiu, în categoria celor exceptate de la vânzare, la dosar sunt mai multe dovezi, edificatoare fiind actele depuse la filele 95, 97, 98, 99, 100,191 dosar fond, vol. II, din care rezultă că în perioada încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobilul în litigiu, acesta era cuprins în Lista Monumentelor Istorice-1992, la cap. B Monumente şi Ansambluri de Arhitectură poziţia 36 B, Casă sec. XVIII, transformată în sec. XIX.

Din adresa din 10 iunie 2003 a D.C.C.P.C.N. a Județului Timiș, aflată la fila 97 dosar fond, volumul II,unul dintre înscrisurile la care a făcut trimitere instanța de apel, reiese că această listă a fost trimisă în teritoriu de D.M.A.S.I. cu adresa din 28 noiembrie 1991.

La fila 95 se află această listă eliberată din arhiva Primăriei municipiului Timișoara, astfel că nu se poate susține întemeiat că nu i-a fost comunicată și acestei instituții, care era deținătorul imobilului la acea dată, pârâții persoane fizice fiind chiriași.

În art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 27/1992 se mai prevede că lista se comunică deţinătorilor împreună cu obligaţiile ce le revin.

Este evident că obligațiile la care se referă acest text de lege sunt cele a căror încălcare ar atrage aplicarea art. 10 din Ordonanță (ex. executarea lucrărilor la monumente, ansambluri şi situri istorice, precum şi în zonele de protecţie ale acestora, fără avizul prevăzut la art. 6 lit. a)) sau cu încălcarea acestuia; modificarea destinaţiei funcţiunilor monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice fără avizul prevăzut la art. 6 lit. c) sau cu încălcarea acestuia).

Astfel, nu se poate susține întemeiat că această listă ar fi trebuit să fie comunicată tuturor celor care ar fi intenționat să cumpere un imobil declarat monument istoric.

Faptul că potrivit art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 27/1992 Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice se revizuiește anual nu înseamnă că există vreun dubiu cu privire la faptul dacă imobilul în cauză rămăsese în această listă la data încheierii contractelor. Dacă era așa recurenții pârâți trebuia să facă dovada acestui fapt pozitiv prin depunerea unei liste în care acest imobil nu s-ar mai fi aflat, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Dimpotrivă, instanța de apel a reținut din înscrisurile menționate anterior că imobilul era încadrat în harta Monumentelor Istorice, conform Legii nr. 5/2000, iar în anul 2004, prin adresa din 07 aprilie 2004, Consiliul Local Timişoara confirmă că, la catalogarea imobilului în litigiu, ca monument istoric, s-a respectat procedura specială instituită de O.G. nr. 68/1994 (art. 4), ceea ce înseamnă că a avut loc o reevaluare a imobilului, în raport de noua procedură şi s-a constatat că nu a intervenit nici o modificare, imobilul în litigiu fiind menţinut, în continuare, în Lista Monumentelor Istorice. De asemenea, în anul 2004, şi D.C.C.P.C.N. al Judeţului Timiş, prin adresa din 28 aprilie 2004, confirmă că, de la aprobarea Listei Monumentelor Istorice-1992, nu a intervenit nici o modificare, imobilul în litigiu fiind menţinut cu continuitate în Lista Monumentelor Istorice-1992.

Recurenții pârâți și intervenienți mai susțin că această listă nu a fost publicată în M. Of. și că astfel nu le-ar fi opozabilă.

După cum s-a reținut anterior lista a fost comunicată autorităților locale.

Legea este presupusă a fi cunoscută, astfel că părțile ar fi trebuit să cunoască prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 prin care se interzicea vânzarea imobilelor declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional.

Recurenții pârâți locuiau în imobil în calitate de chiriași, astfel că ar fi trebuit să știe, și numai prin propriile simțuri, fiind vorba despre o arhitectură diferită de cea obișnuită momentului încheierii contractelor (așa cum reiese din lista menționată anterior era vorba despre o casă sec. XVIII, transformată în sec. XIX.), că este vorba despre un imobil foarte vechi, ca atare, ar fi putut să fie afectat de interdicția referitoare la înstrăinarea locuințelor declarate monumente istorice.

Astfel, în cadrul diligențelor minime pe care aceștia trebuia să le facă era aceea de a se interesa dacă imobilul în cauză se afla pe listă de acest fel, fie ea și ”semioficială”, cum susțin recurenții, dar pe care legiuitorul a avut-o în vedere, fiind un act al unui organ de stat central, emis în baza legii.

Faptul că s-au încrezut în demersurile pe care ar fi trebuit să le facă unitățile specializate nu este suficient pentru a salva contractele în cauză, având în vedere gravitatea încălcării unei norme imperative prin care se instituia o interdicție de înstrăinare.

Referitor la faptul că prin art. 2 din O.G. nr. 68 din 26 august 1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional s-ar fi realizat o clasificare a monumentelor istorice în categorii de la A la C, în funcție de reprezentativitatea acestora pe plan universal, național sau local (pentru o anumită zonă, epocă, stil, autor, arie etnografică), bunurile culturale imobile care nu erau clasate în categoriile A, B sau C reprezentând bunuri culturale comune, iar, potrivit art. 4, încadrarea unui bun cultural în una dintre categoriile prevăzute la art. 2 se face pe baza criteriilor unice şi metodologiei stabilite de Ministerul Culturii printr-o procedură de clasare care se declanşează potrivit prevederilor prezentei ordonanţe, nu înseamnă că, dacă nu s-a declanșat această procedură, bunul, declarat monument istoric anterior, a devenit bun cultural comun.

Dimpotrivă, cel care pretinde că imobilul nu este monument istoric, neîncadrându-se în categoriile A-C ale art. 2, ci bun cultural comun, trebuie să facă dovada declanșării procedurii de clasare conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Ordonanță și concluzia la care s-a ajuns. Or, recurenții pârâți și intervenienți nu au făcut o astfel de dovadă, pe când reclamanții au depus la dosar o adresă din 1996 a Ministerului Culturii, la care fac trimitere recurenții, în care erau identificate câteva bunuri culturale comune printre care nu se afla imobilul în cauză.

Așa cum rezultă din partea introductivă a ordonanței, aceasta a fost adoptată pentru a completa prevederile O.G. nr. 27/1992 (privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, adoptată cu modificări prin Legea nr. 11/1994), până la adoptarea prin lege a unor reglementări speciale privind protejarea patrimoniului cultural naţional, iar nu pentru a institui un regim juridic nou în privința identificării monumentelor istorice, cu consecința declasificării tuturor imobilelor declarate monumente istorice anterior.

Principiul in dubio pro reo, invocat de către recurenții pârâți și intervenienți, dată fiind natura civilă a prezentului litigiu, acesta nu este aplicabil în speță.

Hotărârile pronunțate în cadrul altor litigii, având alte părți, alt obiect, nu pot avea putere de lucru judecat în prezenta cauză, bazându-se, de altfel, pe o situație de fapt specifică acelor dosare.

În consecință este nefondat și acest motiv de recurs, analizat din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel reținând legal încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 la încheierea contractelor în cauză.

Instanța de apel în mod corect a considerat nerelevant aspectul bunei credințe la încheierea contractului. În speță se pune problema încălcării unei norme imperative care instituia interdicția de vânzare a locuințelor situate în imobilele monumente istorice.

Recurenții pârâți susțin că au fost de bună credință la încheierea contractului, întrucât fostul proprietar nu și-a manifestat intenția de a revendica și imobilul a intrat cu titlu în proprietatea statului. De asemenea, au susținut că, chiar dacă imobilul ar fi intrat cu titlu în proprietatea statului, buna credință constituie impediment la constatarea nulității conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10//2001.

După cum se poate observa, motivul de nulitate în prezenta cauză nu îl constituie încheierea contractului cu un neproprietar, ci încălcarea unei norme imperative care instituia interdicția de vânzare a locuințelor situate în imobilele monumente istorice. Din acest motiv buna credință constând în convingerea configurată anterior nu are relevanță cu privire la motivul de nulitate în cauză.

Acest raționament este valabil chiar dacă imobilul ar fi intrat fără titlu în proprietatea statului, atâta timp cât la încheierea contractului a fost încălcată o normă imperativă în vigoare la data înstrăinării.

Este nefondat și motivul de recurs prin care se susține că, în mod nelegal, instanța de apel nu a avut în vedere asanarea nulității absolute a contractelor în cauză, prin abrogarea prin art. 65 a O.U.G. nr. 228/2000 a interdicției de înstrăinare a apartamentelor din imobilele considerate monumente istorice, reglementată de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Instanța de apel a apreciat legal că susținerea recurenților contravine principiului neretroactivității legii. În doctrină se recunoaște posibilitatea validării actului juridic nul absolut prin îndeplinirea ulterioară a cerinței legale nerespectate în momentul încheierii lui, spre exemplu, obținerea, până la declararea nulității, a autorizației administrative. Nu acesta este cazul în speță, unde interdicția care nu a fost respectată la data încheierii contractelor impunea abținerea de la încheierea actului, nefiind la latitudinea părților îndeplinirea ulterioară a vreunei cerințe legale care nu a fost respectată la încheierea actului.

Trimiterile la Cauza C.E.D.O. Raicu împotriva României, decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție cu referire la art. 1 din Primul protocol la C.E.D.O. și principiul securității raporturilor juridice nu pot reprezenta un impediment la constatarea nulității unui contract încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii.

Cauza C.E.D.O. Raicu împotriva României privea situația cumpărătorului de bună credință al cărui contract fusese validat în fața instanțelor de judecată și totuși a pierdut bunul ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, situație avută în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, când a invocat necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice.

In ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se susține că instanţa de apel a reţinut în mod greşit ca motiv distinct de nulitate împrejurarea că ar fi fost încheiat contractul de vânzare cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 5 din imobil cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, Înalta Curte a reținut că nu se mai impune analiza acestuia, având în vedere constatarea ca fiind nefondate a motivelor de recurs referitoare la greșita reținere a încălcării art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 la încheierea contractului, cu consecința constatării nulității contractului.

Este nefondat motivul de recurs prin care se critică modul în care au fost soluționate motivele de apel referitoare la excepția prescripției dreptului de a cere rectificarea cărții funciare.

Prima instanță s-a pronunțat pe fondul acestei cereri, ceea ce presupune considerarea ca neîntemeiată a oricărei excepții care o viza, și a motivat de ce a considerat neîntemeiată această excepție, astfel că nu se impunea anularea sentinței pentru faptul că soluția asupra excepției nu se regăsea în dispozitiv, atâta timp cât și instanța de apel a considerat-o neîntemeiată.

De altfel, pronunțându-se pe fondul cauzei, sentința nu putea fi desființată cu trimitere spre rejudecare conform art. 297 C. proc. civ., forma în vigoare la data pronunțării acesteia.

Excepția prescripției dreptului de a cere rectificarea cărții funciare este nefondată.

Recurenții au invocat în susținerea acestei excepții art. 37 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, în timp ce instanța de apel a considerat că în acest caz se aplică prevederile art. 36 alin. (1) din Decretul Lege menționat.

În speță rectificarea cărții funciare se cere ca efect al constatării nulității contractelor care au stat la baza înscrierilor.

Potrivit art. 36 alin. (1) prima teză din Decretul-Lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiunii acţiunii de fond, va fi imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit. Or, dobânditorii nemijlociți sunt tocmai cumpărătorii din aceste contracte, care sunt și pârâți în cauză. Astfel, nu se pune problema analizării prescripției rectificării cărții funciare față de vreun terț dobânditor. În consecință, nu se pune, din această perspectivă, nici problema analizării dacă aceștia au fost sau nu de rea credință la încheierea contractelor în cauză.

Faptul că art. 37 alin. (1) face trimitere la acţiunea în rectificare întemeiată pe art. 34 pct. 1 şi 2 nu reprezintă un argument în favoarea aplicării în speță a acestui text de lege, întrucât și art. 36 se referă tot la o acțiune în rectificare formulată conform art. 34 din Decretul lege.

În ceea ce privește motivele de recurs specifice invocate de către intervenienții N.C. și N.L., Înalta Curte a reținut că, deși cererea de intervenție accesorie a fost respinsă ca inadmisibilă, prima instanță de fond nu a reținut îndeplinirea condițiilor de inadmisibilitate legate de încuviințarea în principiu, conform art. 52 C. proc. civ.

Prima instanță de fond a analizat apărările formulate de către intervenienții accesorii în sprijinul pârâților J. când a analizat apărările formulate de către acești pârâți, susținerile acestor părți fiind identice. Astfel, respingerea cererii de intervenție accesorie nu poate fi interpretată decât ca o consecință a admiterii capătului de cerere prin care s-a cerut constatarea nulității contractului încheiat de către acești pârâți, și, astfel, a ineficienței apărărilor invocate.

În consecință, intervenienții nesuferind nicio vătămare, nu se impunea desființarea sentinței și trimiterea spre rejudecare din acest motiv.

Referitor la motivul de recurs invocat de către N.C. prin care se susține citarea sa nelegală la ambele instanțe de fond, Înalta Curte a reținut, în ceea ce privește necitarea sa legală în fața instanței de apel, că potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ”actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale (…) se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.”

Din aceste prevederi legale rezultă că în cazul nulităților exprese vătămarea se presupune, dar împotriva acestei prezumții se poate face dovada contrară.

Or, rațiunea cerinței îndeplinirii procedurii de citare este acordarea posibilității părții de a-și face apărările pe care le consideră corespunzătoare calității procesuale pe care o are în cauză.

Astfel, vătămarea în cazul neîndeplinirii în mod legal a procedurii de citare este reprezentată de împiedicarea părții de a-și face apărarea, iar dovada contrară este reprezentată de dovedirea faptului că apărarea acestuia nu a fost afectată.

În speță, recurentul intervenient N.C. a formulat aceleași apărări de fond ca și soția sa, intervenienta N.L., dar și ca pârâții în susținerea cărora a intervenit, apărări care au fost analizate de către instanțele de fond, ca atare nu i s-a produs din acest punct de vedere nicio vătămare. De asemenea, în recurs, cu excepția criticilor prin care se invocă nelegala citare, a formulat aceleași critici ca și soția sa, intervenienta N.L.

Casarea pentru analizarea cererii sale de intervenție accesorie nu ar fi decât formală, nu ar avea nicio finalitate, ținând cont că se susțin aceleași apărări, cu aceleași argumente, care au fost analizate în cadrul recursului soției sale și al recurenților pârâți, în favoarea apărării cărora au intervenit, și care au fost considerate nefondate.

Cererea de intervenție accesorie a fost formulată împreună cu N.L., soția sa, inițial solicitând, de altfel, citarea la același domiciliu, care era în fapt sediul societății de avocatură al acesteia.

În aceste condiții, este puțin probabil ca acesta să nu fi aflat despre termenele din proces. Mai mult, pe parcursul procesului aceștia au cumpărat împreună, la 29 septembrie 2011, apartamentul nr. 5 de la pârâții J., astfel că nu s-ar putea susține întemeiat că ar avea interese contradictorii și că din acest motiv comunicarea ar fi îngreunată.

Date fiind aceste aspecte, Înalta Curte a constatat că a fost răsturnată prezumția vătămării prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. referitor la procedura de citare în fața instanței de apel, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru a se dispune casarea hotărârii pentru acest motiv.

În ceea ce privește procedura de citare din fața primei instanțe, pe lângă cele expuse anterior, este de reținut faptul că acest motiv de nulitate nu poate duce la desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, conform art. 297 C. proc. civ. forma în vigoare la data pronunțării sentinței, prima instanță pronunțându-se pe fondul cererilor în legătură cu soluționarea cărora a fost formulată cererea de intervenție accesorie, eventualele vătămări fiind acoperite în fața instanței de apel, cale de atac devolutivă.

În ceea ce privește recursul declarat de către recurenţii-pârâţi L.D.P., L.C. şi A. (fostă L.) G., pe lângă motivele comune cu ale recursurilor celorlalți pârâți care au fost analizate, aceștia au invocat motive suplimentare raportate doar la apartament.

Prin acestea se invocă, pe de o parte, faptul că autoarea lor nu ar fi avut calitate procesuală pasivă ”în modul în care reclamanta a stabilit cadrul procesual”, ci doar în calitate de moștenitoare a lui M.A.D., parte contractantă, decedat la data formulării acțiunii.

Calitate procesuală pasivă într-o cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a unui contract au, de regulă, părțile contractante, iar în cazul decesului vreunei părți înainte de formularea cererii, cum este cazul în speță, această calitate este preluată de succesorii părții (avânzi-cauză), persoane care, deşi nu a participat la încheierea actului juridic civil, sunt totuşi îndreptățite să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, sunt ţinute să suporte aceste efecte, datorită legăturii lor juridice cu una dintre părţile acelui act juridic.

Astfel, este nefondată susținerea privind lipsa calității procesuale pasive a lui L.Z.

Pe de altă parte, recurenții arată că autoarea lor ar fi moștenit 2/8 din acest apartament în baza certificatului de moștenitor emis de pe urma lui M.A.D. și că reclamanții nu ar avea interesul să ceară nulitatea contractului fără să ceară și constatarea nulității certificatului de moștenitor.

Se mai susține că petitul reclamantei prin care se solicită reînscrierea dreptului de proprietate al statului român ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, este inadmisibil câtă vreme la data introducerii acţiunii, proprietari ai apartamentului erau în baza certificatului de moştenitor M.D., L.L., L.Z., M.L. şi M.M. şi nu beneficiarul contractului de vânzare cumpărare, M.A.D., iar certificatul de moștenitor nu a fost anulat.

În justificarea acestor două ultime excepții se pleacă de la premisa greșită că certificatul de moștenitor ar constitui titlu de proprietate.

Or, certificatul de moștenitor în cauză, ce privește o succesiune deschisă înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., atestă, în esenţă, persoanele care au calitatea de a succede, în temeiul legii sau testamentului, masa bunurilor succesorale, cota parte ce revine fiecăreia din acele persoane, nefăcând dovada proprietății asupra bunurilor moștenite.

Certificatul de moștenitor în cauză nu constituie titlu de proprietate și nici nu determină eficacitatea contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate se cere în cauză, care, de altfel, este anterior emiterii acestui certificat.

Astfel sunt nefondate și aceste motive de recurs, raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii V.M.C., R.M.M.C. şi E.M.C., de pârâţii Consiliul local Timişoara şi Primăria municipiului Timişoara, de pârâţii S.O.M., J.M. şi intervenienta N.L.A.V., de pârâţii C.N., C.R., M.S.P., B.H.C., P.F., S.I., B.V.L., S.I., R.O.V. şi R.M., de pârâţii L.D.P., L.C. şi A.G., de intervenientul N.C. şi de intervenienta S.P.N. ”S.I.N.T.” împotriva Deciziei nr. 725 din data de 12 martie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3048/2014. Civil. Contestaţie decizie de...		ICCJ. Decizia nr. 2998/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3083/2014. Civil. îmbogatirea fara justa cauza. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3047/2014. Civil. Recalculare pensie. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3048/2014. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Revizuire - Recurs ICCJ. Decizia nr. 2998/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 2036/2014. Civil. Anulare act. Acţiune în constatare. Recurs