ICCJ. Decizia nr. 2154/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2154/2014
Dosar nr. 138/117/2010*
Şedinţa publică din 14 iulie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 6 ianuarie 2010, sub nr. 138/117/2010, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău I, solicitând:
- obligarea pârâtei să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la lăcaşul de cult - biserica „Sf. Nicolae”, înscrisă în CF nr. 63 Gilău - nr. top vechi 393b, nr. top de comasaţie 851 şi nr. top nou 753, situată în localitatea Gilău, str. R., judeţul Cluj, imobil de care reclamanta a fost deposedată abuziv prin efectul Decretului nr. 358/1948;
- obligarea pârâtei să predea necondiţionat în posesia reclamantei lăcaşul de cult menţionat, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei ce se va pronunţa în cauză şi totodată să se abţină de la orice acte de tulburare în posesie a acesteia pe viitor;
- obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile de 50 RON/zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa în cauză şi până la data predării efective în posesia reclamantei a bisericii „Sf. Nicolae" din comuna Gilău;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 854 din 20 octombrie 2011, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis în parte acţiunea, iar în consecinţă:
- a obligat pârâta să recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului biserică înscris în CF nr. 63 Gilău, nr. top vechi 393b, nr. top de comasaţie 851 şi nr. top nou 753, să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamantei acest imobil şi să se abţină pe viitor de la orice act de deposedare sau tulburare.
- a respins celelalte pretenţii ale reclamantei.
- a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere, în raport de prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, aşa cum a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/200, că reclamanta a iniţiat încă din cursul anului 2005 dialogul de conciliere cu pârâta asupra problemei proprietăţii lăcaşului de cult revendicat, dar demersurile sale nu s-au finalizat printr-o înţelegere care să fie agreată de ambele părţi.
Însăşi pârâta a recunoscut, conform susţinerilor de cuprinsul întâmpinării, faptul că au existat o serie de discuţii şi întâlniri între reprezentanţii părţilor, fără a se ajunge la un rezultat concret, comun acceptat.
Tribunalul a apreciat că, împrejurarea că procedura prealabilă instituită de dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, nu a fost în măsură să conducă la finalitatea avută în vedere de legiuitor, nu poate împiedica accesul liber al reclamantei la justiţie, deoarece ar fi contrar principiului consacrat în art. 21 din Constituţie, motiv pentru care excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu poate fi primită.
În ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că, potrivit înscrierilor din CF nr. 63 Gilău, nr. top 393b şi CF nr. 63 Proiect Gilău, nr. top vechi 393b, nr. top de comasaţie 851 şi nr. top nou 753, imobilul cu destinaţia biserică a fost proprietatea reclamantei.
În baza art. 1 din Decretul nr. 358/1948, potrivit înscrierii de sub B3, s-a intabulat dreptul de proprietate pe bază de lege în favoarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română din Gilău cu privire la imobilele de sub AI 1-6, A +1-2, aşadar inclusiv asupra construcţiei cu destinaţia de biserică, obiect al prezentului litigiu.
Ulterior, conform înscrierii de sub Bl4, s-a radiat dreptul de proprietate înscris sub B3 în favoarea pârâtei, imobilele fiind reînscrise în favoarea reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău.
Totodată, s-a constatat că reclamanta figurează ca proprietară asupra imobilului biserică înscris în CF nr. 52405 Gilău, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 63 Proiect Gilău, nr. top. 851, nr. top nou 753/1/C.
Constatând că reclamanta este, la acest moment, proprietara tabulară a imobilului revendicat şi apreciind că preluarea imobilului de la reclamantă a avut caracter abuziv, nefăcându-se dovada respectării prevederilor legale care, în epocă, stăteau la baza trecerii lăcaşurilor de cult de la biserica greco-catolică la cea ortodoxă, tribunalul a admis acţiunea în revendicare, înlăturând ca nedovedită susţinerea pârâtei potrivit căreia, în prezent, imobilul ar fi altul decât cel care a fost preluat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.
Prin Decizia civilă nr. 51/A din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul pârâtei, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 176/1990, cu modificările şi completările ulterioare, intenţia legii este aceea de a înlesni soluţionarea amiabilă a situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale ce i-au aparţinut bisericii greco-catolice, dar care, pe timpul regimului comunist, au trecut în stăpânirea bisericii ortodoxe, calea acţiunii în justiţie fiind consacrată ca subsidiară, adică îngăduită numai atunci când, în prealabil, s-a încercat potrivit legii soluţionarea amiabilă, însă aceasta nu s-a putut realiza.
Din prevederile părţii finale a alin. (2) al art. 3, rezultă că acţiunea în justiţie poate fi exercitată nu doar atunci când comisia nu s-a putut întruni, ceea ce echivalează cu un refuz al rezolvării amiabile a problemei în discuţie, ci şi în cazul în care comisia s-a întrunit, dacă nu s-a putut ajunge la un acord asupra soluţiei de rezolvare, astfel încât ambele părţi să fie mulţumite, acceptând fără rezerve o asemenea soluţie. În aprecierea Curţii, este sugestiv faptul că legiuitorul întrebuinţează, în cuprinsul evocatelor prevederi legale, expresia „decizia nemulţumeşte una dintre părţi”, lăsând astfel a se înţelege că acordul, atunci când se încheie, trebuie să fie deplin, precis şi foarte lămurit, deci cu vocaţia de a stabili, consimţit de ambele părţi, noua situaţie juridică a lăcaşului de cult şi/sau a casei parohiale vizate.
Doar într-o asemenea ipoteză trebuie considerat că niciuna dintre părţi nu ar mai avea interes de a promova acţiune în justiţie, diferendul iniţial fiind înlocuit cu un desăvârşit acord de voinţe.
per a contrario, când o asemenea înţelegere lipseşte în totul sau, deşi ea se realizează, nu stinge toate punctele litigioase existente, se impune concluzia că partea interesată are dreptul de a deschide acţiune în justiţie, în concretizarea dreptului său, fundamentat constituţional, de acces la justiţie.
În procesul de faţă, Curtea a avut în vedere că reclamanta a depus la dosarul primei instanţe o serie de înscrisuri care atestă că în mai multe rânduri, începând cu anul 2005, a invitat-o pe pârâtă la discuţii privitoare la lăcaşul de cult folosit de Parohia Ortodoxă Gilău I.
Înscrisuri privitoare la intenţia de dialog a părţilor au fost întocmite şi în anul 2007, precum şi în anul 2009, apelanta făcând, în cuprinsul motivelor de apel, o referire specială la procesul-verbal încheiat la data de 21 februarie 2009, sub nr. 11.
Potrivit apelantei, acest proces-verbal ar face dovada faptului că între părţi s-a ajuns la un compromis, cu valoare de acord, ce respectă dorinţa credincioşilor, în sensul că Biserica Ortodoxă va sprijini ridicarea unui nou lăcaş de cult pentru Biserica Greco-Catolică, pe un teren oferit de comuna Gilău, în schimbul renunţării la revendicarea vechiului lăcaş.
Examinând acest proces-verbal, Curtea a apreciat însă că între părţi nu s-a ajuns la un veritabil acord, ca înţelegere aptă să stingă divergenţele existente, ci doar la o înţelegere preliminară cu valoare generală, de principiu, ce ar fi trebuit urmată de altele care, punctual şi detaliat, să stabilească în mod definitiv situaţia juridică a lăcaşului de cult.
În cuprinsul procesului-verbal se afirmă, între altele, că „în concluzie, Pr. S.P. (reprezentantul Parohiei Ortodoxe Gilău I, s.n.) a spus că, în principiu, este de acord cu construirea unei noi biserici pentru greco-catolicii din Gilău, dar nu înainte ca greco-catolicii să prezinte acel act notarial de renunţare definitivă asupra bisericii vechi sau a vreunui alt act care să le confere liniştea.”
Totodată, se arată în procesul-verbal şi că „Pr. P.T. (reprezentantul Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolice, s.n.) a spus că şi dânsul acceptă ideea construirii unei noi biserici, deşi soluţia îl dezavantajează, dar că a semna cine ştie ce act notarial prin care să declare că Biserica Greco-Catolică a comunei Gilău renunţă la vechiul lăcaş de cult sau a vreunui altfel de document similar, aşa ceva nu este dânsul abilitat să semneze.”
Acelaşi proces-verbal menţionează că „Dialogul a luat sfârşit prin discuţia dintre Pr. P.D.T. şi domnul O.K., vice-primarul, în care Pr. T. se angaja că nu va demara procedurile de deschidere a procesului dacă până la sfârşitul lunii martie va primi un răspuns favorabil din partea Consiliului Local al comunei Gilău. De data aceasta, Pr. T. a precizat că aşteaptă un calendar clar, pe date precise, în care să fie precizat când se va semna protocolul de punere în posesie a terenurilor, când se va trece efectiv la punerea în posesie etc."
Toate cele de mai sus atestă, în aprecierea Curţii, că părţile au stabilit doar direcţiile de principiu utile încheierii în viitor a unui acord, fără a încheia însă o înţelegere care să asigure soluţionarea completă şi clară a pretenţiilor reclamantei.
Declaraţia martorului A.K., audiat de prima instanţă, nu poate trimite la o altă concluzie, martorul învederând în mod explicit că, în aprecierea sa, „se putea ajunge la o soluţie amiabilă şi în acest moment se poate ajunge la o astfel de soluţie”, precum şi că „După întâlnirea din 2009, reprezentanţii ambelor biserici au plecat cu convingerea că cu concursul consiliului local problema va fi rezolvată.”
Este limpede, aşadar, că martorul face vorbire nu despre faptul că rezolvarea aspectelor litigioase s-ar fi realizat la întâlnirea din data de 21 februarie 2009, ci despre posibilitatea ca în viitor, implicându-se şi Consiliul Local al comunei Gilău, să se ajungă la rezolvarea situaţiei dintre părţi.
Astfel cum acelaşi martor atestă, rezolvarea nu a intervenit, Consiliul Local al comunei Gilău nealocând, în vederea construirii unei noi biserici de către reclamantă, suprafaţa de 4.300 mp teren acceptată iniţial, ci doar pe aceea de 1.000 mp (10 ari).
Dovada faptului că între părţi nu s-a realizat, la 21 februarie 2009, o înţelegere în sensul prevederilor art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, este făcută şi prin aceea că la data de 21 decembrie a aceluiaşi an, deci peste 10 luni, s-a încheiat un nou proces-verbal, în care se arată că la noua încercare de conciliere directă stabilită pentru această dată, Parohia Ortodoxă Română Gilău I nu a trimis niciun reprezentant şi nici nu a comunicat vreun înscris prin care să îşi precizeze punctul de vedere.
Astfel fiind, Curtea a conchis că erau întrunite condiţiile legale pentru promovarea prezentei acţiuni civile, fiind irelevantă întinderea culpei părţilor în legătură cu nerealizarea unui acord, după cum fără relevanţă este şi neîndeplinirea de către Consiliul Local al comunei Gilău a obligaţiilor asumate, câtă vreme, în sensul legii, ceea ce prezintă importanţă este doar realizarea unei înţelegeri definitive şi mulţumitoare pentru ambele biserici implicate.
În ce priveşte fondul cauzei, Curtea a reţinut, ca şi prima instanţă, că reclamanta este înscrisă în CF nr. 63 Gilău, sub B + 14, ca proprietar tabular asupra imobilelor evidenţiate în foaia de avere a acestei cărţi funciare, înscrierea reclamantei fiind consecutivă radierii dreptului de proprietate înscris sub B + 3 în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din Gilău.
Radierea dreptului de proprietate al pârâtei şi intabularea celui al reclamantei s-au făcut încă în anul 2007, în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, sub B + 14, până la data pronunţării sentinţei de către Tribunalul Cluj în prezentul proces pârâta neînţelegând să conteste aceste înscrieri tabulare.
Pe cale de consecinţă, reclamanta este intabulată ca proprietar desăvârşit asupra imobilelor menţionate în foaia de avere, între care se cuprinde şi acela revendicat în prezentul litigiu.
În considerarea acestei situaţii de carte funciară, dreptul de proprietate al reclamantei se situează sub protecţia legii, protecţie ce-i trebuie recunoscută şi asigurată până când dreptul său ar ajunge să fie radiat ori, în genere, să nu îi mai aparţină în condiţiile pe care legea le stabileşte.
Erorile de înscriere în cartea funciară, la care apelanta a făcut referire în cuprinsul cererii de apel, ar putea fi analizate în cadrul unei acţiuni în rectificare de carte funciară, apelanta promovând, de altfel, o asemenea acţiune ulterior pronunţării sentinţei de către Tribunalul Cluj, fără însă a fi fost soluţionată până în prezent.
Dreptul sau de proprietate fiind înscris în cartea funciară, reclamanta este prezumată proprietar, aşa cum rezultă din prevederile art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 7/1996, în conţinutul lor în vigoare la data promovării prezentei acţiuni.
Deşi apelanta pune în discuţie opozabilitatea faţă de ea a înscrierii făcute în anul 2007 în favoarea reclamantei, este de observat că înscrierea dreptului reclamantei s-a făcut în relaţie şi ca o consecinţă a radierii dreptului apelantei, invocându-se hotărâri judecătoreşti în care părţile de astăzi au avut, de asemenea, calitatea de litigante, deci de participante la un proces finalizat prin hotărâri ce le sunt, în limita dispoziţiilor lor, opozabile.
Nu poate fi socotit întemeiat nici motivul de apel prin care se invocă opţiunea pentru cultul religios ortodox a unui număr mare de credincioşi din localitatea Gilău (6437 în anul 2002), faţă de numărul mic (72) al celor de rit greco-catolic, întrucât o asemenea distincţie nu este avută în vedere de lege.
Sub acest aspect, Curtea a observat că Decretul-lege nr. 126/1990 recunoaşte Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice), prin art. 3 alin. (2), dreptul la acţiune în justiţie fără a condiţiona examinarea pe fond a pretenţiilor sale de apartenenţa actuală a unui anumit număr de credincioşi la acest cult, în intenţia legii aflându-se adoptarea unor măsuri cu caracter reparatoriu faţă de o biserică pusă în situaţia de a-şi pierde lăcaşurile de cult şi, în genere, bunurile printr-un act normativ al autorităţilor comuniste.
Or, câtă vreme legea nu condiţionează analiza pe fond a pretenţiilor reclamantei de numărul ori proporţia credincioşilor greco-catolici, vocaţia ei reparatorie ignorând asemenea elemente de fapt, nici instanţele de judecată, ca interprete ale legii, nu au dreptul să distingă şi să condiţioneze mai mult decât o face legea însăşi.
Fără a nesocoti, în plan extrajuridic, rolul istoric, social şi cultural pe care instituţia bisericii l-a avut în cadrul fiecărei comunităţi, Curtea a înţeles însă a considera că, în lipsa unei dispoziţii a legii care să impună o soluţionare a cauzei în sensul motivelor arătate la punctul III al cererii de apel, analiza legalităţii şi temeiniciei prezentei acţiuni nu ar putea fi făcută decât prin raportare la regulile de drept care, obişnuit, guvernează regimul juridic al proprietăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta.
Prin Decizia nr. 394 din 31 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul pârâtei, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, sens în care a reţinut următoarele:
Critica referitoare la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este nefondată. Instanţa de apel a apreciat în mod corect că valoarea Procesului-verbal din 21 februarie 2009 nu poate fi aceea a unui acord care să lămurească definitiv situaţia lăcaşului de cult.
Curtea de apel a făcut o analiză detaliată a conţinutului acestui proces-verbal, pe care l-a corelat cu celelalte probe administrate (declaraţia martorului A.K. şi Procesul-verbal din 21 decembrie 2009), stabilind că ceea ce s-a discutat între părţi la data de 21 februarie 2009 nu a reprezentat decât o înţelegere preliminară, care a prefigurat o posibilitate de rezolvare a diferendului (aşadar, o etapă în procedura de rezolvare pe cale amiabilă, reglementată de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990), posibilitate care, însă, nu s-a materializat, datorită faptului că autoritatea administrativă locală, de a cărei intervenţie depindea rezolvarea situaţiei, nu a atribuit reclamantei terenul în suprafaţa pretinsă, necesară edificării unui nou locaş de cult.
Calificarea de către recurentă a unora dintre elementele acestei înţelegeri preliminare ca având valoarea unor condiţii rezolutorii este improprie. Astfel, recurenta susţine că ar avea această natură menţiunile din procesul-verbal referitoare la renunţarea de către reclamantă la biserica veche, respectiv construirea efectivă a bisericii noi.
Pentru a fi în prezenţa unei condiţii, ca modalitate a actului juridic, ar fi trebuit să existe şi manifestarea de voinţă neechivocă, în sensul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, act de voinţă care să genereze drepturi şi obligaţii în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor contractante.
Or, în speţă, procesul-verbal analizat nu conţine decât consemnarea punctelor de vedere ale participanţilor la întâlnirea din 21 februarie 2009, fără a stabili în sarcina acestora obligaţii a căror executare să poată fi cerută în temeiul principiului obligativităţii convenţiilor şi nici drepturi asupra lăcaşului de cult, care să poată fi valorificate direct în temeiul pretinsei convenţii.
Este adevărat că reclamanta nu a contestat existenţa procesului-verbal din 21 februarie 2009, însă nu i-a acordat aceeaşi valoare juridică pe care o susţine recurenta. Pe tot parcursul procesului, reclamanta a susţinut constant că încercările de rezolvare a diferendului pe cale amiabilă nu au dat rezultat, în ciuda discuţiilor preliminare, ceea ce a şi determinat promovarea acţiunii în instanţă.
Susţinerea recurentei în sensul că excepţia inadmisibilităţii acţiunii trebuia admisă chiar şi în ipoteza lipsei unui acord, este nu numai contradictorie, în raport cu argumentele anterioare susţinute în motivarea recursului, prin care se tinde la dovedirea existenţei unui acord, dar şi contrară prevederilor tezei finale a art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990. Potrivit acestui text legal, „Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii injustiţie, potrivit dreptului comun.”
Tot datorită conţinutului precis şi clar al prevederii legale citate, Înalta Curte a găsit nefondată şi critica referitoare la aplicarea greşită a prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recurenta a susţinut (din nou, în mod contradictoriu faţă de critica analizată în paragraful anterior) că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit că acţiunea formulată pe legea specială ar fi admisibilă chiar şi în cazul existenţei unui acord, fie el şi parţial, interpretare care ar goli de conţinut prevederile textului de lege care insistă asupra prevalentei identificării unei soluţii amiabile care să ţină seama de dorinţa credincioşilor.
Acest raţionament al recurentei este vădit în contradicţie cu litera şi spiritul prevederilor actului normativ special, care deschid calea acţiunii în justiţie atât în situaţia în care nu se ajunge la un acord, cât şi în cazul în care „decizia nemulţumeşte una dintre părţi.”
În ceea ce priveşte criticile formulate împotriva soluţiei date asupra fondului cauzei, Înalta Curte a constatat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe prevederile art. 480 C. civ. şi Decretul-lege nr. 126/1990, prevalându-se de calitatea de proprietară tabulară. Reclamanta a susţinut că şi-a reînscris dreptul de proprietate în cartea funciară asupra lăcaşului de cult în temeiul Sentinţei civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă şi irevocabilă.
Cu privire la această înscriere, pârâta s-a apărat invocând nevalabilitatea operaţiunii de carte funciară efectuată la poziţia B 14 în foaia de proprietate a CF nr. 63 Gilău, deoarece hotărârea judecătorească invocată de reclamantă se referă la alte imobile, nu la cel în litigiu.
Instanţa de apel a considerat că o astfel de apărare nu poate fi valorificată în cadrul acţiunii în revendicare, ci în cadrul unei acţiuni în rectificare de carte funciară. Deşi apelanta-pârâtă a făcut dovada că este în curs de judecată o acţiune cu un asemenea obiect (Dosarul nr. 31534/211/2011 al Judecătoriei Cluj-Napoca), instanţa de apel a respins cererea apelantei-pârâte de suspendare a judecăţii, cu motivarea că acţiunea în rectificare a fost promovată după pronunţarea sentinţei primei instanţe în prezenta cauză.
Recurenta critică soluţia instanţei de apel, atât sub aspectul respingerii cererii de suspendare, dar şi pe motiv că instanţa de apel a refuzat să analizeze în cadrul acestui litigiu apărarea sa referitoare la depăşirea limitelor efectului Sentinţei civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca cu ocazia efectuării operaţiunii de la poziţia B 14 în foaia de proprietate a CF nr. 63 Gilău.
Înalta Curte a considerat că, prin respingerea cererii de suspendare a judecăţii, pârâta este adusă în imposibilitatea de a-şi valorifica această apărare, deoarece după rămânerea irevocabilă a soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare în prezenta cauză, soluţia ce ar urma a se pronunţa în litigiul privind rectificarea cărţii funciare ar deveni inutilă.
În speţă, erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 244 pct. 1 C. proc. civ., deoarece instanţa învestită cu cererea de rectificare a cărţii funciare va stabili dacă înscrierea efectuată în favoarea reclamantei în temeiul Sentinţei civile nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost făcută în limitele dispuse prin această hotărâre judecătorească sau, dimpotrivă, prin depăşirea acestora, aşa cum susţine recurenta. În acest din urmă caz, dacă se va constata că imobilul ce formează obiectul prezentei cauze nu a fost vizat de Sentinţa civilă nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi că radierea dreptului pârâtei, respectiv reînscrierea dreptului reclamantei, s-au efectuat de către registratorul de carte funciară fără titlu (ceea ce ar avea drept consecinţă rectificarea cărţii funciare în sensul înlăturării înscrierii neconforme), reclamanta nu ar mai putea să-şi întemeieze acţiunea în revendicarea lăcaşului de cult pe înscrierea dreptului său la poziţia B 14.
Faptul că acţiunea în rectificare a fost formulată ulterior pronunţării sentinţei de fond nu constituie un motiv de respingere a cererii de suspendare, în condiţiile în care nu se constată exercitarea abuzivă a dreptului de a formula această acţiune, ci partea încearcă să-şi valorifice un drept în cadrul procesual indicat chiar în considerentele deciziei recurate.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în cadrul acţiunii întemeiate pe prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu prezintă relevanţă voinţa credincioşilor. Sintagma „potrivit dreptului comun", cuprinsă în conţinutul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate avea semnificaţia transformării cererii de retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere de revendicare de drept comun. Ca atare, învestită cu o astfel de cerere, instanţa nu poate ignora reglementarea specială care stabileşte drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile. Instanţa de apel nu a lămurit situaţia de fapt cu privire la îndeplinirea acestei cerinţe.
Având în vedere aprecierea greşită a instanţei de apel cu privire la necesitatea suspendării cauzei în condiţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., precum şi nelămurirea situaţiei de fapt cu privire la criteriul special al voinţei credincioşilor, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul pârâtei şi a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel. Respectând prevederile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel va suspenda judecata până la soluţionarea irevocabilă a litigiului având ca obiect cererea pârâtei de rectificare a cărţii funciare, înregistrată sub nr. 31534/211/2011 la Judecătoria Cluj-Napoca, urmând ca la reluarea judecăţii apelului să se aibă în vedere atât soluţia irevocabilă ce se va pronunţa în respectivul litigiu, precum şi reglementarea specială care stabileşte drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor.
În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la nepronunţarea instanţei de apel asupra argumentelor sale de la pct. III din motivele de apel (cele vizând aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 37 şi 38 din Decretul nr. 177/1948), Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a reţinut în finalul considerentelor deciziei recurate că prezenta acţiune este supusă regulilor care guvernează regimul juridic al proprietăţii, înlăturând astfel aplicabilitatea textelor de lege invocate de apelanta-pârâtă. Recurenta nu a argumentat din punct de vedere juridic de ce ar fi greşit raţionamentul instanţei de apel privind inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor Decretului nr. 177/1948, iar reiterarea de către recurentă a aceleiaşi critici din apel nesocoteşte existenţa judecăţii anterioare şi tinde la învestirea instanţei de recurs cu o analiză devolutivă a criticii din apel, ceea ce excede cadrului procesual al recursului.
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj sub nr. 138/117/2010*.
Prin Încheierea din 6 iunie 2013, instanţa a dispus suspendarea judecării dosarului pendinte, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 2083/117/2013.
Prin Încheierea din 13 februarie 2014, instanţa a dispus repunerea pe rol a cauzei, având în vedere că motivul pentru care judecarea apelului pendinte a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 2083/117/2013, nu mai subzistă, acest dosar fiind soluţionat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 3573 din 20 septembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj.
Prin Decizia civilă nr. 150/A din 13 februarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, după cum urmează:
A respins acţiunea formulată de reclamanta Parohia Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău 1, pentru recunoaştere drept de proprietate.
A înlăturat din sentinţă dispoziţia referitoare la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A menţinut dispoziţiile din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea celorlalte pretenţii ale reclamantei.
A obligat pe intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 16.706,6 RON, cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale, fond, apel şi recurs.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
În susţinerea cererii de revendicare deduse judecăţii, reclamanta s-a prevalat de calitatea sa de proprietar tabular, în CF nr. 63 Gilău, asupra imobilului cu nr. top vechi 393b, nr. top de comasaţie 851, nr. top nou 753.
Potrivit cărţii funciare nr. 63 Gilău, depusă în extenso, în xerocopie, la filele 7-10 dosar fond, sub B. 14 este intabulat dreptul de proprietate în favoarea Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Gilău, în baza Sentinţei civile nr. 4473 din 26 aprilie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a Deciziei civile nr. 794/A din 23 noiembrie 2006 a Tribunalului Cluj şi a Deciziei civile nr. 187/R din 25 mai 2007 a Curţii de Apel Cluj, prin Încheierea de CF nr. 49601 din 9 iulie 2007, încheiere prin care s-a dispus, totodată, radierea dreptului de proprietate înscris sub B. 3, în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din comuna Gilău.
Sub B. 3 în aceeaşi carte funciară, asupra imobilelor cu nr. top A+1-6, A+1-2, fusese intabulat, prin Încheierea de CF nr. 3162 din 30 octombrie 1950, dreptul de proprietate, cu titlu de drept lege, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 358/1948, în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din comuna Gilău.
La baza intabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B. 14 au stat, aşadar, hotărârile judecătoreşti menţionate în CF, respectiv Sentinţa civilă nr. 4473 din 26 aprilie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, Decizia civilă nr. 794/A din 23 noiembrie 2006 a Tribunalului Cluj şi Decizia civilă nr. 187/R din 25 mai 2007 a Curţii de Apel Cluj.
Prin Sentinţa civilă nr. 4473 din 26 aprilie 2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosar nr. 803/2004, a fost respinsă acţiunea extinsă, formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în contradictoriu cu pârâţii Parohia Ortodoxă Română Gilău I, Parohia Ortodoxă Română Gilău II şi Consiliul Local al comunei Gilău, având ca obiect constatarea că imobilele teren pădure, cu nr. top nou 2515, 2512, 5393 din CF nr. 63 combinat cu Proiect Gilău şi cu nr. top nou 5370 din CF nr. 65 combinat cu Proiect Gilău, nu au trecut cu titlu în proprietatea pârâtelor de rândul I, II, precum şi rectificarea cărţii funciare, prin radierea dreptului de proprietate al celor două pârâte şi reînscrierea imobilelor în favoarea reclamantei.
Această sentinţă a fost iniţial menţinută prin Decizia civilă nr. 1989/A din 10 septembrie 2004 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosar nr. 9176/2004, prin respingerea apelului reclamantei, însă, ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 5623 din 27 iunie 2005, pronunţată în Dosar nr. 20434/2004, a admis recursul reclamantei, a casat atât Decizia civilă nr. 1989/A/2004, cât şi Sentinţa civilă nr. 4473/2004, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Judecătoria Cluj-Napoca.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 5186 din 22 iunie 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în Dosar nr. 15547/2005, s-a admis în parte acţiunea reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, Parohia Ortodoxă Română Gilău I, Parohia Ortodoxă Română Gilău II şi Consiliul Local al comunei Gilău şi, în consecinţă, s-a constatat că terenurile cu nr. top noi 2515, 2512, 5393 din CF nr. 63 Gilău şi terenul cu nr. top nou 5370 din CF 65 Gilău au trecut fără titlu în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Gilău, dispunându-se, totodată, rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei Parohia Ortodoxă Română din Gilău şi reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 794/A din 23 noiembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 7658/211/2005 (nr. în format vechi 8193/2006), s-a admis în parte apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău împotriva sentinţei nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, în ceea ce priveşte cererile privitoare la imobilul cu nr. top 5370 din CF nr. 65 Gilău combinat cu Proiect; a fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Prin Decizia civilă nr. 1187/R din 25 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 7658/211/2005, a fost admis recursul reclamantei Parohia Bisericii Greco-Catolice Gilău, a fost modificată Decizia recurată nr. 794/A/2006 a Tribunalului Cluj, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtele Parohia Ortodoxă Română Gilău I şi II, cu consecinţa menţinerii Sentinţei nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca; a fost respins recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi decizii.
Prin urmare, în baza acestor hotărâri judecătoreşti a fost operată intabularea sub B. 14 a dreptului de proprietate al reclamantei de azi, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, însă rectificarea cărţii funciare - deşi a fost dispusă doar cu privire la imobilele cu nr. top noi 2515, 2512, 5393 din CF nr. 63 Gilău şi terenul cu nr. top nou 5370 din CF nr. 65 Gilău - s-a operat cu privire la toate imobilele înscrise în CF nr. 63, inclusiv cu privire la imobilul cu nr. top vechi 393b, nr. top de comasaţie 851, nr. top nou 753.
Prin Decizia civilă nr. 117/A din 6 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 2083/117/2013, a fost admis apelul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Gilău împotriva Sentinţei civile nr. 23641 din 29 noiembrie 2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în Dosar nr. 31534/211/2011, care a fost schimbată, după cum urmează:
A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Gilău în contradictoriu cu pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj şi, în consecinţă:
S-a constatat nulitatea absolută a operaţiunilor de carte funciară efectuate sub B. 14, în CF nr. 63 Gilău Proiect, în ceea ce priveşte imobilul cu nr. de comasaţie 851/1, nr. top nou 753/1, imobil transcris ulterior prin conversia pe hârtie în cartea funciară nr. 52405 Gilău, provenite din cartea funciară nr. 63 Proiect Gilău, sub A 1 şi A 1.1.
S-a dispus rectificarea înscrierilor efectuate în CF nr. 63 Gilău Proiect, sub B. 14, în ceea ce priveşte nr. top de comasaţie 851/1, nr. top nou 753/1, şi în cartea funciară nr. 52405 Gilău, provenită din cartea funciară nr. 63 Proiect Gilău, sub A 1 şi A 1.1, sub B. 2, în favoarea pârâtei.
S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de CF în ceea ce priveşte aceste imobile.
În esenţă, la pronunţarea acestei soluţii au fost avute în vedere prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, reţinându-se că reclamanta este îndreptăţită să solicite pe cale directă rectificarea cărţii funciare câtă vreme, în mod greşit, în raport de hotărârile judecătoreşti anterior menţionate, s-a operat înscrierea de sub B. 14 din CF nr. 63 Gilău Proiect.
Decizia civilă nr. 117/A din 6 martie 2013 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosar nr. 2083/117/2013, a rămas irevocabilă prin respingerea recursului pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, prin Decizia civilă nr. 3573/R din 20 septembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosar nr. 2083/117/2013.
În considerentele deciziei Curţii de Apel Cluj au fost reţinute, în esenţă, următoarele:
„Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi prin care se critică, practic, soluţia ce vizează fondul cauzei, Curtea constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele argumente:
Obiectul cererii introductive de instanţă îl constituie o acţiune în rectificare de CF, întemeiată pe dispoziţiile art. 33 - 35 din Legea nr. 7/1996, în redactarea în vigoare la data săvârşirii operaţiunilor de carte funciară, pe motiv că înscrierile din cartea funciară nu mai sunt conforme nici cu încheierea care a stat la baza operaţiunii de înscriere în CF şi nici cu hotărârile judecătoreşti care constituie titlul pentru efectuarea acestor operaţiuni, respectiv rectificarea CF nr. 63 Gilău, nr. top de comasaţie 851/1, nr. top nou 753/1, imobil transcris ulterior prin conversie pe hârtie în CF nr. 52405 Gilău.
Este ştiut faptul că acţiunea în rectificare de CF, întemeiată pe dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, este o acţiune cu caracter accesoriu, care se grefează pe o acţiune principală având ca obiect, fie constatarea nulităţii titlului în baza căruia s-a făcut înscrierea în CF a cărei rectificare se solicită, fie restabilirea dreptului care a fost lezat prin respectiva înscriere în CF.
În speţă, iniţial prin Sentinţa civilă nr. 854 din 20 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 138/117/2010, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău I şi, în consecinţă, pârâta a fost obligată să îi recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului biserică înscris în CF nr. 63 Gilău, nr. top 393 b, nr. top de comasaţie 851 şi nr. top nou 753 şi să îi lase reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă acest imobil.
Această sentinţă a rămas definitivă prin respingerea apelului pârâtei, prin Decizia civilă nr. 51/A din 11 aprilie 2012 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosar nr. 138/117/2010, însă, prin Decizia civilă nr. 394 din 30 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosar nr. 138/117/2010, a fost admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Gilău împotriva Deciziei civile nr. 51/A din 11 aprilie 2012 a Curţii de Apel Cluj, care a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe (extras portal ICCJ).
Drept urmare, Sentinţa nr. 854 din 20 octombrie 2011 nu este încă definitivă şi irevocabilă, astfel încât nu subzistă în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Române Gilău I - până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a acestei sentinţe - obligaţia de a-i recunoaşte Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Gilău dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 138/117/2010, respectiv al prezentului dosar.
Dosarul nr. 7658/211/2005 viza alt număr topografic din CF nr. 63 Gilău, respectiv nr. top 5370, astfel încât hotărârile pronunţate în acel dosar nu pot avea înrâurire asupra soluţiei din cauza pendinte.
Drept urmare, Curtea constată că, în cauză, Tribunalul Cluj a pronunţat o soluţie legală, în conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996 şi art. 20 din aceiaşi lege, recursul pârâtei, sub acest aspect, fiind nefondat.
Trimiterile recurentei la dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948 şi la Decretul-lege nr. 9/1989, în raport de obiectul cauzei pendinte, care este o rectificare tipică de CF, iar nu o cauză întemeiată pe Legea nr. 182/2005, sunt irelevante şi nu pot constitui temei legal pentru admiterea recursului pârâtei".
În raport de Decizia nr. 3573/R din 20 septembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, prin care a fost soluţionat în mod irevocabil Dosarul nr. 2083/117/2013, Curtea a constatat că dreptul de proprietate al reclamantei din prezenta cauză, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, asupra imobilului litigios, cu nr. top vechi 393b, nr. top de comasaţie 851, nr. top nou 753, din CF nr. 63 Gilău, de sub B. 14, nu mai subzistă, acesta fiind rectificat în condiţiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, conform celor anterior precizate.
Prin urmare, la acest moment, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău nu mai este titulara unui drept de proprietate asupra imobilului litigios cu nr. top vechi 393b, nr. top de comasaţie 851, nr. top nou 753, din CF nr. 63 Gilău, împrejurare în raport de care aceasta nu mai poate, în condiţiile art. 480 C. civ., să revendice acest imobil de la pârâtă.
Este ştiut faptul că acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi, pe cale de consecinţă, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, petitorie şi imprescriptibilă.
Este o acţiune reală, deoarece poate fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate, caracterul real explicându-se prin aceea că acţiunea în revendicare însoţeşte, apără şi se întemeiază direct şi nemijlocit pe dreptul de proprietate, drept opozabil erga omnes.
Este o acţiune petitorie deoarece prin ea se pune în discuţie, într-un proces, însăşi existenţa dreptului de proprietate al reclamantului.
Aşa se explică faptul că reclamantul este îndatorat să facă dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, iar obligarea pârâtului la a-i restitui reclamantului posesia bunului în litigiu, respectiv bunul revendicat, este doar o consecinţă firească a admiterii acţiunii în revendicare.
De principiu, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, întrucât aceasta nu se stinge oricât timp nu ar fi exercitată, ea stingându-se doar odată cu stingerea însuşi a dreptului de proprietate pe care îl însoţeşte şi îl apără.
Din caracterul real şi petitoriu al acţiunii în revendicare rezultă cu evidenţă faptul că acţiunea în revendicare poate fi introdusă doar de cel care este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
În speţă, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău nu mai este proprietara tabulară asupra imobilului litigios, cu nr. top vechi 393 b, nr. top de comasaţie 851, nr. top nou 753, din CF nr. 63 Gilău, dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil fiind radiat ca urmare a rectificării cărţii funciare prin Decizia irevocabilă nr. 3573/R din 20 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 2083/117/2013.
Pe cale de consecinţă, întrucât reclamanta nu mai este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, este cert faptul că aceasta nu mai poate uza cu succes de dispoziţiile art. 480 C. civ., acţiunea sa în revendicare impunându-se a fi respinsă ca neîntemeiată, sens în care sentinţa fondului va fi reformată.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii din sentinţă, referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea celorlalte pretenţii ale reclamantei.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, Curtea a constatat că în mod legal aceasta a fost respinsă prin sentinţa apelată, motivat pe următoarele considerente:
Pârâta a susţinut că acţiunea ar fi inadmisibilă pe motiv că nu s-a uzat de procedura prealabilă reglementată de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv că nu s-ar fi format o comisie mixtă care să încerce soluţionarea amiabilă a problemei lăcaşului de cult, ţinând seama de dorinţa credincioşilor care deţin aceste bunuri.
Curtea a constatat că această excepţie nu este întemeiată, având în vedere că jurisprudenţa recentă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii de Apel Cluj, a statuat în sensul că: dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu se aplică doar procedurii în faţa Comisiei Mixte Clericale, ci şi în faţa instanţei de judecată; acţiunea în revendicare întemeiată şi pe dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu este una clasică, de drept comun, ci este una în revendicare specială, ce trebuie să ţină cont de criteriile instituite de legea specială, adică de dorinţa credincioşilor; acest criteriu, al dorinţei credincioşilor, este unul constituţional; restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii greco-catolice, fără a se face aplicarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv fără a se ţine seama de condiţia impusă de acest text legal, aceea a opţiunii majorităţii enoriaşilor, a dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, chiar şi instanţa de judecată este abilitată să verifice cerinţele impuse de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, verificarea acestei cerinţe nefiind apanajul exclusiv şi prealabil al Comisiei Mixte Clericale.
De altfel, prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a impus instanţei de rejudecare - statuare obligatorie pentru Curtea de Apel Cluj în rejudecarea apelului, conform art. 315 C. proc. civ. - „să lămurească situaţia de fapt cu privire la criteriul special al voinţei credincioşilor”.
Deşi s-ar părea că textul art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 are în vedere strict „dorinţa credincioşilor”, în realitate, singura manieră posibilă de interpretare a acestei sintagme conduce la concluzia conform căreia, prin această sintagmă, legiuitorul a avut în vedere numărul credincioşilor aparţinând cultelor ce îşi dispută un anume lăcaş de cult, respectiv, aşa cum a statuat instanţa supremă în decizia de casare, „criteriul special al voinţei credincioşilor”.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile constituie un criteriu de care se ţine seama cu ocazia analizării şi stabilirii situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.
Potrivit celor anterior arătate, din probaţiunea administrată în cauză pe parcursul soluţionării acesteia în diferitele faze procesuale şi completată apoi şi în prezenta rejudecare, a rezultat că numărul credincioşilor ortodocşi este semnificativ mai mare decât cel al credincioşilor greco-catolici.
Astfel, din Adeverinţa nr. 166 din 11 februarie 2014, eliberată de Institutul Naţional de Statistică - Direcţia Judeţeană de Statistică Cluj, rezultă faptul că la recensământul populaţiei şi locuinţelor din 2011, în comuna Gilău exista un număr de 6.421 credincioşi de religie ortodoxă şi 87 credincioşi de religie greco-catolică, din care, în satul Gilău figurează un număr de 4.900 credincioşi de religie ortodoxă, respectiv un număr de 83 de credincioşi de religie greco-catolică.
Prin urmare, Curtea a constatat că, în aplicarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, criteriul special al voinţei credincioşilor operează în favoarea pârâtei-apelante din prezenta cauză.
Este adevărat că între cuvintele „număr” (al credincioşilor - n.r.) şi „dorinţă" (a credincioşilor - n.r.) nu se poate pune semnul egalităţii, acestea desemnând noţiuni diferite.
Fără a pune un astfel de semn al egalităţii, Curtea a apreciat că, în interpretarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, numărul credincioşilor aparţinând unui anumit cult este egal cu numărul dorinţelor (credincioşilor - n.n.) potrivit cărora un anumit lăcaş de cult ar trebui atribuit unui cult sau altuia.
Această prezumţie derivă din împrejurarea că în România libertatea religioasă este garantată prin Constituţie - art. 29, lege -art. 1, 2 din Legea nr. 489/2006 şi Tratatele internaţionale la care România este parte.
Această libertate se concretizează, printre altele, prin aceea că orice persoană îşi poate alege religia şi îşi poate schimba religia, fără nicio împiedicare din punctul de vedere al dreptului laic.
În aceste condiţii, este evident că o persoană, având libertatea să adere la orice religie doreşte, va opta, va alege şi va dori ca bunurile care servesc la practicarea şi exercitarea cultului religios pe care l-a ales să fie deţinute de acel cult religios, pentru că, alegând un anumit cult, să îl şi poată practica (dacă, şi în limitele în care doreşte, aceasta fiind o altă conotaţie a noţiunii de libertate religioasă, întrucât, chiar aparţinând unui anumit cult religios, nicio persoană nu poate fi constrânsă să şi practice acel cult).
Prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), de la această dată credincioşii ortodocşi din Parohia Gilău I având posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic.
Nefăcând această opţiune, se prezumă că au dorit să aparţină în continuare cultului ortodox şi, totodată, că dorinţa lor actuală în ceea ce priveşte apartenenţa lăcaşului de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparţină cultului ortodox.
Textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost supus controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995, respingând „ca vădit nefondate, excepţiile de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ridicate de către Episcopia Română Unită cu Roma (greco-catolică) din Cluj-Napoca, cu sediul în Cluj-Napoca, Str. M. nr. X, în Dosarul nr. 7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca şi de către Episcopia Română Unită cu Roma (greco-catolică) Lugoj, cu sediul în Lugoj, str. I.P.B. nr. Y, în Dosarul nr. 64C/1993 al Tribunalului Judeţean Timiş”.
În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 49 din 19 mai 1995, publicată în M. Of. nr. 224 din 29 septembrie 1995.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că acest criteriu prevăzut de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 trebuie şi poate fi luat în considerare şi de către instanţa de judecată, nu numai de către comisia mixtă clericală, iar împrejurarea că, în speţă, nu s-a făcut dovada concilierii prealabile în faţa acestei comisii, în nici un caz nu constituie un fine de primire a unei astfel de acţiuni în revendicare.
Aşa fiind, Curtea a constatat că excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, impunându-se a fi respinsă ca atare.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., faţă de căderea sa în pretenţii, intimata Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău a fost obligată să îi plătească apelantei Parohia Ortodoxă Română Gilău I suma de 16.706,6 RON, cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale, în fond, în apel şi în recurs, reprezentând: 3.100 RON onorariu avocaţial aferent apelului obiect al Dosarului nr. 138/117/2010, sumă justificată prin chitanţa de plată nr. 235 din 9 ianuarie 2012, aferentă contractului de asistenţă juridică nr. 3/2012; 1.860 RON onorariu avocaţial pentru recursul obiect al Dosarului nr. 138/117/2010, sumă justificată prin chitanţa de plată nr. 257 din 6 iunie 2012, aferent Contractului de asistenţă juridică nr. 24/2012; 2.480 RON, onorariu avocaţial aferent recursului obiect al Dosarului nr. 138/117/2010, sumă justificată prin chitanţa de plată nr. 273 din 22 noiembrie 2012, aferent Contractului de asistenţă juridică nr. 38/2012; suma de 678 RON, reprezentând contravaloare transport pentru deplasarea avocatului apelantei la Bucureşti în vederea susţinerii recursului în Dosar nr. 138/117/2010; suma de 628,60 RON, reprezentând tarif cazare în Bucureşti pentru reprezentantul apelantei; 3.100 RON, onorariu avocaţial în Dosar nr. 138/117/2010 al Curţii de Apel Cluj, justificat prin chitanţa de plată nr. 235 din 9 ianuarie 2012, aferent Contractului de asistenţă juridică nr. 3/2012; 1.860 RON, reprezentând onorariu avocaţial justificat prin Factura fiscală nr. 093 din 14 octombrie 2010 şi prin Ordinul de plată nr. 1 din 18 octombrie 2010, aferente contractului de asistenţă juridică nr. 44 din 14 octombrie 2010; 3.000 RON onorariu avocaţial pentru avocatul P.Gh., în faţa instanţei de fond, din care suma de 1.000 RON justificată prin chitanţa de plată nr. 477 din 2 februarie 2010, aferentă Contractului de asistenţă juridică nr. 6 din 2 februarie 2010; suma de 1.200 RON, justificată prin chitanţa de plată nr. 476 din 18 ianuarie 2010, aferentă Contractului de asistenţă juridică nr. 5 din 18 ianuarie 2010; suma de 500 RON, justificată prin chitanţa de plată 124 din 2 februarie 2010, aferentă Contractului de asistenţă juridică nr. 2 din 2 februarie 2010 pentru avocat D.I.A., care s-a prezentat în substituirea avocatului P.Gh.; suma de 300 RON, justificată prin chitanţa de plată nr. 123 din 18 ianuarie 2010, aferentă Contractului de asistenţă juridică nr. 1 din 18 ianuarie 2010.
Această din urmă decizie a curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat, în drept, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici:
1. Prin considerentele Deciziei de casare nr. 394 din 31 ianuarie 2013 a ICCJ, a fost îndrumată instanţa de apel să suspende cauza în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea prin hotărâre irevocabilă a acţiunii în rectificare de carte funciară promovată de Parohia Ortodoxă Gilău I.
Prin Sentinţa civilă nr. 23641/2012 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca a fost respinsă acţiunea în rectificare de carte funciară promovată de Parohia Ortodoxă Gilău I împotriva Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Gilău.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Parohia Ortodoxă Gilău I a declarat apel, dar în contradictoriu cu Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj, deci nu în contradictoriu cu partea care a avut calitatea de pârâtă în prima fază procesuală.
În aceste circumstanţe, faţă de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, sentinţa pronunţată de instanţa de fond a devenit irevocabilă, iar întrucât procedura de judecată în faza apelului s-a desfăşurat în contradictoriu cu o altă pârâtă-intimată, decizia pronunţată în apel, respectiv Decizia civilă nr. 117/2013 a Tribunalului Cluj, nu îi este opozabilă, fiind lovită de nulitate absolută din această perspectivă.
Deşi nu a fost parte în faza apelului, aflând doar din zvon public, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj a exercitat calea de atac a recursului, dar prin efectul Deciziei civile nr. 3573/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, la data de 20 septembrie 2013 recursul a fost respins ca nefondat, astfel încât decizia dată în apel în contradictoriu cu Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj a devenit irevocabilă. Menţinerea acestei decizii de către instanţa de recurs nu poate avea, însă, ca efect asanarea nulităţii sale.
Conştientizând această realitate juridică, Parohia Ortodoxă Gilău I a formulat cerere de îndreptare eroare materială la data de 25 octombrie 2013, solicitând în baza art. 281 C. proc. civ. să fie îndreptată eroarea materială din cuprinsul Deciziei civile nr. 117/A/2013 a Tribunalul Cluj, în sensul înlocuirii din întreg cuprinsul acestei decizii a Parohiei Române Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj cu Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău.
Cererea a fost admisă şi prin încheierea dată în camera de consiliu la data de 12 decembrie 2013, Tribunalul Cluj a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate cu privire la denumirea intimatei în cuprinsul Deciziei civile nr. 117/A/2013 a Tribunalului Cluj, în sensul că în tot cuprinsul deciziei, respectiv partea introductivă, considerente şi dispozitiv, denumirea intimatei se va scrie corect Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău în loc de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj.
Împotriva acestei încheieri, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău a declarat recurs, care a primit termen de judecată la Curtea de Apel Cluj pentru data de 19 martie 2014.
Recurenta susţine că la data de 13 februarie 2014, ca urmare a cererii de repunere pe rol a prezentului dosar, formulată de către apelanta Parohia Ortodoxă Gilău I, a solicitat respingerea acestei cereri ca fiind prematur introdusă, ţinând seama de faptul că Decizia civilă nr. 117/A/2013 a Tribunalului Cluj nu poate fi considerată irevocabilă, în forma în care a fost corectată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, până la soluţionarea recursului declarat împotriva acestei încheieri.
În mod nelegal această cerere a fost respinsă de către Curtea de Apel, încălcându-se astfel îndrumarea dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare nr. 394 din 31 ianuarie 2013.
În atare situaţie, s-a solicitat instanţei amânarea judecării apelului pentru un termen ulterior datei de 19 martie 2014, când urma a se judeca recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, dar şi această cerere a fost respinsă, instanţa procedând la judecarea apelului.
Din această perspectivă, decizia recurată este nelegală deoarece a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, această decizie este nelegală şi sub aspectul nerespectării îndrumării date de către ICCJ prin Decizia de casare nr. 394/2013, privind suspendarea judecării pricinii până la soluţionarea irevocabilă a dosarului de rectificare de carte funciară. În opinia recurentei, acest dosar poate fi considerat soluţionat irevocabil numai după soluţionarea recursului la încheierea de îndreptare eroare materială deoarece, în funcţie de soluţionarea acestui recurs, Decizia civilă nr. 117/A/2013 îi va fi opozabilă sau nu, respectiv va prezenta relevanţă sau nu pentru soluţionarea prezentului dosar.
2. În mod nelegal, instanţa de apel a statuat că „dreptul de proprietate al reclamantei din prezenta cauză, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, asupra imobilului litigios ..nu mai subzistă, acesta fiind rectificat în condiţiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996", în raport de Decizia nr. 3573/R/2013 a Curţii de Apel Cluj.
Statuând asupra inexistentei dreptului de proprietate al reclamantei, instanţa de apel omite un aspect esenţial, anume că prin Decizia nr. 3573/R/2013 a Curţii de Apel Cluj a fost confirmată decizia nr. 117/A/2013 a Tribunalului Cluj, în forma sa necorectată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale şi că, în acea formă, respectiva decizie nu era opozabilă reclamantei care, datorită culpei apelantei Parohia Ortodoxă Gilău I, nu a avut calitate procesuală în faza apelului, care s-a judecat în contradictoriu cu Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj. În aceste circumstanţe, nulitatea deciziei dată în apel (în dosarul de rectificare carte funciară) nu putea fi confirmată prin decizia dată în recurs, astfel încât Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, de care se prevalează instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, nu putea avea ca efect pierderea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult revendicat.
De subliniat că, prin cererea de îndreptare eroare materială, Parohia Ortodoxă Gilău I nu a solicitat şi îndreptarea pretinsei erori materiale din conţinutul Deciziei nr. 3573/R/2013 (partea introductivă), astfel încât această decizie nu putea să aibă efect extinctiv al dreptului de proprietate al reclamantei asupra lăcaşului de cult.
Pe de altă parte, înscrierea unui imobil în CF nu are efect constitutiv de drepturi, ci numai efect de opozabilitate faţă de terţi.
Acest efect de opozabilitate se produce numai cu referire la înscrierile care au fost făcute cu bună-credinţă. Or, în cazul dat, aşa cum a apreciat şi Tribunalul Cluj prin Sentinţa civilă nr. 854/2011, „rezultă în mod evident că preluarea imobilului de cult revendicat a avut loc în mod abuziv”, fără titlu, în condiţiile Decretului-lege nr. 177/1948.
Instanţa de apel a statuat în mod greşit că, de vreme ce reclamanta nu mai este înscrisă în cartea funciară, nu poate uza de acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate cu privire la imobilul lăcaş de cult, deoarece în cazul dat art. 480 C. civ. nu mai primeşte aplicare. Formulând această apreciere, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 480 C. civ., deoarece acest text legal ocroteşte dreptul de proprietate imobiliară indiferent dacă titularul acestui drept este înscris sau nu în cartea funciară. Ceea ce contează în validitatea dobândirii dreptului de proprietate este validitatea titlului cu care a fost dobândit acel drept. Pe cale de consecinţă, faptul că în prezent reclamanta nu mai este înscrisă în cartea funciară nu are semnificaţie cât priveşte existenţa dreptului său de proprietate şi validitatea lui cu privire la acest lăcaş de cult. Totodată, această împrejurare nu prezintă nicio relevanţă pentru a justifica validitatea pretinsului drept de proprietate asupra aceluiaşi lăcaş de cult al Parohiei Ortodoxe Gilău I.
În cazul în care cu privire la acelaşi bun imobil se invocă titluri de proprietate diferite, urmează a se proceda la compararea lor şi a se da prioritate unuia dintre ele care este cel mai caracterizat, ceea ce în speţă Curtea de Apel Cluj nu a realizat, pornind de la falsa prezumţie că de vreme ce reclamanta nu mai figurează în cartea funciară, dreptul acesteia de proprietate asupra lăcaşului de cult este inexistent.
3. În mod nelegal a interpretat instanţa de apel îndrumarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât priveşte voinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Dorinţa credincioşilor nu poate fi raportată exclusiv la numărul acestora, în condiţiile în care este ştiut faptul că, într-o atare situaţie, aceste acţiuni ar fi inadmisibile de plano, Biserica Ortodoxă, prin prisma decretelor-lege adoptate şi ulterior abrogate ca fiind abuzive, având un număr mult mai mare de credincioşi decât Biserica greco-catolică, iar acest lucru nu are la bază tocmai voinţa liber exprimată a credincioşilor.
Intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a se ţine seama exclusiv de numărul credincioşilor, ci de a adopta măsuri cu caracter reparatoriu faţă de o biserică pusă în situaţia de a-şi pierde lăcaşul de cult şi bunurile printr-un act normativ al autorităţilor comuniste, altfel însemnând că analiza pe fond ar fi condiţionată de numărul credincioşilor, respectiv proporţia acestora, ceea ce legea nu reglementează, nici în mod expres şi nici implicit.
Chiar în considerentele deciziei recurate se reţine textual: „Este adevărat că între cuvintele număr şi dorinţă nu se poate pune semnul egalităţii, aceasta însemnând noţiuni diferite fără a pune un astfel de semn al egalităţii, Curtea apreciază că, în interpretarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, numărul credincioşilor aparţinând unui anumit cult este egal cu numărul dorinţelor credincioşilor potrivit cărora un anumit lăcaş de cult ar trebui atribuit unui cult sau altuia”.
Din conţinutul acestui pasaj rezultă caracterul contradictoriu al motivării deciziei recurate: pe de o parte, instanţa de apel reţine în mod corect că nu se poate pune semnul egalităţii între noţiunea de „număr al credincioşilor" şi „dorinţa acestora”, iar, pe de altă parte, apreciază că „numărul credincioşilor este egal cu numărul dorinţelor credincioşilor".
Suntem în prezenţa unei contradicţii evidente care echivalează defacto cu o nemotivare a deciziei recurate şi, deci, cu un motiv de nulitate absolută a acestei decizii.
Pe de altă parte, Adeverinţa nr. 166 din 11 februarie 2014 eliberată de către Institutul Naţional de Statistică - Direcţia Judeţeană de Statistică Cluj, pe care instanţa de apel o apreciază în mod greşit ca fiind dovada voinţei credincioşilor din comuna Gilău, nu poate avea o atare semnificaţie, întrucât prin această adeverinţă se dovedeşte doar numărul adepţilor cultului ortodox şi, respectiv, numărul adepţilor cultului greco-catolic la nivelul anului 2011 şi nicio dispoziţie legală nu condiţionează existenţa dreptului de proprietate al unui cult asupra lăcaşului de cult de numărul adepţilor acelui cult din localitatea respectivă.
La dosar nu există un alt înscris, de genul unui tabel prin care, sub semnătură, fiecare dintre aceste persoane să-şi exprime dorinţa/punctul de vedere referitor la acest lăcaş de cult.
Potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri."
Instanţa de apel a interpretat greşit acest text legal (şi implicit îndrumarea dată de ICCJ în temeiul acestui text legal cu privire la respectarea dorinţei credincioşilor), considerând că pentru a stabili această voinţă este suficient ca statistic să se constate care este proporţia între numărul adepţilor cultului greco-catolic şi respectiv numărul adepţilor cultului ortodox în fiecare localitate, ceea ce este contrar spiritului legii.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să dea această semnificaţie dispoziţiei legale menţionate, atunci prin această dispoziţie s-ar fi precizat: „ţinând seama de numărul credincioşilor”.
Pe de altă parte, interpretarea acestui text trebuie făcută raportat la principiul libertăţii religioase, pe care, de altfel, şi instanţa de apel îl evocă în considerentele deciziei recurate, dar îl interpretează greşit. Conform acestui principiu, fiecare persoană fizică este liberă să adere la un anumit cult religios. Dar aceasta nu înseamnă că legiuitorul a condiţionat exercitarea de către adepţii cultului greco-catolic a convingerilor lor religioase de voinţa adepţilor cultului ortodox care, în cazul dat fiind numericeşte net superior, ar avea dreptul să-i împiedice pe cei dintâi, numericeşte inferiori, să practice cultul religios la care au aderat.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât desfiinţarea cultului greco-catolic s-a făcut abuziv de către regimul comunist prin Decretul nr. 358/1948, iar reînfiinţarea acestui cult, deci înlăturarea abuzului respectiv, s-a făcut prin Decretul-lege nr. 9/1989, deci după 41 de ani, timp în care generaţiile s-au schimbat, majoritatea adepţilor cultului greco-catolic din 1948 şi până în 1989 au încetat din viaţă prin efectul vârstei biologice înaintate, iar noua generaţie nici măcar nu a avut posibilitatea să cunoască preceptele religioase ale cultului greco-catolic, fiind educată exclusiv în spiritul religiei ortodoxe.
În aceste condiţii, sintagma „voinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri” trebuie interpretată nu în sens numeric, raportat la adepţii cultului ortodox din acea localitate, ci în sensul dacă în respectiva localitate există adepţi ai cultului greco-catolic sau nu, deoarece în cazul în care aceşti adepţi există, respectarea libertăţii religioase presupune crearea şi pentru aceşti adepţi a aceloraşi condiţii pentru exercitarea cultului la care aderă ca şi majorităţii adepţilor cultului ortodox.
4. În mod nelegal instanţa de apel nu a coroborat dispoziţiile legii speciale (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990) cu reglementările dreptului comun în materia ocrotirii dreptului de proprietate, ceea ce într-o acţiune în revendicare era indispensabil.
Acţiunea în revendicare este acţiunea civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.
În cazul dat, titular al dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult nu este comunitatea adepţilor acestui cult din comuna Gilău, ci Parohia Greco-Catolică Gilău, ca persoană juridică, motiv pentru care înscrierea dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult în litigiu, în cartea funciară, s-a făcut pe numele acestei Parohii, adică a reclamantei, ca subiect de drept.
De vreme ce reclamanta, în calitate de exponent al comunităţii greco-catolice din Gilău şi, deci, de titular al dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult, are calitate procesuală activă în prezentul dosar, nu prezintă nicio importanţă câţi adepţi ai cultului greco-catolic există în comuna Gilău, iar existenţa dreptului său de proprietate asupra lăcaşului de cult nu mai poate fi condiţionată de cerinţa ca numărul adepţilor cultului greco-catolic pe care îi reprezintă să fie egal sau superior adepţilor cultului ortodox din aceeaşi comună.
5. În mod nelegal instanţa de apel a acordat cheltuielile de judecată către pârâta-apelantă Parohia Ortodoxa Gilău I, pentru toate fazele procesuale, în sumă globală de 16.706,6 RON, din care 500 RON pentru doamna avocat D.I.A., care s-a prezentat în substituirea avocatului titular de la prima instanţă, dl. avocat P.Gh.
Conform art. 40 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, „Avocatul este dator (..) să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat (..)”.
Potrivit art. 221 alin. (1) din Statut, avocatul titular, cel cu care clientul încheie contractul de asistenţă juridică, este cel care este obligat să îşi asigure substituire printr-un alt avocat în condiţiile în care nu se poate înfăţişa la unul dintre termenele de judecată stabilite de către instanţa de judecată şi avocatul substituent nu are dreptul la un onorariu distinct din partea clientului. De altfel, în cuprinsul contractului de asistenţă juridică nu există nicio clauză prin care clientul să-şi asume obligaţia de a achita în plus faţă de onorariul pentru avocatul titular şi un alt onorariu pentru eventualitatea când acesta din urmă, neputându-se prezenta la proces, ar delega în substituire un alt avocat. Onorariul pentru prestaţia avocatului substituent este o problemă care se negociază de către acesta din urmă cu avocatul titular. Aceasta este interpretarea ce trebuie dată şi care în mod constant este dată art. 109 din Statutul profesiei de avocat.
În partea finală a considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel face o enumerare a sumelor de bani solicitate de către apelantă cu titlu de cheltuieli de judecată şi a documentelor justificative ale acestor sume. Prezumând că apelanta este de bună-credinţă, instanţa de apel nu a verificat dacă într-adevăr această solicitare este corectă sau nu.
Dacă ar fi făcut o atare verificare, ar fi putut constata că aceeaşi sumă de 3.100 RON, justificată prin chitanţa nr. 235 din 9 ianuarie 2012, eliberată în baza contractului de asistenţă juridică nr. 3/2012 în Dosar nr. 138/117/2010, a fost solicitată de 2 ori, fiind inclusă de către Parohia Ortodoxă Română Gilău în suma globală solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată şi acordată de instanţă ca atare.
Un alt aspect neverificat de instanţa de apel, cât priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, este următorul: la data de 18 ianuarie 2010, pârâta-apelantă încheie cu avocatul P.Gh. Contractul de asistenţă juridică nr. 5 din 18 ianuarie 2010, având onorariu avocaţial în sumă de 1.200 RON. La aceeaşi dată, încheie Contractul de asistenţă juridică nr. 1 din 18 ianuarie 2010 cu avocat D.I.A. pentru onorariul de 300 RON, probabil în vederea substituirii de către aceasta din urmă a avocatului titular pentru cazul în care acesta nu se putea prezenta la un termen de judecată, cum de altfel s-a întâmplat şi în legătură cu alte 2 contracte de asistenţă juridică încheiate cu aceiaşi avocaţi.
Este vorba de Contractul de asistenţă juridică nr. 6 din 2 februarie 2010, încheiat cu avocat P.Gh. pentru onorariul de 3.000 RON şi de Contractul de asistenţă juridică nr. 2 din 2 februarie 2010, deci încheiat la aceeaşi dată cu avocat D.I.A. - onorariu 500 RON - pentru substituirea avocatului P.Gh. în cazul în care acesta nu se va putea prezenta la vreun termen de judecată. Este evident că încheierea contractelor de asistenţă juridică cu avocat P.Gh. şi D.I.A. nu era necesară în vederea substituirii avocatului titular, iar achitarea onorariului prevăzut în aceste contracte nu putea fi acordat în mod legal cu titlu de cheltuieli de judecată pârâtei-apelante, pentru considerentele mai sus expuse.
Încheierea a două contracte de asistenţă juridică, cu acelaşi avocat pentru acelaşi dosar, la interval de numai 2 săptămâni, cu 2 onorarii diferite, este lipsită de sens şi de orice logică juridică întrucât vizează aceeaşi prestaţie avocaţială. Pe de altă parte, încheierea în aceeaşi zi, 18 ianuarie 2010 şi, respectiv, 2 februarie 2010, a unui contract cu avocatul titular şi a altui contract cu avocatul substituent al celui dintâi, cu onorariu distinct, nu poate justifica acordarea de către instanţa de judecată a onorariilor percepute de avocatul substituent. Totodată, o asemenea situaţie ridică serioase semne de întrebare cu privire la executarea prestaţiei juridice asumată de către avocatul titular şi, deci, legalitatea perceperii onorariului avocaţial.
Niciunul dintre aceste aspecte nu a fost verificat de către instanţa de apel, care a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată tot ceea ce pârâta-apelantă a solicitat şi a dovedit cu chitanţe, indiferent dacă acele pretinse cheltuieli aveau sau nu o justificare logică din punct de vedere juridic.
Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 274 C. proc. civ., din economia cărora rezultă că instanţa are nu numai facultatea, ci şi obligaţia să cenzureze pretenţiile părţii referitoare la cheltuielile de judecată.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată. La întâmpinare, a anexat Decizia civilă nr. 692/R din 26 martie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, prin care a fost soluţionat recursul împotriva încheierii de rectificare eroare materială nr. 176/A/CC din 12 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Cluj.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Recurenta invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a deciziei de casare, sub aspectul îndrumării de suspendare a cauzei până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în rectificare de carte funciară, pe motiv că repunerea pe rol după suspendarea în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. s-a făcut mai înainte de soluţionarea irevocabilă a litigiului având ca obiect rectificare de carte funciară, care, în opinia sa, ar fi presupus şi soluţionarea recursului la încheierea de rectificare eroare materială privind decizia din apel dată în acel litigiu.
Această critică, susceptibilă de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (iar nu în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat prin cererea de recurs), este nefondată.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, dispunând repunerea cauzei pe rol în raport de Decizia civilă nr. 3573/R din 20 septembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, instanţa de apel a respectat decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual (Decizia nr. 394 din 31 ianuarie 2013 a ICCJ), prin care se statuase asupra necesităţii suspendării judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a litigiului de rectificare carte funciară, dar şi dispoziţiile art. 244 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă. Aceasta deoarece, Decizia civilă nr. 3573/R din 20 septembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, fiind pronunţată în recursul exercitat în litigiul de rectificare carte funciară şi, deci, irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., marchează soluţionarea irevocabilă a litigiului care a motivat suspendarea, neavând nicio relevanţă pe acest aspect faptul că recursul la încheierea de rectificare eroare materială privind decizia din apel nu era încă soluţionat la data cererii de repunere a cauzei pe rol.
În contextul arătat, corect instanţa de apel nu a primit apărarea recurentei privind prematuritatea cererii de repunere a cauzei pe rol şi nici cererea de amânare a judecăţii la un termen ulterior celui fixat pentru judecata recursului la încheierea de rectificare eroare materială, neputându-se reţine că în felul acesta i-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil. Şi aceasta pentru că un asemenea drept nu echivalează cu o soluţie favorabilă dată cererilor părţilor, ci presupune posibilitatea acestora de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul astfel declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat, prin examinarea, de către instanţa de apel, a cererilor recurentei în raport de dispoziţiile legale incidente.
În ce priveşte soluţia dată recursului la încheierea de rectificare eroare materială, această dovadă a fost făcută în prezenta etapă procesuală, sens în care s-a depus la dosar, de către intimata-pârâtă, odată cu întâmpinarea, Decizia civilă nr. 692/R din 26 martie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă. Prin această decizie s-a respins recursul declarat de pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău (recurentă-reclamantă în prezenta cauză) împotriva Încheierii civile nr. 176/A/CC din 12 decembrie 2013 a Tribunalului Cluj, confirmându-se astfel soluţia din această încheiere privind îndreptarea erorii materiale strecurate cu privire la denumirea intimatei în Decizia civilă nr. 117/A din 6 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Cluj, în sensul că în tot cuprinsul deciziei, respectiv parte introductivă, considerente şi dispozitiv, denumirea intimatei se va scrie corect Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, în loc de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj. În consecinţă, aserţiunile recurentei potrivit cărora judecarea apelului în litigiul de rectificare carte funciară nu s-ar fi făcut în contradictoriu cu ea, ci cu un terţ faţă de raportul juridic din prima instanţă şi că astfel decizia pronunţată în apel, respectiv Decizia nr. 117/A din 6 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, nu i-ar fi opozabilă, nu pot fi primite, fiind statuat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, care se opune cu putere de lucru judecat recurentei, că menţionarea în Decizia civilă nr. 117/A din 6 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj, ca intimată, a Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Cluj, în loc de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, cum era corect, este o simplă eroare materială, ce a fost rectificată în baza art. 281 C. proc. civ.
2. Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut corect că dreptul de proprietate al acesteia asupra lăcaşului de cult revendicat nu mai subzistă, raportat la Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, criticile în acest sens nefiind fondate, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curţii de Apel Cluj s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău (recurentă în prezenta cauză) împotriva Deciziei civile nr. 117/A din 6 martie 2013 a Tribunalului Cluj, care a devenit astfel irevocabilă. Or, prin această din urmă decizie, rectificată în procedura art. 281 C. proc. civ., prin Încheierea civilă nr. 176/A/CC din 12 decembrie 2013 a Tribunalului Cluj, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 692/R din 26 martie 2014 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Gilău I împotriva Sentinţei civile nr. 23641 din 29 noiembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, pe care a schimbat-o în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Gilău I împotriva pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău şi, în consecinţă: a constatat nulitatea absolută a operaţiunilor de carte funciară efectuate sub B 14 în CF 63 Gilău Proiect în ceea ce priveşte imobilul cu nr. de comasaţie 851/1, nr. topo nou 753/1, imobil transcris ulterior prin conversia pe hârtie în CF 52405 Gilău provenită din CF 63 Proiect Gilău, sub A. I şi A. 1.1; a dispus rectificarea înscrierilor efectuate în CF 63 Gilău Proiect, sub B 14, în ceea ce priveşte nr. topo de comasaţie 851/1, nr. topo nou 753/1 şi în CF 52405 Gilău provenită din CF 63 Proiect Gilău, sub A. 1 şi A. 1.1 sub B 2 în favoarea pârâtei; a dispus restabilirea situaţiei anterioare de CF, în ce priveşte acest imobil înscris actualmente în CF 52405 Gilău provenită din CF 63 Gilău Proiect, în favoarea proprietarului anterior înscris sub B 3 în CF 63 Proiect Gilău, Parohia Ortodoxă Română Gilău I. În motivarea acestei soluţii, instanţele de apel şi recurs au reţinut că înscrierea în CF a dreptului de proprietate al Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Gilău asupra imobilului litigios este greşită, deoarece acest imobil nu a fost cuprins în titlul de care s-a prevalat partea la înscriere, respectiv Sentinţa civilă nr. 5186/2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, iar temeiul pentru care se respinsese în primă instanţă acţiunea în rectificare de CF, acela că pârâtei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios prin hotărâre judecătorească definitivă, respectiv Sentinţa civilă nr. 854/2011 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 138/117/2010, nu mai subzistă, în condiţiile în care decizia din apel prin care respectiva sentinţă rămăsese definitivă a fost casată cu trimitere spre rejudecare, prin Decizia nr. 394/2013 a ICCJ, urmare a admiterii recursului declarat de Parohia Ortodoxă Română Gilău.
Rezultă că, faţă de soluţia irevocabilă din litigiul având ca obiect rectificare carte funciară, în mod corect instanţa de apel a reţinut că recurenta nu mai este proprietară tabulară asupra imobilului revendicat în prezenta cauză, în condiţiile în care s-a constatat nulitatea operaţiunii de înscriere în cartea funciară, în favoarea sa, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, cu consecinţa rectificării acestei înscrieri şi restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară, în favoarea proprietarului anterior, Parohia Ortodoxă Română Gilău I.
Susţinerile recurentei, potrivit cărora Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curţii de Apel Cluj nu poate avea ca efect pierderea de către ea a dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult revendicat, cât timp prin aceasta s-a confirmat Decizia civilă nr. 117/A/2013 a Tribunalului Cluj, în forma sa necorectată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, formă în care respectiva decizie nu i-ar fi opozabilă, nu pot fi primite.
Aşa cum s-a arătat deja, prin Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în recursul exercitat de către Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, s-a statuat asupra greşitei înscrieri pe numele acesteia, în cartea funciară, a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în prezenta cauză, or modalitatea în care instanţa de recurs dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă, într-o nouă judecată. Este vorba de maniera în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat (art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.), în sensul că statuările unei hotărâri judecătoreşti irevocabile se impun deopotrivă, părţilor şi instanţelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, ce a tranşat irevocabil un aspect al litigiului.
Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Prin urmare, recurenta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, parte şi în judecata finalizată prin Decizia irevocabilă nr. 3573/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, nu poate ignora statuările din această decizie făcute în legătură cu modalitatea de înscriere în CF a dreptului său de proprietate asupra lăcaşului de cult revendicat în prezenta cauză, sub motiv că în decizia din apel, confirmată prin Decizia nr. 3573/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, intimată nu a figurat ea, ci un terţ faţă de raportul juridic din prima instanţă - Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cluj. De altfel, aşa cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, menţionarea în decizia din apel (Decizia civilă nr. 117/A din 6 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Cluj), ca intimată, a Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Cluj, în loc de Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău, cum era corect, este o simplă eroare materială, care a fost îndreptată în procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ., prin Încheierea civilă nr. 176/A/CC din 12 decembrie 2013 a Tribunalului Cluj, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 692/R din 26 martie 2014 a Curţii de Apel Cluj.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut în mod corect, raportat la Decizia civilă nr. 3573/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, că reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău nu mai este proprietara tabulară a imobilului litigios, situaţie faţă de care ea nu poate triumfa în acţiunea în revendicare fundamentată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., impunându-se astfel ca această acţiune să fie respinsă, ca neîntemeiată.
Susţinerilor recurentei privitoare la calitatea sa de proprietară asupra imobilului revendicat chiar şi ulterior radierii dreptului său din cartea funciară, sub motiv că înscrierea unui imobil în cartea funciară nu are efect constitutiv de drepturi, ci numai efect de opozabilitate faţă de terţi, sunt neîntemeiate.
În primul rând, este de menţionat că reclamanta însăşi şi-a fundamentat acţiunea în revendicarea lăcaşului de cult pe înscrierea dreptului său în cartea funciară.
În al doilea rând, în absenţa înscrierii în cartea funciară, reclamanta nu se poate legitima ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, spre a-l putea revendica cu succes, întrucât în situaţia imobilelor din regiunile de carte funciară unde funcţionează regimul real de publicitate, cum este şi cazul celui în litigiu, acţiunea în revendicare se întemeiază pe înscrierile operate în cartea funciară, titularul dreptului înscris putând opune dreptul său oricărei persoane care pretinde un drept real, indiferent de titlul pe care îl deţine, dacă acesta din urmă nu are înscris dreptul în cartea funciară.
În speţă, reclamanta nu mai este înscrisă în CF cu imobilul litigios, dreptul său asupra acestui imobil fiind radiat ca urmare a rectificării cărţii funciare, prin Decizia civilă nr. 11//A din 6 martie 2013 a Tribunalului Cluj, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3573/R din 20 septembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj. Prin aceste hotărâri judecătoreşti s-a dispus şi restabilirea situaţiei anterioare de CF, în favoarea proprietarului anterior înscris, Parohia Ortodoxă Română Gilău, pârâta din prezenta cauză.
Înscrierea pârâtei în CF a avut loc în anul 1950, cu titlu de lege, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 358/1948, o atare înscriere, făcută sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, având, conform art. 17 din acest act normativ, efect constitutiv de drept, iar conform art. 32 alin. (1) din acelaşi act normativ, persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept până la rectificarea de CF.
În consecinţă, întrucât înscrierile de CF nu o atestă pe reclamantă ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, în mod corect s-a apreciat, de către instanţa de apel, că aceasta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, dispunând, în consecinţă, respingerea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată, în aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 480 C. civ.
3. Recurenta a imputat instanţei de apel că a interpretat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 privind voinţa credincioşilor şi îndrumarea din decizia de casare relativă la această chestiune, raportând dorinţa credincioşilor exclusiv la numărul acestora. Totodată, a invocat contradictorialitatea motivării pe acest aspect şi aplicarea greşită a dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.
Nici una dintre aceste critici nu este fondată.
Astfel, prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, Decizia nr. 394 din 31 ianuarie 2013 a ICCJ, s-a impus instanţei de trimitere ca la reluarea judecăţii apelului să aibă în vedere şi reglementarea specială care stabileşte drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor, respectiv dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, fără însă a face vreo consideraţie privind modul de interpretare a acestor dispoziţii legale, în ceea ce priveşte sintagma „dorinţa credincioşilor".
Aşa fiind, nu se poate imputa instanţei de trimitere că a încălcat decizia de casare şi, implicit, dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prin interpretarea dată dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, a căror aplicare la speţă a fost impusă prin decizia de casare. Pe cale de consecinţă, din această perspectivă nu sunt întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, nu se poate imputa instanţei de trimitere nici că a interpretat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, raportând dorinţa credincioşilor aparţinând unui anumit cult religios la numărul acestora, sub acest aspect nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) Decretul-lege nr. 126/1990, situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Contrar susţinerilor recurentei, sintagma „dorinţa credincioşilor” din conţinutul textului legal sus-menţionat nu poate fi altfel interpretată decât în sensul reţinut de instanţa de apel, şi anume că prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioşilor aparţinând cultelor ce îşi dispută un anumit lăcaş de cult.
Această interpretare se bazează pe o prezumţie trasă de instanţă din împrejurarea că libertatea religioasă, care în România este garantată constituţional, se concretizează şi prin aceea că orice persoană îşi poate alege religia şi o poate schimba, situaţie în raport de care în mod corect instanţa de apel a prezumat că o persoană, având libertatea să adere la orice religie, va dori ca bunurile care servesc practicării cultului religios pe care l-a ales să fie deţinute de acel cult, pentru că, alegând un anumit cult, să îl şi poată practica.
În aplicarea acestui raţionament, instanţa de apel a reţinut, de asemenea corect, că întrucât prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolică), de la acest moment credincioşii ortodocşi din parohia Gilău I aveau posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic, or, nefăcând această opţiune, se prezumă că au dorit să aparţină în continuare cultului ortodox şi, totodată, că dorinţa lor în ceea ce priveşte lăcaşul de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparţină cultului ortodox.
În sprijinul interpretării la care s-a oprit, instanţa de apel a adus, în mod corect, ca argument şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.
Astfel, analizând conformitatea cu Constituţia a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, instanţa de contencios constituţional s-a referit la criteriul prevăzut de aceste dispoziţii legale, cel al „dorinţei credincioşilor”, calificându-l drept criteriu social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, cu referire la acelaşi criteriu legal vorbind despre voinţa majoritară, respectiv opţiunea majorităţii enoriaşilor.
În acest sens, în considerentele deciziei evocate, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, „În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1948 (Decretul nr. 358/1948), iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate.”
Cu privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, Curtea Constituţională a statuat că „este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertăţii cultelor religioase."
De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptăţile şi încălcările drepturilor omului făcute prin legi şi decrete ale dictaturii comuniste. Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituţionale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţie, conform căruia statul român este un „stat de drept, democratic şi social”, cât şi principiul libertăţii cultelor religioase consacrat prin dispoziţiile constituţionale ale art. 29 alin. (3).
Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a statuat că democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din teza ultimă a art. 3, „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”, rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.
Curtea a mai reţinut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie, dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a unui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinţei lor.
Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispoziţiilor art. 54 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietăţii, s-ar face abstracţie de opţiunea majorităţii, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale.
O asemenea măsură ar încălca prevederile art. 29 din Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale - cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat, precum şi dispoziţiile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 - „libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc” - şi alin. (4) al aceluiaşi articol - „în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucât astfel ar fi de natură a se impune majorităţii voinţa unei minorităţi.
Cât priveşte susţinerile recurentei vizând motivarea contradictorie a instanţei de apel relativă la interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, nici acestea nu sunt întemeiate.
Constatarea instanţei de apel, potrivit căreia între noţiunile „număr al credincioşilor” şi „dorinţă a credincioşilor” nu se poate pune semnul egalităţii, este una de principiu, de ordin general, astfel că ea nu împiedica instanţa ca, într-un anumit caz particular, în interpretarea unei anumite norme legale, să ajungă la concluzia că cele două noţiuni se suprapun, motiv pentru care nu se poate reţine motivarea contradictorie a deciziei recurate, sub aspectul invocat de către recurentă şi, pe cale de consecinţă, nici incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Ca situaţie de fapt ce interesează în aplicarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, că la nivelul anului 2011, în comuna Gilău, exista un număr de 6.421 credincioşi de religie ortodoxă şi 87 credincioşi de religie greco-catolică, din care, în satul Gilău, figurează un număr de 4.900 credincioşi de religie ortodoxă şi un număr de 83 credincioşi de religie greco-catolică.
Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, atunci când a apreciat că, criteriul special al voinţei credincioşilor operează în favoarea pârâtei din prezenta cauză, aşa încât nici din acest punct de vedere nu devine operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
4. Critica prin care se impută instanţei de apel că nu a coroborat dispoziţiile legii speciale (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990) cu reglementările dreptului comun în materia ocrotirii dreptului de proprietate nu este fondată, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în respectarea deciziei de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a avut în vedere, în soluţionarea cauzei, şi reglementarea specială care stabileşte drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor, sens în care a identificat corect sensul noţiunii de „dorinţă a credincioşilor”, avut în vedere de legiuitor la edictarea normei prevăzute de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, pentru ca apoi să-l aibă în vedere în aplicarea acestei norme legale, conform celor arătate în analiza motivului de recurs precedent.
Susţinerile recurentei în sensul că soluţionarea cauzei nu poate fi condiţionată de numărul credincioşilor aparţinând cultelor ce îşi dispută lăcaşul de cult în litigiu, nu pot fi primite, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, incidente în cauză potrivit deciziei de casare şi în aplicarea cărora se impune luarea în considerare a criteriului social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşului de cult, potrivit celor deja arătate.
Nici susţinerile privind calitatea recurentei de titulară a dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult revendicat, care ar fi impus admiterea acţiunii în revendicare, nu pot fi primite. Aşa cum s-a reţinut în analiza celui de-al doilea motiv de recurs, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău nu mai este proprietara tabulară a imobilului litigios, dreptul ei fiind radiat din cartea funciară prin hotărâre judecătorească irevocabilă, situaţie în care nu poate avea câştig de cauză în acţiunea în revendicare fundamentată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., după cum corect a apreciat şi instanţa de apel.
5. Critica recurentei vizând încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., faţă de obligarea sa la plata către partea adversă a cheltuielilor de judecată aferente tuturor fazelor procesuale, nu este fondată.
Întrucât a pierdut procesul, reclamanta se află în culpă procesuală în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., astfel că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a acestui text de lege atunci când a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea potrivnică în toate etapele procesuale, nefiind, în consecinţă, întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, recurenta contestă legalitatea includerii în cheltuielile de judecată puse în sarcina sa a onorariului avocatului D.I.A., susţinând că d-na avocat s-a prezentat în substituirea avocatului titular angajat de pârâtă la fond, dl. P.Gh., iar în calitate de avocat substituent nu avea dreptul la un onorariu distinct de cel al avocatului titular.
Critica nu este fondată, nefiind întrunite nici din această perspectivă cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, d-na avocat D.I.A. nu a avut calitatea de avocat substituent al avocatului P.Gh., delegaţia sa avocaţială, depusă la fila 40 dosar fond, nefiind una de substituire, întrucât ea nu atestă ca d-na avocat să fi fost împuternicită de dl. avocat P.Gh. să îl substituie în exercitarea mandatului primit de la pârâtă. Delegaţia respectivă atestă că d-na avocat D.I.A. a fost împuternicită de pârâtă, în baza contractului de asistenţă juridică încheiat cu aceasta, să o reprezinte în dosarul primei instanţe.
Întrucât legea nu limitează dreptul părţii la angajarea unui singur avocat, iar, în speţă, s-a făcut dovada angajării, de către pârâtă, în primă instanţă, atât a d-lui avocat P. (fiind depuse în acest sens delegaţiile de la filele 30 şi 39 dosar fond), cât şi a d-nei avocat D.I.A., în mod legal instanţa de apel a inclus în cheltuielile de judecată acordate pârâtei onorariile celor doi avocaţi angajaţi la fond. Aceasta deoarece, în aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care a câştigat procesul are dreptul la recuperarea tuturor cheltuielilor de judecată suportate, afară de cazul în care instanţa reduce onorariile de avocat, constatând motivat, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., că onorariile avocaţilor sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocaţi, ceea ce în speţă nu s-a constatat de către instanţa care a dispus acordarea cheltuielilor de judecată, singura care putea face aprecierea permisă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Stabilirea proporţionalităţii onorariului avocaţial cu valoarea şi complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat pune în discuţie temeinicia hotărârii, reprezentând o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţelor de fond şi de aceea reevaluarea situaţiei de fapt pe acest aspect, la care tinde în realitate şi recurenta atunci când susţine că prestaţia avocaţială asigurată pârâtei în faţa primei instanţe nu justifica acordarea de către instanţă a cuantumului integral al onorariilor avocaţiale, nu este posibilă în recurs, cale extraordinară de atac în care o hotărâre poate fi cenzurată, conform art. 304 C. proc. civ., exclusiv sub aspectul legalităţii, nu şi al temeiniciei.
Cât priveşte faptul că suma de 3.100 RON, justificată de pârâtă cu chitanţa nr. 235 din 9 ianuarie 2012, eliberată în baza Contractului de asistenţă juridică nr. 3/2012, a fost adiţionată de două ori, de către instanţa de apel, atunci când a făcut calculul cheltuielilor de judecată, acesta se confirmă, raportat la considerentele din decizia recurată în care se enumera sumele ce compun cheltuielile de judecată puse în sarcina reclamantei, din care rezultă că suma în discuţie este menţionată de două ori. Această greşeală este, însă, una de calcul, având, aşadar, semnificaţia unei erori materiale în sensul art. 281 C. proc. civ. şi, ca atare, remedierea ei se poate face în procedura deschisă în acest scop de art. 281 C. proc. civ., aceea a îndreptării erorilor materiale din hotărâre, iar nu în căile de atac deschise împotriva hotărârii, cum neîntemeiat pretinde recurenta.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă, care a căzut în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimată în această fază procesuală, în total suma de 4.693 RON, din care 4.000 RON reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu chitanţa, iar 693 RON reprezintă cheltuieli de deplasare la instanţă, dovedite cu chitanţa şi factura.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău împotriva Deciziei nr. 150/A din 13 februarie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a I civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Gilău să plătească intimatei-pârâte Parohia Ortodoxă Română Gilău I suma de 4.693 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2152/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2155/2014. Civil → |
|---|
