ICCJ. Decizia nr. 2196/2014. Civil. Obligaţie de a face. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2196/2014
Dosar nr. 81/108/2013*
Şedinţa publică din 17 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 4 ianuarie 2013, reclamanţii B.D. şi B.C.M. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând instanţei să dea preferinţă titlului de proprietate al autorilor lor şi să oblige pe pârâtă la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie, a imobilului spaţiu comercial, în suprafaţă de 265 mp, situat în municipiul Arad, nr. C.F. 309552-C1-U3 şi să dispună evacuarea pârâtei din imobilul menţionat.
În motivarea în fapt, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii legali ai autorilor B.A. şi B.A., care au deţinut în proprietate întregul imobil (subsol, parter, etaj 1 şi teren), situat în Arad, imobil din care face parte şi spaţiul comercial a cărui revendicare o solicită.
S-a precizat că imobilul a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950, cu toate că, atât B.A., cât şi soţia sa erau exceptaţi de la naţionalizare potrivit prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, deoarece B.A. era intelectual profesionist (avocat), iar soţia acestuia pensionară.
Inexistenţa titlului statului şi preluarea cu titlu nevalabil au fost constatate prin Decizia nr. 663/R/2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, prin care au fost anulate toate titlurile de proprietate emise pentru restul clădirii din care face parte integrantă şi spaţiul comercial în litigiu.
Ca atare, spaţiul comercial în litigiu nu putea fi vândut, fiind aplicabil principiul conform căruia nimeni nu poate înstrăina ceea ce nu are - „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet".
De asemenea, împrejurarea că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spaţiului comercial, între Consiliul local al municipiului Arad şi SC C. SRL a fost precedată de un litigiu, în urma căruia s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care Consiliul Local al municipiului Arad a fost obligat să îi vândă intimatei SC C. SRL spaţiul comercial, nu poate fi opusă reclamanţilor, care n-au fost părţi în acel proces. În plus, hotărârea judecătorească respectivă a fost dată în pofida refuzului ferm al vânzătorului şi fără a se analiza sau a se pune în discuţie nevalabilitatea şi inexistenţa dreptului de proprietate al Statului Român ce urma, în calitate de „proprietar", să vândă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563 şi următoarele C. civ.
Prin întâmpinare, pârâta SC C. SRL a solicitat respingerea acţiunii, iar pe cale de excepţie a invocat inadmisibilitatea acţiunii, cu motivarea că în sistemul de carte funciară, atunci când imobilul în cauză este evidenţiat în cartea funciară şi există proprietari tabulari individualizaţi, acţiunea în revendicare trebuie să îmbrace forma specială a acţiunii în rectificare de carte funciară, întemeiată pe art. 33 din Legea nr. 7/1996.
Prin Sentinţa civilă nr. 1341 din 3 aprilie 2013, Tribunalul Arad a respins cererea formulată de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, asupra imobilului înscris în cartea funciară nr. 309552-C1-U3, reprezentând spaţiu comercial în suprafaţă de 265 mp, situat în municipiul Arad este proprietar tabular SC C. SRL, care a dobândit proprietatea prin Contractul de cumpărare nr. 2426 din 25 ianuarie 2001, încheiat cu Consiliul Local al Municipiului Arad.
Reclamanţii sunt succesorii fostului proprietar dinainte de naţionalizare (care a deţinut întregul imobil) şi au redobândit proprietatea asupra unor apartamente de locuit prin Decizia nr. 663/R din 23 aprilie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, decizie care a analizat preluarea şi a dispus restituirea apartamentelor, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC R. SA Arad şi cumpărători, dar a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2426/2001 privind spaţiul comercial, obiectul prezentului litigiu.
S-a reţinut în considerentele acestei decizii că „prin Sentinţa civilă nr. 1645 din 8 martie 2000 pronunţată de Judecătoria Arad, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1206 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Arad, s-a dispus obligarea pârâţilor Consiliul local Arad şi SC R. SA Arad să încheie cu SC C. SRL Arad contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul din Arad, în suprafaţă de 265 mp, înscris în CF nr. 56340 Arad. Dată fiind această obligaţie instituită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2426 din 25 ianuarie 2001. Faţă de efectele hotărârii judecătoreşti irevocabile nici nu era necesar a se trece în contractul de vânzare-cumpărare vreo referire la această hotărâre. Astfel fiind, atâta timp cât instanţa de judecată a dispus încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2426 din 25 ianuarie 2001, rezultă că a fost analizat inclusiv dacă, din punct de vedere legal, acest contract poate fi perfectat. A dispune anularea sau a se constata nulitatea absolută a acestui contract nu înseamnă decât a face aprecieri asupra hotărârii judecătoreşti menţionate, a-i anula efectele. A pune în discuţie dacă s-au respectat prevederile H.G. nr. 906/1996 sau nr. 505/1998, înseamnă a încălca principiul autorităţii de lucru judecat atâta timp cât părţile au fost obligate prin hotărâre judecătorească irevocabilă să încheie contractul de vânzare-cumpărare”.
În ceea ce priveşte cererea de revendicare formulată de reclamanţi prin compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a apreciat că nu este fondată, întrucât Curtea de Apel Târgu Mureş a reţinut cu putere de lucru judecat că pârâta a fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menţionat, iar la data cumpărării figura în cartea funciară în calitate de proprietar Statul Român, nefiind notată existenţa vreunui proces de revendicare. Mai mult, prin decizia arătată, Curtea de Apel Târgu Mureş a reţinut că actul translativ de proprietate prin care pârâta a dobândit imobilul în litigiu a fost valabil încheiat, decizie care este opozabilă tuturor părţilor din litigiul de faţă.
În concluzie, tribunalul a reţinut că pârâta este beneficiara unei prezumţii legale absolute de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, în considerarea particularităţilor regimului de carte funciară, întrucât înscrierea în cartea funciară potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 are efect constitutiv de drept.
Având în vedere că pârâta are calitate de proprietar tabular asupra imobilului în litigiu, iar acţiunea în anularea contractului a fost respinsă, tribunalul a apreciat că titlul pârâtei este preferabil oricărui titlul invocat de orice altă persoană care pretinde acelaşi drept asupra imobilului fără însă ca acest drept să fie înscris în cartea funciară.
În acest sens, s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu ş.a. contra României, hotărâre potrivit căreia un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acţiunii.
Pârâta SC C. SRL a declarat apel împotriva sentinţei şi a încheierii de şedinţă din 13 martie 2013, solicitând admiterea excepţiei inadmisibilităţii invocate.
Reclamanţii au susţinut că, raportat la obiectul cererii, în mod nelegal a reţinut prima instanţă că prin decizia Curţii de Apel Târgu Mureş s-a reţinut cu putere de lucru judecat buna-credinţă a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; în realitate, titlul de proprietate al pârâtei nu a fost analizat.
Au invocat, de asemenea, greşita reţinere a caracterului constitutiv al înscrierii în cartea funciară, modalitatea de intabulare a statului şi, ulterior, a pârâtei nefiind de natură să valideze buna-credinţă a acesteia din urmă, administratorul societăţii cunoscând modalitatea de preluare a imobilului şi existenţa notificării formulate de către moştenitorii fostului proprietar.
Prin apelul său, pârâta a invocat nelegalitatea respingerii excepţiei inadmisibilităţii, câtă vreme, în regim de carte funciară, acţiunea de revendicare trebuie să îmbrace forma specială a acţiunii în rectificare de carte funciară întemeiată pe dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 7/1996.
Prin Decizia civilă nr. 168 din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 1341 din 3 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Arad şi a respins apelul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva aceleiaşi hotărâri şi a încheierii de şedinţă din 13 martie 2013.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, analizând cu prioritate aspectul de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată invocat prin apelul pârâtei, caracterul nefondat al criticii.
Astfel, s-a constatat că pe calea cererii în revendicare prin compararea titlurilor, partea solicită să se dea preferinţă titlului propriu în raport cu cel deţinut de persoana căreia i-l opune.
Or, dispoziţiile Legii nr. 7/1996 invocate de pârâtă nu sunt de natură a atrage inadmisibilitatea unei cereri de natura celei promovate de reclamanţi, aceştia având posibilitatea ca, în situaţia în care obţin recunoaşterea propriului titlu să procedeze la rectificarea cărţii funciare pentru a face titlul opozabil şi terţilor.
În acest context, instanţa a apreciat că, în realitate, susţinerile pârâtei formulate inclusiv pe calea apelului vizează nu atât inadmisibilitatea cererii reclamanţilor cât, mai degrabă, netemeinicia acestei cereri şi având, oricum, caracter nefondat.
Referitor la apelul reclamanţilor, instanţa a constatat că, în sensul art. 563 C. civ., acţiunea în revendicare este îndreptată de proprietarul neposesor împotriva posesorului ori a altei persoane care îl deţine fără drept.
De aceea, prin compararea titlurilor de proprietate, reclamanţii tind la a obţine recunoaşterea pe cale judecătorească a titlului lor ca fiind mai caracterizat decât cel opus de pârâtă şi, deci, preferabil în raport cu cel invocat de aceasta din urmă (contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza unei hotărâri judecătoreşti).
Este evident că existenţa în favoarea reclamanţilor a unui titlu presupune ca acesta să vizeze un bun ce se găseşte în patrimoniul lor.
În cauză, reclamanţii au invocat că antecesorii lor au dobândit în proprietate imobilul din care face parte spaţiul în litigiu cu titlu de vânzare-cumpărare, că acest titlu nu a fost anulat şi că prin Decizia civilă nr. 663/R/23 aprilie 2012 Curtea de Apel Târgu Mureş a reţinut irevocabil preluarea imobilului de către stat în lipsa unui titlu valabil.
Instanţa europeană a drepturilor omului a apreciat în cauze în care a examinat susţinute încălcări ale art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului că simpla solicitare în sensul obţinerii unui bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că în cauza Atanasiu ş.a. contra României s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedaţi doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Or, în cauză, deşi s-a recunoscut nevalabilitatea preluării de către stat a întregului imobil de la foştii proprietari şi nu s-a contestat calitatea reclamanţilor de succesori ai acestora, nu există o confirmare, a existenţei în patrimoniul lor, a unui bun asupra căruia să poarte titlul pe care îl opun spre comparare pârâtei.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii B.D., B.M. şi pârâta SC C. SRL.
1. Reclamanţii au susţinut nelegalitatea deciziei civile sub următoarele aspecte:
- În mod greşit instanţa de apel a considerat că spaţiul comercial în litigiu nu se găseşte în patrimoniul reclamanţilor, aplicând eronat jurisprudenţa Curţii europene, respectiv motivarea Hotărârii Atanasiu ş.a împotriva României.
Astfel, Statul Român, prin reprezentanţii săi Consiliul local al municipiului Arad şi SC R. Arad ce au deţinut imobilul în litigiu, s-a opus vehement să înstrăineze acest bun către pârâta SC C. SRL, deoarece nu era construit din fondurile statului şi, cu toate că era notificată Primăria Arad că există moştenitori pentru imobilul în litigiu, s-a dispus totuşi vânzarea nelegală a proprietăţii.
Or, recurenţii-reclamanţi nu sunt decât continuatorii demersurilor făcute de către Consiliul local al municipiului Arad şi SC R. SA, demersuri prin care doresc să înlăture efectele nelegale ale unei înstrăinări abuzive făcute în condiţiile în care vânzătorul nu şi-a dat consimţământul.
Acţiunea în revendicare promovată reprezintă singura modalitate legală prin care reclamanţii îşi pot valorifica dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu şi, totodată, speranţa legitimă de a reintra în posesia imobilului proprietatea lor de care au fost deposedaţi abuziv.
- Pentru compararea celor două titluri existente asupra imobilului în litigiu trebuie verificată situaţia de fapt şi de drept care a stat la baza eliberării acestor titluri.
În speţă, titlul autorilor reclamanţilor nu a fost anulat, ci doar a operat o deposedare abuzivă, atât din partea Statului Român, cât şi ulterior, prin vânzarea nelegală către pârâta SC C. SRL.
Faţă de dispoziţiile Legii nr. 85/1992, puteau fi vândute doar imobilele construite din fondurile statului, această condiţie îndeplinită fiind singura care a fi putut duce la obligarea Consiliului local Arad să încheie contract de vânzare.
Intabularea Statului Român şi a pârâtei SC C. SRL nu atestă buna-credinţă la dobândirea imobilului în litigiu, câtă vreme se cunoştea că imobilul a fost naţionalizat şi că existau moştenitori ai fostului proprietar care verifică bunul.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurenta-pârâtă SC C. SRL a susţinut nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ce priveşte modalitatea de apreciere asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Astfel, deşi instanţa de apel a respins în mod corect, pe fond, cererea reclamanţilor, în acelaşi timp, a considerat greşit că dispoziţiile Legii nr. 7/1996, invocate de către pârâtă, nu sunt de natură a atrage inadmisibilitatea cererii întrucât reclamanţii au posibilitatea ca, în situaţia în care obţin recunoaşterea propriului titlu, să procedeze la rectificarea cărţii funciare pentru a face titlul opozabil şi terţilor.
Or, în speţă, titlul pârâtei a fost deja analizat de o instanţă de judecată care a statuat cu putere de lucru judecat asupra valabilităţii acestuia.
În aceste condiţii, rectificarea de carte funciară este inadmisibilă, deoarece înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei nu poate fi radiată decât în condiţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, ceea ce nu este posibil faţă de existenţa Deciziei civile nr. 663/R/2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul reclamanţilor are caracter nefondat.
- Pretinzând greşita soluţionare a acţiunii în revendicare promovate, recurenţii-reclamanţi au arătat prin criticile formulate, că instanţa de apel ar fi statuat greşit asupra inexistenţei imobilului în patrimoniul lor şi ar fi realizat astfel, o aplicare greşită a jurisprudenţei instanţei europene, cu referire punctuală la Hotărârea Atanasiu ş.a. contra României.
Fără să indice în ce ar fi constat interpretarea eronată a instanţei atunci când a apreciat că dezlegarea dată în jurisprudenţa europeană (în mod particular în Hotărârea-pilot Atanasiu c. României) este incidentă speţei, recurenţii fac referire la modalitatea în care spaţiul comercial a fost înstrăinat, punând în discuţie validitatea acestei operaţiuni (cu consecinţele pretinse asupra validităţii propriului titlu).
Or, o asemenea manieră de contestare a titlului pârâtei şi, implicit, de afirmare a validităţii şi preferabilităţii titlului reclamanţilor ignoră împrejurarea esenţială că pe aceste aspecte a avut loc deja o judecată irevocabilă (Decizia civilă nr. 663/R din 23 aprilie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş) care a statuat asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare deţinut de intimata-pârâtă SC C. SRL (fiind respinsă acţiunea în nulitatea acestui contract promovată de către reclamanţi).
Tot astfel, pretinzând că însuşi Consiliul local (vânzătorul din contractul menţionat) s-a opus înstrăinării, că imobilul nu putea face obiectul acestei operaţiuni, întrucât nu era construit din fondurile statului şi nici nu intra în sfera de reglementare a Legii nr. 85/1992, recurenţii neagă, de fapt, efectele unei judecăţi irevocabile intrate în puterea lucrului judecat.
Sub acest aspect, în considerentele Deciziei nr. 663/R/2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş s-a reţinut, atunci când a fost tranşată jurisdicţional chestiunea referitoare la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare deţinut de SC C. SRL, că perfectarea respectivului act juridic s-a făcut în baza unei hotărâri judecătoreşti - Sentinţa civilă nr. 1206 din 11 iulie 2000 a Tribunalului Arad -, cea care a analizat condiţiile legale în care se poate face înstrăinarea.
Astfel fiind, recurenţii-reclamanţi nu mai pot propune judecăţii şi nu mai pot aduce în dezbaterea judiciară aspectele vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei, pentru că li se opune efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat.
Aceasta înseamnă că, odată ce şi-a găsit dezlegarea jurisdicţională, o chestiune litigioasă nu mai poate fi readusă în faţa instanţei de către aceeaşi parte, obligată, dat fiind principiul autorităţii lucrului judecat şi efectelor acestuia, să respecte rezultatul judecăţii.
- Susţinând că acţiunea în revendicare promovată ar fi singura modalitate legală prin care ar putea să-şi valorifice dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu şi „speranţa legitimă” de a reintra în posesia imobilului, recurenţii ignoră faptul că o asemenea acţiune sancţionează, protejează un drept de proprietate existent în patrimoniul celui care o promovează, iar nu „speranţa” de a redobândi proprietatea bunului.
Astfel, în ce priveşte dovada dreptului de proprietate, instanţele de fond au constatat corect că reclamanţii n-au reuşit să demonstreze existenţa unui „bun actual” în patrimoniul lor, a cărui restituire să o poată obţine ca efect al admiterii acţiunii în revendicare.
În acest context, cu referire la jurisprudenţa instanţei europene, Curtea de apel a constatat corect că, deşi în privinţa imobilului în litigiu s-a stabilit existenţa unei preluări abuzive, în acelaşi timp nu s-a dispus asupra restituirii bunului, pentru a exista un titlu valorificabil în acţiunea în revendicare.
Or, accepţiunea noţiunii de „bun actual” în patrimoniul unei persoane, aşa cum rezidă ea din Hotărârea-pilot Atanasiu c. României este aceea a existenţei unei „hotărâri definitive şi executorii prin care instanţele să fi recunoscut calitatea de proprietar iar prin dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului”.
În ce priveşte „speranţa legitimă de a reintra în posesia imobilului” ea nu este asimilabilă noţiunii de bun ce intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât atunci când este vorba de valori patrimoniale, inclusiv creanţe care au o bază suficientă în dreptul intern, existând confirmarea din partea unei jurisprudenţe bine stabilită a instanţelor.
Pe acest aspect, jurisprudenţa instanţelor naţionale - unificată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 - statuează că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului.
În speţă, pentru argumentele arătate anterior, titlul pârâtei nu mai poate fi pus în discuţie, fiind validat jurisdicţional, în timp ce titlul de care se prevalează reclamanţii nu se bucură de exigenţele şi valenţele unui bun actual.
Ca atare, „speranţa legitimă” de care se prevalează reclamanţii nu poate fi - aşa cum pretind - a redobândirii bunului, câtă vreme acesta a fost confirmat judiciar ca aparţinând patrimoniului pârâtei.
Deşi contestă aplicabilitatea la speţă a dezlegărilor date de instanţa europeană prin considerentele Hotărârii-pilot Atanasiu c. României, recurenţii nu arată argumentele care ar atrage lipsa de incidenţă a acestora în cauza dedusă judecăţii.
Referirea pe care aceştia au făcut-o, cu ocazia dezbaterilor orale, la o jurisprudenţă anterioară a instanţei de contencios european (cauza Păduraru) neagă revirimentul jurisprudenţial, precum şi nuanţările, evoluţia pe care a cunoscut-o această noţiune de „bun” în jurisprudenţa Curţii europene. Acestea nu pot fi ignorate într-o aplicare actuală a principiilor degajate din practica instanţei europene care, împreună cu normele Convenţiei, constituie blocul de convenţionalitate ce se impune statelor semnatare.
Pentru toate aceste considerente, constatându-se caracterul nefondat al criticilor formulate de către reclamanţi, recursul va fi respins în consecinţă.
2. Recursul pârâtei SC C. SRL este lipsit de interes.
Astfel, în promovarea oricărui demers judiciar, inclusiv în exercitarea căilor de atac, partea trebuie să justifice folosul pe care l-ar obţine prin declanşarea mecanismului controlului judiciar.
Aceasta înseamnă că, nemulţumită de hotărârea instanţei, pentru că i-ar fi lezate drepturile ori interesele legitime, partea tinde la schimbarea ori modificarea soluţiei adoptate.
În speţă se regăseşte însă o altă situaţie, pârâta-recurentă, faţă de care a fost respinsă cererea pe fondul ei, arătând, dimpotrivă, că aceasta este o soluţie corectă a instanţei.
Aspectul învederat, potrivit căruia instanţa ar fi trebuit să respingă cererea ca inadmisibilă iar nu ca nefondată, nu justifică interesul exercitării căii de atac.
Pe de o parte, soluţia unei instanţe dată pe fondul raporturilor juridice dintre părţi este aptă să tranşeze definitiv situaţia conflictuală, spre deosebire de ipoteza în care soluţionarea pricinii s-ar face pe baza unei excepţii sau a unei fine de neprimire şi când, în anumite condiţii (cu depăşirea impedimentelor care pot avea o existenţă temporară), este posibilă reluarea judecăţii, fără a putea fi opusă autoritatea de lucru judecat.
Aceasta înseamnă că partea nu poate, pentru a justifica interesul promovării căii de atac, să solicite ca soluţia cauzei să vizeze inadmisibilitatea (fine de neprimire) iar nu fondul raporturilor juridice.
Pe de altă parte, dezvoltând criticile pe care le pretinde, de nelegalitate, pârâta-recurentă îşi exprimă nemulţumirea în legătură cu un considerent al instanţei de apel care a apreciat că demersul reclamanţilor nu este inadmisibil, întrucât „aceştia ar avea posibilitatea, în ipoteza obţinerii recunoaşterii propriului titlu, să procedeze la rectificarea cărţii funciare”.
În felul acesta, recurenta îşi îndreaptă calea de atac împotriva considerentelor, adică împotriva unei părţi a hotărârii susceptibilă de a fi atacată separat abia în reglementarea Noului Cod de procedură civilă, inaplicabilă speţei.
Totodată, nu este vorba despre considerente justificative ale soluţiei din dispozitiv, pentru a se putea aprecia că, făcând corp comun cu aceasta constituie, deopotrivă, obiectul căii de atac (ipoteză recunoscută jurisprudenţial şi în condiţiile vechii reglementări procesual-civile).
De asemenea, deşi susţine că aspectul vizând rectificarea cărţii funciare - care nu ar mai putea fi obţinută de către reclamanţi, întrucât, aşa cum arată recurenta-pârâtă, dreptul său de proprietate, intabulat, a fost deja validat de o instanţă de judecată - este unul care ar ţine de admisibilitatea acţiunii în revendicare, în realitate aceasta priveşte chiar fondul dreptului pretins.
Astfel, împrejurarea că nu mai poate fi radiat dreptul celui intabulat în cartea funciară - altul decât reclamantul din acţiunea în revendicare - are consecinţa nedovedirii titlului şi, deci, netemeinicia pretenţiilor ce fac obiectul revendicării, iar nu inadmisibilitatea demersului judiciar.
Rezultă, potrivit celor menţionate anterior că, exercitând calea de atac a recursului pentru a pune în discuţie inadmisibilitatea unei acţiuni, în condiţiile în care aceasta fost respinsă, în raport de ea, ca nefondată, societatea pârâtă nu a justificat interesul în a solicita controlul judiciar.
În consecinţă, recursul societăţii C. SRL va fi respins ca lipsit de interes.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.D. şi B.C.M. împotriva Deciziei nr. 168 din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Respinge, pentru lipsă de interes, recursul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2160/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2200/2014. Civil → |
|---|
