ICCJ. Decizia nr. 2155/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2155/2014
Dosar nr. 2793/2/2011*
Şedinţa publică din 14 iulie 2014
Prin Sentinţa civilă nr. 4957 din 30 noiembrie 1998 pronunţată în Dosarul nr. 2439/1998, Judecătoria Buftea a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SCLF Militari în contradictoriu cu pârâtele Primăria Bragadiru, Primăria Gruiu şi Prefectura Ilfov, pentru autoritate de lucru judecat şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., G.I., M.I., M.E., I.G.Gh., I.M.Gh., D.E. şi M.I. împotriva pârâtei Primăria comunei Chiajna, ca netimbrată.
Instanţa a avut în vedere împrejurarea că, intervenienţii V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., G.I., M.I., M.E., I.G.Gh., I.M.Gh., D.E. şi M.I. au formulat la data de 28 mai 1998 cerere de intervenţie în interes propriu în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Chiajna şi SCLF Militari, prin care au solicitat să se constate că sunt proprietarii suprafeţei de 21.924 mp situată în comuna Chiajna, str. M. nr. 3 şi să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să lase în liberă posesie şi folosinţă terenul în motivarea cererii de intervenţie, s-a arătat că sunt moştenitorii numiţilor M.K. zis I. şi P.I., zis V., că autorii lor au avut în proprietate suprafaţa de teren de 21.924 mp pe care se afla o moară şi anexele ei conform Procesului-verbal nr. 1347 din 26 iulie 1948 de luare în primire. În anul 1948 prin actul nr. 1347 în mod abuziv terenul compus din teren şi construcţie, inclusiv anexele, a fost preluat în drept, cererea de intervenţie a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., art. 1075 C. civ. şi următoarele, art. 111 C. proc. civ.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, au formulat apel intervenienţii, fiind format Dosarul nr. 1148/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin Încheierea din data de 4 noiembrie 1999 instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de C.I. prin care solicita "să fie înscrisă în rândul intervenienţilor" din Dosarul nr. 2439/1998, cu motivarea că face parte dintre moştenitorii numitului M.I., zis I.
De asemenea, I.V. a formulat cererea de intervenţie în interes propriu prin care a arătat că are calitatea de moştenitor al defuncţilor M.I. - I. şi P.I.V., ca fiu al lui D.I. (decedat) şi E.I. (soţia supravieţuitoare, parte în proces).
Prin Decizia civilă nr. 1705A din 11 mai 2000 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admis apelul, a fost desfiinţată Sentinţa civilă nr. 4937 din 30 noiembrie 1998 a Judecătoriei Buftea şi s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare în fond, la Tribunalul Bucureşti.
Prin cererea precizatoare a cererii de intervenţie, aflată la dosar fond, intervenienţii au arătat că înţeleg să se judece în contradictoriu cu Primăria Chiajna, solicitând obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 21.924 mp situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, invocând, ca titluri de proprietate ale autorilor M.I., zis I. şi P.I., zis V., următoarele înscrisuri: Contractul de vânzare-cumpărare nr. 10919/1909, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 10918/1909, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 187 din 12 aprilie 1912, Actul de vânzare-cumpărare nr. 30315/1924, Actul de vânzare-cumpărare nr. 12863 din 16 aprilie 1912, actul de notorietate din data de 1 decembrie 1924,
Prin Sentinţa civilă nr. 1752 din 22 noiembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 6243/2000 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a disjuns cererile de intervenţie de acţiunea introductivă, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC L.F.M. SA, în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Bragadiru, Primăria comunei Gruiu, Primăria comunei Chiajna, Primăria comunei Chitila şi Prefectura Judeţului Ilfov, ca inadmisibilă.
La termenul din data de 21 februarie 2003 intervenienţii au precizat cererea în sensul că înţeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtele SC L.F.M. SA şi cu Primăria comunei Chiajna.
Prin Sentinţa civilă nr. 1664 din 13 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a respins, ca nefondată, acţiunea promovată de reclamanţii V.N., T.E., M.E., V.I., G.J., M.V., I.C., I.M., I.A., I.Gh., D.E., M.B.M., C.I., I.E., I.V., I.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, din perspectiva art. 480 C. civ. şi a faptului că într-o acţiune în revendicare calitatea de reclamant trebuie să corespundă cu calitatea de titular ai dreptului de proprietate, că reclamanţii, ca moştenitori ai foştilor proprietari M.I. şi P.I.V., nu mai au un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5.000 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr. 15/1990.
Referitor la restul suprafeţei de teren revendicate, cu privire la care reclamanţii arată că se află în proprietatea pârâtei Primăria comunei Chiajna, instanţa a respins acţiunea pe considerentul că, pentru suprafaţa de teren aflată în administrarea sa, pârâta a dispus restituirea în natură conform Dispoziţiei nr. 8/2003, teren asupra căruia au fost puşi în posesie conform Procesului-verbal nr. 3419 din 22 iulie 2002.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel apelanţii-reclamanţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că instanţa nu realizează complet o comparare a titlurilor, în sensul că nu analiză titlurile de proprietate invocate în susţinerea cererii. Arată că, instanţa de fond trebuia să reţină ca probă concludentă ultimul raport de expertiză întrucât a fost acceptat de toate părţile şi că a reţinut în mod greşit că suprafaţa de 5.000 mp din totalul terenului revendicat a intrat în patrimoniul societăţii comerciale M.I.
Prin Decizia civilă nr. 422/A din 29 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs reclamanţii, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 1590 din 22 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursurilor, a admis recursurile declarate de reclamanţi împotriva Deciziei civile nr. 422A din 29 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte, a reţinut că în ambele cereri de recurs sunt invocate motive prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., astfel încât, chiar dacă numai unele dintre criticile formulate pot fi încadrate în acest motiv de nelegalitate, excepţia nulităţii recursului este nefondată, atât timp cât nulitatea cererii de recurs prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. este acoperită dacă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.
Totodată, Înalta Curte a avut în vedere dispoziţiile art. 61 pct. 5 C. proc. civ. privind obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii aplicabile şi în apel conform art. 298 C. proc. civ.
Instanţa supremă a reţinut, din expunerea integrală a motivării hotărârilor adoptate de cele două instanţe de fond, ca instanţa de apel a reiterat motivarea primei instanţe şi argumentele în baza cărora aceasta şi-a întemeiat soluţia. Această abordare, nu putea să o scutească de obligaţia de a examina concret criticile invocate în apel.
Instanţa de apel a omis să răspundă în concret motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Cum nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi acoperită câtă vreme decizia pronunţată în apel nu cuprinde niciun argument propriu specific căii devolutive de atac, reprezentând doar "lipirea" motivării primei instanţe, deciziei din apel, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursurile şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia civilă nr. 333A din septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi.
În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, dispoziţiile art. 480 C. civ. au fost aplicate corect de instanţa fondului, dispoziţiile fiind coroborate cu decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în care a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, în prezenta cauză, prin cererea precizatoare a cererii de intervenţie apelanţii au arătat că solicită obligarea Primăriei Chiajna şi a intimatei să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 21.924 mp, situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3. în decizia evocată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogam, concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO, trebuie subliniat că statele semnatare ale Convenţiei au plenitudinea în adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat. Odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu claritate şi coerenţă pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Este adevărat că, prin apelul declarat, apelanţii fac trimiteri la jurisprudenţa CEDO, dar aceştia nu au avut în vedere cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României când, în definirea noţiunii de bun actual şi valoare patrimonială, s-a statuat că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara ori cam în dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În prezenta cauză, apelanţii nu au făcut dovada existenţei unui „bun actual" în sensul dispoziţiilor invocate şi, deşi acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, ea trebuie analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte, în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict, de la dreptul comun. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă şi că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice.
În cadrul acţiunii în revendicare deduse judecăţii toate părţile au exhibat câte un titlu; apelanţii au invocat titlul autorilor lor, în raport de care nu deţin o hotărâre de revendicare în contradictoriu cu intimata, iar intimata - certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1964 din 14 martie 2000.
Din titlul de proprietate exhibat de intimata SC L.F.M. SA rezultă că terenul în suprafaţă de 21.924 mp, revendicat de apelanţi, este proprietatea pârâtei, care a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 15/1990. Potrivit art. 644 - 645 C. civ., legea este unul din modurile originale de dobândire a proprietăţii, şi cum acest certificat nu a fost contestat, terenul în litigiu menţionat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate al intimatei a intrat în patrimoniul acesteia cu respectarea prevederilor Legii nr. 15/1990. În favoarea intimatei se poate reţine şi împrejurarea că este posesoarea terenului în litigiu pe care îl foloseşte cu bună-credinţă, astfel că se poate concluziona că titlul de care se prevalează aceasta este mai caracterizat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 3455 din 19iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a reţinut, din considerentele deciziei atacate, că instanţa de apel a pornit în analizarea apelului de la premisa greşită că acţiunea în revendicare a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În realitate, cererea de intervenţie, formulată în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Chiajna şi SCLF Militari, prin care se solicita să se constate că intervenienţii sunt proprietarii suprafeţei de 21.924 mp situată în comuna Chiajna, str. M. nr. 3 şi să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să lase în liberă posesie şi folosinţă terenul a fost formulată la data de 28 mai 1998. În aceste condiţii nu se poate aprecia că, instanţa de apel a analizat motivele de apel formulate, raportat la situaţia reală din cauză, aşa cum se dispusese prin decizia de casare anterioară.
În ceea ce priveşte susţinerea din recurs în sensul că în mod greşit s-ar fi raportat instanţa de apel la hotărârea CEDO din cauza Atanasiu contra României, Înalta Curte a reţinut că specific acestei cauze nu este momentul la care a fost formulată acţiunea în revendicare (înainte sau după înstrăinarea imobilului către chiriaş sau persoana care se afla în posesia bunului), ci este faptul că se referă la situaţia unui imobil trecut în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989, în mod abuziv şi, la calificarea existenţei unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar, care ar da dreptul la restituirea în natură a bunului, în funcţie de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care instanţele să-i fi recunoscut acestuia calitatea de proprietar şi să fi dispus în mod expres restituirea bunului.
De asemenea, în cadrul acestei hotărâri la parag. 134 - 135, sunt redate o serie de principii ce decurg din jurisprudenţa CEDO pentru circumstanţierea noţiunii de "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, tocmai aceasta este şi situaţia care trebuie determinată, în primul rând, şi în cadrul prezentului litigiu. Astfel, cele statuate de CEDO în cauza Atanasiu contra României sunt relevante în stabilirea dacă intervenienţii principali aveau un bun actual la data formulării acţiunii care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului, imobil despre care se pretinde că se încadrează în categoria imobilelor trecute în proprietatea statului în mod abuziv în perioada 1945 - 1989.
În ceea ce priveşte analizarea titlului pârâtei, aceasta se impune a fi făcută doar dacă se ajunge la concluzia că reclamanţii aveau un bun actual care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului, având în vedere că primul lucru care trebuie verificat într-o acţiune în revendicare este dacă reclamantul are calitatea pretinsă, de proprietar neposesor al imobilului.
S-a arătat ca „în rejudecare. instanţa de apel să analizeze şi incidenţa celorlalte hotărâri CEDO invocate de către recurenţii-reclamanţi, raportat la situaţia de fapt din prezentul litigiu şi celelalte motive invocate, conform art. 315 alin. (3), drept pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 5, art. 261 pct. 5 şi art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 21 august 2013, sub nr. 2793/2/2011*.
Prin Decizia civilă nr. 289 din 14 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi I.E., I.V., V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., T.C.N. (fostă G.), moştenitoare a apelantei-reclamante G.J., D.J.R., moştenitor al apelantului-reclamant M.V., I.C., I.M., I.A., I.M.Gh., D.E., M.B.M., C.I. şi I.C., M.E., moştenitoarea apelantului-reclamant M.V. şi M.C.D., moştenitor al apelantului-reclamant M.V., împotriva Sentinţei civile nr. 1664 din 13 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC L.F.M. SA şi Primăria Comunei Chiajna.
Apelanţii reclamanţi au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În pronunţarea soluţiei, instanţa de apel, verificând sentinţa apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele în care a fost sesizată în apel, dar şi a îndrumărilor obligatorii date în recurs, prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 315 C. proc. civ., curtea de apel reţine că are de analizat temeinicia cererii în revendicare formulată de reclamanţi, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin raportare la situaţia reală din cauză, având a proceda cu prioritate la verificarea calităţii reclamanţilor de a fi deţinătorii unui „bun actual", astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa CEDO şi numai în subsidiar - dacă se ajunge la concluzia că reclamanţii au un bun actual care să le dea dreptul la restituirea în natură a imobilului - de a proceda la analizarea titlului pârâtei SC L.F.M. SA. Instanţa de apel, mai reţine că, în rejudecare, are a analiza incidenţa celorlalte hotărâri CEDO invocate de către recurenţii-reclamanţi, raportat la situaţia de fapt din prezentul litigiu şi celelalte motive invocate, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
În analiza efectuată, curtea de apel reţine că obiectul litigiului de faţă îl constituie terenul în suprafaţă de 21.924 mp situat în comuna Chiajna, str. M. nr. 3, teren în raport de care reclamanţii au susţinut că a aparţinut autorului lor, M.I., zis ionescu şi P.I., zis V.
În ceea ce priveşte legitimarea procesuală a reclamanţilor de a solicita revendicarea acestei suprafeţe de teren, Curtea reţine, contrar susţinerilor din apel, că instanţa de fond a realizat o analiză judicioasă a probatoriului administrat în cauza, reţinând că suprafaţa de 5.000 mp din totalul deţinut de autorul acestora, a fost transmisă de acest autor către societatea comercială în nume colectiv constituită prin actul autentificat sub nr. 9611/1924 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Astfel, din cuprinsul respectivului contract de societate, cei doi asociaţi ai SC M.I., l, şi V. au adus ca aport în natură, la momentul constituirii societăţii în nume colectiv, terenul în suprafaţă de 5.000 mp, dobândit prin Contractele de vânzare-cumpărare nr. 12862/1909, nr. 12864/1909 şi nr. 2916/1910. Prin urmare, dreptul de proprietate asupra acestui teren, a ieşit din patrimoniul reclamanţilor, la momentul constituirii acestei societăţi, persoană juridică distinctă, cu patrimoniu propriu. S-a avut în vedere că, în mod judicios, tribunalul s-a raportat la clauzele contractului de asociere, potrivit cărora, cei doi asociaţi nu şi-au rezervat dreptul la restituirea bunului adus ca aport în societate, ci au stabilit ca în cazul încetării societăţii dintr-o cauză legală sau judiciară, sunt îndreptăţiţi la a primi parte egală din activ, în cazul în care după dizolvare şi achitarea pasivului, în patrimoniul societăţii s-ar mai regăsi bunuri/creanţe. Or, în cauză, reclamanţii nu au probat că, fie anterior, fie ulterior preluării de către stat a acestei societăţi comerciale, s-ar fi procedat la retransmiterea în patrimoniul foştilor asociaţi a dreptului de proprietate asupra terenului adus ca aport în natură, singura situaţie care i-ar fi îndreptăţit pe reclamanţi să revendice, pe calea dreptului comun, acest teren.
Tot astfel, contrar susţinerilor în apel, concluzia primei instanţe referitoare la împrejurarea că această suprafaţa de teren face parte din cea deţinută în prezent de către pârâta SC L.F.M. SA, nu este nemotivată, tribunalul raportându-se în acest sens la concluziile expertizei judiciare realizate în cauză. Astfel, în cuprinsul expertizei, expertul se raportează şi identifică suprafeţele de teren de 465 mp, respectiv de 811 mp şi 2/3 din 5.000 mp, concluzionând că acestea fac parte din întregul teren identificat ca având o suprafaţa de 11.276 mp, aflat în posesia pârâtei SC L.F.M. SA. Or, având în vedere suprafeţele identificate, dar şi cuprinsul actelor de vânzare-cumpărare ataşate de reclamanţi în probaţiune, rezultă fără dubiu că aceste terenuri, astfel identificate, sunt cele dobândite de autorii reclamanţilor prin cele trei acte de vânzare-cumpărare - nr. 12862/1909, nr. 12864/1909 şi nr. 2916/1910, menţionate în cuprinsul contractului de asociere. Curtea are în vedere, de asemenea, că reclamanţii nu au formulat obiecţiuni la expertiza efectuată, acceptând, concluziile acestei probe. De altfel, chiar în apel aceştia solicită neechivoc omologarea expertizei, iar în faţa instanţei de rejudecare, în calea de atac, aceştia au precizat, inclusiv în concluziile asupra apelului, că susţinerile lor din apel vizează suprafaţa de 31.276 mp, deţinută de pârâta SC L.F.M. SA.
Deşi apelanţii-reclamanţi, invocă în susţinerea criticilor formulate prevederile art. 3 alin. (1) şi (4) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că, în raport de natura acţiunii cu care a fost sesizată instanţa de fond, astfel cum de altfel a şi fost calificat neechivoc acest demers judiciar de către instanţa de casare - acţiune în revendicare de drept comun - aceste norme nu pot fi apreciate ca fiind incidente în cauză. Astfel, de vreme ce prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în revendicare imobiliară fondată pe art. 480 C. civ., aceasta s-a impus a fi soluţionată cu respectarea principiului disponibilităţii, instanţa neputându-se raporta la normele speciale înscrise în Legea nr. 10/2001, străine de natura pricinii. Curtea apreciază sub acest aspect, că în cadrul unei acţiunii de drept comun, este necesar în primul rând ca reclamantul să facă dovada titlului său de proprietate, dovadă care, este supusă regulilor de probaţiune stabilite de Codul civil, iar nu regimului probator, derogator, de la dreptul comun, reglementat în legea specială de restituire. Aceasta întrucât în considerarea art. 47 din legea specială, în lipsa opţiunii exprese a reclamanţilor, acţiunile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, continuă să fie soluţionate în baza dreptului comun pe care s-au întemeiat, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită renunţă la judecarea cauzei sau solicită suspendarea acesteia, condiţie neîndeplinită în cauză.
Tot astfel, în ceea ce priveşte actul de notorietate din data de 1 decembrie 3924, Curtea apreciază că, în mod judicios, prima instanţa a reţinut că acesta nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate, câtă vreme el nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 1294 C. civ. Curtea are în vedere, în acest sens, că regula instituită de art. 1169 C. civ. de la 1864, referitoare la sarcina probei îşi găseşte aplicare şi în cazul acţiunii în revendicare, prin urmare, cel care se pretinde proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate, iar în măsura în care se pretinde că dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod derivat, adică printru-un act translativ de proprietate, cum este şi cazul în speţă, dovada acestui drept presupune producerea înscrisului constatator al actului juridic respectiv, condiţie care nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită nici prin raportare la acest act de notorietate şi nici în ceea ce priveşte terenul adus, ca aport în natură, la societatea în nume colectiv.
În referire la critica vizând faptul că, în mod eronat instanţa de fond nu a reţinut concluziile niciuneia dintre cele trei expertize realizate în cauză, deşi expertiza realizată de expertul P.D., care concluzionează că terenul în suprafaţa de 11.276 mp se regăseşte în perimetrul terenului aflat în litigiu, a fost acceptată de toate părţile. Instanţa de apel reţine critica ca fiind nefondată. Astfel, contrar susţinerilor din apel, prima instanţă s-a raportat, în stabilirea situaţiei de fapt, la expertiza judiciară realizată în cauză de către expertul P.D., în cadrul considerentelor sentinţei apelate, tribunalul făcând referire la constatările expertizei judiciare. Astfel, au fost valorificate atât constatările expertului în sensul că terenul dobândit de autorii reclamanţilor, prin actul de vânzare-cumpărare nr. 187 din 12 aprilie 1912, nu a putut fi identificat ca aparţinând suprafeţei revendicate în cauză şi aflate în posesia pârâtei SC L.F.M. SA, câtă vreme acesta are, potrivit titlului exhibat de reclamanţi, ca vecini satul Ciuleşti şi râul Dâmboviţa, vecinătăţi care exclud posibilitatea ca acesta să fie amplasat lângă terenul revendicat în prezenta cauză.
Tot astfel, au fost valorificate concluziile şi constatările expertizei judiciare, instanţa de fond statuând în sensul că, în ceea ce priveşte terenurile dobândite conform titlurilor de proprietate, reprezentate de Contractele de vânzare-cumpărare nr. 12862/1909, nr. 12864/1909, nr. 30315/1924, nr. 2916/1910 şi, respectiv terenul menţionat în cuprinsul actului de notorietate din 1 decembrie 1924, autentificat sub nr. 28934/1924, sunt deţinute de pârâtă conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 1964 seria M 07, eliberat de Ministerul Agriculturii, respectiv că, pârâta SC L.F.M. SA, ocupă în prezent o suprafaţă de 11.276 mp., din terenul revendicat.
În ceea ce priveşte modalitatea în care au fost preluate de către stat aceste terenuri, Curtea s-a raport în analiza acestei împrejurări la prevederile înscrise în art. 6 din Legea nr. 213/1998. Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere că, potrivit expertizei, care s-a raportat la toate titlurile de proprietate înfăţişate de reclamanţi, acestea fiind analizate în detaliu de prima instanţă, a fost identificată suprafaţa de 11.276 mp, din totalul suprafeţei revendicate, aceasta fiind în prezent în proprietatea pârâtei SC L.F.M. SA. Se reţine, totodată că, în privinţa modalităţii de preluare a terenului revendicat, pârâta SC L.F.M. SA nu a fost în măsură să prezinte un titlu în temeiul căruia statul a procedat la deposedarea autorului reclamanţilor - Tot astfel, în ceea ce priveşte societatea comercială SC M.I., I. şi V., potrivit Adresei nr. 407233/1997, emisă de Direcţia Generală a Arhivelor Statului, aceasta nu se regăseşte în listele anexă la Legea nr. 119/1948. Potrivit Adresei nr. 203200/2002, Ministerul Agriculturii a comunicat faptul că, nu deţine date referitoare la apartenenţă patrimonială şi procedura de naţionalizare a acesteia. Această societate a făcut obiectul unui inventar consemnat în cadrul Procesului-verbal nr. 1347/1948, însă în cuprinsul acestui înscris nu se regăseşte vreo menţiune referitoare la titlul statului sau la trecerea sa în proprietatea statului. Pe de altă parte, potrivit suplimentului la raportul de expertiză realizat în cadrul dosarului de apel, soluţionat prin Decizia civilă nr. 333A/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, terenul în suprafaţă de 1.667 mp ocupat de moară a fost identificat şi individualizat în schiţa anexă, concluzionându-se că, acesta face parte din suprafaţa totală identificată în posesia pârâtei de 11.276 mp.
În raport de toate aceste elemente probatorii, care conduc la concluzia deposedării în fapt a autorului reclamanţilor, curtea de apel apreciază că statul nu a probat deţinerea unui titlu valabil asupra imobilului revendicat.
În considerarea îndrumărilor obligatorii ale instanţei de casare, Curtea a analizat, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă, în ceea ce priveşte terenul revendicat pentru care, în raport de considerentele anterioare, s-a reţinut legitimarea procesuală a reclamanţilor de a formula acţiunea în revendicare (terenul în suprafaţa de 11.276 mp, identificat şi individualizat în expertiza realizată în faţa primei instanţe de expertul P.D., astfel cum a fost completată în apelul înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 2793/2/2011, cu excepţia celui aferent M.I., respectiv a celui menţionat în actul de notorietate din 1 decembrie 1924, identificate ca atare în suplimentul la raportul de expertiză), reclamanţii au calitatea de deţinători ai unui „bun actual".
Astfel, potrivit îndrumării obligatorii a instanţei de casare, în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie aplicabile acţiunii cu care a fost sesizată prima instanţă, curtea de apel s-a raportat cu prioritate la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, Curtea are în vedere că în jurisprudenţa actuală a Curţii, s-a produs o schimbare a raţionamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru V. România, continuând cu cauzele Străin, Potop, Togănel şi Grădinaru, Radu, Gingis şi Porţeanu, la care fac referire apelanţii, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica anterioară, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de "bun". Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un "bun actual", în măsura în care vânzarea imobilului s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Pădureanu, par. 83 - 87; cauza Porţeanu par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea şi-a nuanţat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.
Aşa cum s-a statuat, de altfel şi în decizia de casare, în această cauză s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul reclamanţilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres şi restituirea bunurilor. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Rezultă că, prin raportare la această decizie este esenţial ca reclamanţii să facă dovada că deţin un „bun actual" în sensul Convenţiei, sintagmă care, dat fiind cadrul procesual în care a fost învestită prima instanţă, trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei ca stare de fapt. Pe de altă parte, dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot (cauza Maria Atanasiu vs. România) din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată, cu prioritate şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Or, în cauză reclamanţii nu au probat deţinerea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei dispoziţii administrative prin care anterior să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului revendicat şi să se fi statuat asupra îndreptăţirii lor la restituirea acestuia în natură.
Aşa fiind, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamanţilor calitatea de deţinători ai unui „bun actual", simpla constatare pe cale judecătorească, în prezentul litigiu, a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului revendicat, anterior individualizat, putând valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii, chestiune care excede însă prezentului cadru procesual.
În aceste condiţii, curtea de apel, dând relevanţă îndrumării obligatorii a instanţei de casare, care a stabilit că într-o astfel de situaţie nu se mai impune analizarea titlului pârâtei, a apreciat criticile apelanţilor ca nefondate, dispunând, în temeiul art. 296 C. proc. civ., respingerea apelului, ca nefondat.
În aplicarea art. 298 C. proc. civ. coroborat cu art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în raport de soluţia pronunţată în apel, s-a dispus obligarea apelanţilor-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă SC L.F.M. SA a sumei de 4.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, constând, în parte, din onorariul de avocat în cuantum de 8.429,15 RON, achitat de intimată în cauză, conform dovezilor aflate la Dosarul nr. 2793/2/2011 al Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, apreciindu-se, în acest sens că, totalul onorariului solicitat cu titlul de cheltuieli de judecată în cauză de intimată este nejustificat de mare în raport de munca prestată în concret de apărătorul intimatei, dar şi prin raportare la modul în care au contat, în adoptarea soluţiei, apărările formulate de acesta, în favoarea părţii care i-a angajat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., I.C., I.M., I.A., I.M.Gh., D.E., B.M.M., C.I., I.C., M.E., M.C.D., D.J.R. şi T.C.N. solicitând admiterea recursul în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii în revendicare în tot contradictoriu cu pârâta-intimata SC L.F.M. SA. cu privire la suprafaţa de teren de 11.276 mp identificată conform raportului de expertiză P.D. şi plata cheltuielilor de judecată pentru toate fazele de judecată.
În motivarea recursului, se arată că, prin Decizia nr. 3455 din 19 iunie 2013 a ICCJ s-a admis recursul declarat, a fost casată decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinându-se că, instanţa de apel a pornit de la premisa greşită că acţiunea în revendicare a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nu au fost analizate motivele de apel formulate în raportat la situaţia reală, fiind trasată sarcina instanţei de rejudecare să analizeze dacă la data formulării acţiunii, reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol CEDO.
Se arată că decizia dată, în rejudecare, este nelegală, susţinând în privinţa suprafeţei de 5.000 mp ce a fost adusă de autorii lor (M.I., zis I. şi P.I., zis V.) drept aport în natură la constituirea societăţii în nume colectiv înfiinţată în 15 mai 1924, în mod greşit instanţa de rejudecare reţine că nu s-a probat dreptul de proprietate asupra terenului adus ca aport în natură. Arată că, instanţa de rejudecare nu se pronunţă pe apărările formulate în legătură cu acest aspect şi interpretează greşit contractul de societate.
Prevederile contractului de societate reglementează modalitatea de lichidare a societăţii, prevăzându-se că, după achitarea pasivului societăţii, activul rămas se va împărţi între asociaţi în părţi egale. Susţin că, prin noţiunea de "activ" al unei societăţi nu se înţelege exclusiv creanţe, ci noţiunea cuprinde, atât bunuri imobile şi mobile, corporale şi încorporate cum ar terenuri, clădiri, instalaţii, mărfuri, sume de bani etc, astfel că la încetarea societăţii activul acesteia, în sens larg, revine către asociaţi. În concluzie, apreciază că terenul ce a intrat în patrimoniul societăţii revenea în patrimoniul asociaţilor persoane fizice în cazul încetării societăţii.
Se susţine că, instanţa de rejudecare reţine greşit şi faptul că actul de notorietate din 1 decembrie 1924 nu reprezintă un veritabil titlu de proprietate în sensul condiţiilor impuse de art. 1294 C. civ. Arată că, autorii lor, M.I. şi P.V., au deţinut cu Actul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1924 autentificat sub nr. 30315 din 16 decembrie 1924 suprafaţa de teren de 5.000 mp. identificată şi de expertul P.D. ca fiind în posesia pârâtei ILF M., suprafaţă care nu are nicio legătură cu cei 5.000 mp, ce au constituit aport în natură la constituirea societăţii în nume colectiv şi care vizează acte de proprietate din 1909 şi 1910. Instanţa de rejudecare nu aminteşte nimic despre acest act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 30315/1924.
În ceea ce priveşte analiza pe care instanţa de rejudecare o face în ce priveşte noţiunea de bun actual, se apreciază de recurenţi că, instanţa de rejudecare face o aplicare şi o interpretare greşită a legii. Astfel, instanţa de rejudecare limitează nepermis noţiunea de bun actual prin raportare exclusiv la existenţa unei hotărâri anterioare de constatare a dreptului de proprietate şi de restituire, apreciind, nejustificat, că deţinerea unui bun actual intervine numai în ipoteza în care, în prealabil, s-ar fi pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie prin care s-ar fi constatat calitatea de proprietari şi s-ar fi dispus expres şi restituirea bunului. Prin aceste considerente se încalcă decizia de casare potrivit căreia analiza noţiunii de bun actual trebuie să se facă în raport de data introducerii actinii şi în raport de principiile CEDO ce decurg din jurisprudenţa CEDO pentru circumstanţierea noţiunii de bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Arată că, statul nu a deţinut, cu titlu, terenul în suprafaţă de 11.276 mp şi nu este şi nici nu a fost adevăratul proprietar al acestei suprafeţe de teren, astfel încât nu putea transmite valabil către pârâta ILF M. vreun drept de proprietate. Recurenţii susţin că, în situaţia comparării dreptului lor de proprietate, care provine de la adevăraţii proprietari, cu dreptul de proprietate al pârâtei SC L.F.M. SA, dobândit prin Legea nr. 15/1990, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în 2000, în timpul acestui proces, care provine de la un neproprietar, rezultă preferabilitatea titlului lor de proprietate şi deci temeinicia acţiunii în revendicare, analiză care trebuia realizată de instanţa de apel în raport de susţinerea potrivit căreia reclamanţii recurenţi au un "bun" în sensul definit de practica CEDO.
În aceste condiţii, recurenţii solicită a se constata că deţin un bun actual în sensul definit de CEDO şi să se procedeze la compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtei ILF Militari, urmând a se constata preferabilitatea titlului lor.
Invocă recurenţii împrejurarea că, la data promovării acţiunii în revendicare, respectiv anul 1998, deţineau un bun actual, având speranţa legitimă că la momentul formulării acţiunii de constatare a dreptului lor de proprietate şi de revendicare, că bunul se va întoarce, ca şi posesie, în patrimoniul nostru, atât timp cât preluarea de către stat a terenului din litigiu s-a făcut nelegal sau fără titlu şi că terenul nu a ieşit legal din patrimoniul autorilor lor.
Argumentează că, în timpul procesului de revendicare şi înainte de confirmarea prin justiţie a dreptului lor de proprietate, statui a constituit pârâtei un drept de proprietate pe terenul ce făcea obiectul revendicării, acest demers echivalând cu o a doua naţionalizare a bunului şi o privare de dreptul lor de proprietate, ceea ce echivalează cu o încălcare a art. 1 din Primul protocol Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, CEDO a statuat ca vânzarea de către stat (în speţă, transmiterea către ILF Militari a terenului prin certificatul emis în timpul procesului, respectiv în anul 2000) a bunului altuia către terţi, chiar de bună-credinţa echivalează cu a privare de bunuri care combinată cu absenţa totală a unei indemnizaţii, contravine art. 1 din Protocolul 1. Recurenţii fac trimitere la jurisprudenţa CEDO, respectiv la cauza Potop contra României, cauza Străin contra României, cauza Porteanu contra României/Toganel şi Grădinaru contra României, cauza Radu contra României, cauza Gingis contra României s.a. şi evocă definirea noţiunii de bun, astfel cum a fost relevată în jurisprudenţa instanţei europene. În aceste circumstanţe arătă că, în timpul procesului statul a constituit ilegal pârâtei SC L.F.M. un drept asupra terenurilor lor, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1964 din 14 martie 2000, împiedicându-i să-şi exercite prerogativele dreptului de proprietate, ceea ce conduce la o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenţii formulează critici şi în ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată acordate pârâtei SC L.F.M. în suma de 4.000 RON pentru un singur termen de judecată, cuantumul apreciat şi acordat fiind mult prea mare şi în contradicţie cu volumul redus de muncă, împrejurare care în opinia recurenţilor încalcă art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Cu titlu preliminar, este de menţionat că acele motive de recurs care se referă la situaţia de fapt şi la analizarea probelor nu pot face obiect al prezentului control judiciar, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 304 C. proc. civ.
Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate şi dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în care acestea se încadrează, Înalta Curte constată recursul întemeiat, având în vedere următoarele considerente:
Obiectul cererii şi a cadrului procesual de faţă a fost calificat, în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 3455 din 19 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că reclamanţii au solicitat instanţei, prin cererea de intervenţie formulată la data de 28 mai 1998 în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Chiajna şi SCLF Militari, să constate că sunt proprietarii suprafeţei de 21.924 mp, situată în comuna Chiajna, str. M. nr. 3 şi să fie obligată pârâta Primăria comunei Chiajna să iasă în liberă posesie şi folosinţă respectivul teren. Totodată, Înalta Curte prin decizia de casare a apreciat că, acţiunea în revendicare fiind formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, examinarea acesteia, de către instanţa de rejudecare, implică analizarea împrejurării dacă, la data formulării cererii, reclamanţii aveau calitatea de deţinători ai unui bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, care le-ar da dreptul la restituire.
În consecinţă, s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească irevocabilă că, imobilul-teren din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât pretenţiile reclamanţilor-recurenţi privind redobândirea bunului în deplină proprietate şi posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acţiunii în revendicare de drept comun, în cadrul căreia trebuie analizată existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor.
Întrucât reclamanţii au pretins în privinţa suprafeţei revendicată, identificată în posesia pârâtei SC L.F.M. SA, faptul că deţin un titlu asupra respectivului imobil, iar în privinţa modalităţii de preluare de către stat a imobilului din litigiu, instanţa de apel, raportându-se la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, a constatat nevalabilitatea titlului statului, împrejurare ce nu a fost contestată în cauză, de părţile interesate.
Astfel, faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 ce conferă posibilitatea instanţelor de a decide asupra modalităţii de preluare a unui imobil în regimul politic trecut, instanţa de apel în considerentele deciziei sale, urmare a situaţiei de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, a reţinut împrejurarea că, statul nu deţine vreun titlu valabil asupra imobilului revendicat şi că, bunul a fost trecut la stat ca efect al unei deposedări, în fapt, a autorului reclamanţilor.
Din perspectiva analizei efectuată de instanţa de apel, este de subliniat că, în practica instanţei de contencios european, conturată până la pronunţarea hotărârii Atanasiu contra României, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezintă o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunurilor vândute de stat unor terţi, care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - Hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20).
În contextul factual stabilit de către instanţa de apel, care nu mai poate fi reevaluat ca efect al structurii actuale a recursului, Înalta Curte reţine că, relativ la terenul revendicat pentru care reclamanţii s-au legitimat procesual, aceştia deţin în patrimoniul lor un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie ca efect al constatării (de către instanţa de rejudecare) nevalabilităţii titlului statului în preluarea imobilului litigios, atât timp cât, potrivit principiilor ce degajă din jurisprudenţa CEDO sus evocată, recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii statului echivalează cu recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor care au, astfel, un „interes patrimonial", protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea Hotărârea din 4 noiembrie 2008 în cauza Gingis împotriva României, Hotărârea din 2 iunie 2009 în cauza Czaran şi Grotesik împotriva României, hotărârea din 13 noiembrie 2008 în cauza Reichardt împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008 în cauza Popescu şi Dimeca împotriva României).
Or, având în vedere data formulării cererii reclamanţilor şi în conformitate cu practica Curţii europene, conturată anterior hotărârii Atanasiu contra României, în examinarea noţiunii de bun, trebuia să se aprecieze în speţă că, simpla recunoaştere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului. Această din urmă cerinţă este, însă, consacrată în jurisprudenţa actuală a Curţii care a cunoscut o schimbare în raţionamentul constituit anterior pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu contra României, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de bun. Instanţa de contencios european, în decizia pilot (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), arată, însă, că un „bun actual""" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Însă, în circumstanţele particulare speţei, raportat la caracterul irevocabil al Deciziei civile nr. 3455 din 19 iunie 2013 a ICCJ şi la puterea de lucru judecat de care se bucură această hotărâre, în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C. civ., asupra problemei de drept dezlegate, esenţială în soluţionarea recursului de faţă. Înalta Curte constată că, în mod nelegal, instanţa de apel, prin decizia recurată, a soluţionat cauza ca efect al analizării noţiunii de bun prin aplicarea criteriilor ce degajă din jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, astfel cum au fost evocate în hotărârea Măria Atanasiu ş.a. contra României. Este de semnalat că decizia pilot, evocată (eronat) de instanţa de apel, a avut ca premisă o acţiune în revendicare de drept comun a unui imobil preluat de stat în perioada comunistă, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât analiza din această cauză realizată în privinţa noţiunii de bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, efectuată în contextul aplicabilităţii legii speciale, nu poate fi avută în vedere în prezenta cauză, unde Legea nr. 10/2001 nu este incidenţă.
Întrucât acţiunea de faţă a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a avut loc la data de 14 februarie 2001, ceea ce exclude aplicarea în speţă a acestei legi, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, context în care jurisprudenţa actuală a Curţii europene, astfel cum a fost relevată prin hotărârea Atanasiu contra României, nu este relevantă în cauză deoarece stabileşte criterii de soluţionare a pretenţiilor formulate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora în cazul imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut şi în cazul în care există un concurs între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, dreptul comun şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale, ceea ce, pentru argumentele prezentate, nu este cazul în speţă.
Astfel cum deja s-a arătat, la de data sesizării instanţei de fond, respectiv 28 mai 1998, ca efect al constatării nevalabilităţii titlului statului în preluarea imobilului, reclamanţii au un bun în patrimoniul lor relativ la terenurile litigioase în privinţa cărora instanţa de apel a reţinut legitimarea procesuală a acestora şi, întrucât, ambele părţi se prevalează de un bun în sensul Convenţiei, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii fiind guvernată de dispoziţiile dreptului comun, respectiv ale art. 480 C. civ., obligă instanţa să o soluţioneze prin compararea titlurilor exhibate de părţile litigante, după criteriile create de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 C. civ., dar şi de jurisprudenţa europeană, conturată anterior cauzei Atanasiu contra României, sens în care instanţa de apel, în rejudecare, nu a procedat.
În concluzie, reţinând că judecata pricinii nu s-a făcut cu aplicarea legii incidente, respectiv a dispoziţiilor de drept comun ale Codului civil, dar şi a jurisprudenţei europene, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) - (3) şi (5) raportat la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. să admită recursul reclamanţilor, să caseze decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
În rejudecare, instanţa de trimitere va avea în vedere legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii ce vizează acţiunea în revendicare promovată la data de 28 mai 1998, astfel încât instanţa va soluţiona litigiul în temeiul şi condiţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. şi va analiza, în cercetarea fondului, toate criticile formulate pe acest aspect în apel, luându-se în considerare şi apărările invocate pe calea recursului. Totodată, instanţa de trimitere va verifica şi apărările invocate de recurenţi referitoare la situaţia juridică a societăţii în nume colectiv înfiinţată în anul 1924 şi a bunurilor acesteia, precum şi eventuala corespondenţă a actelor juridice la care se face referire în actul de notorietate din anul 1924 cu titlurile de proprietate aflate la dosarul cauzei, urmând a se aprecia asupra relevanţei sau, după caz, temeiniciei respectivelor critici în cererea în revendicare.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurenţi în prezenta cauză, se va ţine seama de această cerere de către instanţa de trimitere, în raport şi de soluţia ce se va pronunţa asupra apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat reclamanţii V.N., T.E., T.D., M.E., V.I., I.C., I.M., I.A., I.M.Gh., D.E., B.M.M., C.I., I.C., M.E., M.C.D., D.J.R. şi T.C.N. împotriva Deciziei nr, 289A din 14 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2154/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2159/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
