ICCJ. Decizia nr. 2289/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2289/2014
Dosar nr. 1908/1/2013
Şedinţa publică din 19 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 224 din 21 februarie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia formulată de contestatorii C.I.M., P.G., S.C.L. şi R.G.M. împotriva deciziei nr. 1 din 21 martie 2002 emisă de SC A.P. SA, în contradictoriu cu această pârâtă şi cu intervenienta în interes propriu SC A.P.G. SA, a anulat decizia sus-menţionată şi a obligat-o pe pârâtă să emită decizie de restituire, în natură, a suprafeţei de 217,89 m.p. teren situat în Bucureşti, str. G.C., identificat în schiţa anexă nr. 3 la raportul de expertiză topografică refăcut de expertul N.Ş.D.
De asemenea, pârâta a fost obligată să emită, în favoarea contestatorilor, decizie cu propunere de restituire prin echivalent, constând în acordare de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru terenul în suprafaţă de 392,11 m.p. situat în Bucureşti, str. E., identificat în anexa nr. 3 la acelaşi raport de expertiză.
Cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta SC A.P.G. SA a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 58 A din 15 martie 2007, a admis apelurile declarate de reclamanţi, de pârâta SC A.P. SA şi de intervenienta SC A.P.G. SA, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal. Instanţa de apel a reţinut, în pronunţarea acestei decizii, că tribunalul nu s-a pronunţat asupra contestaţiei în ceea ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia compusă din garaj şi cinci camere de serviciu, în prezent, demolate. A stabilit ca prima instanţă, cu ocazia rejudecării, să verifice aplicabilitatea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată şi, raportat la aceste dispoziţii, competenţa SC A.P. SA de a se pronunţa, prin dispoziţie motivată, asupra notificării ce vizează construcţia individualizată mai sus.
Hotărârea instanţei de apel a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 2465 din 14 aprilie 2008, a respins, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanţi.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 200 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a luat act de renunţarea contestatorilor la judecarea capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate; a admis, în parte, contestaţia formulată de reclamanţi, a anulat decizia nr. 1 din 21 martie 2002 emisă de intimata SC A.P. SA, a constatat că prezenţii contestatori sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 7/12 din imobilul-teren, situat în Bucureşti, str. G.C., în suprafaţă de 102,41 m.p.; a dispus restituirea, în deplină proprietate şi posesie, către contestatori a cotei de 7/12 din terenul situat la aceeaşi adresă, în suprafaţă de 217,89 m.p., identificat în anexa nr. 3 la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul N.Ş.D., între pct. 1, 2, 10, 11, 12, 9, 1, şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta SC A.H. SA (fostă SC A.P.G. SA), ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 42 A din 31 ianuarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au admis apelurile declarate de apelanţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, de SC A.P. SA, de apelanta intervenientă SC A.H. SA (fostă SC A.P.G. SA) şi de apelanţii contestatori C.I.M., S.C.L., L.M.C. (moştenitoarea defunctului R.G.M.) împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
Curtea a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată împotriva Municipiului Bucureşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A stabilit dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de teren de 608,3 m.p., situată în Bucureşti, str. G.C.
A obligat-o pe intimata SC A.P. SA să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în favoarea contestatorilor, pentru terenul sus-menţionat, conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.
A respins cererea de restituire în natură a terenului, ca nefondată, şi, ca lipsită de interes, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC A.H. SA.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii L.M.C., C.I.M., S.C.L. şi pârâta SC A.P. SA.
Prin decizia nr. 1081 din 4 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtă, a fost modificată, în parte, decizia atacată, în sensul că a fost stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 11/12 din suprafaţa de teren de 368 m.p., situat la adresa din Bucureşti, str. G.C.; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei privind: admiterea apelurilor declarate în cauză, schimbarea, în parte, a sentinţei atacate; soluţia dată acţiunii îndreptate împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti; respingerea cererii de restituire, în natură, a terenului; soluţia dată cererii de intervenţie şi păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei, compatibile cu soluţia pronunţată în dosarul de faţă.
La data de 21 martie 2013, contestatorii L.M.C., C.I.M. şi S.C.L. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 12471./3/2004, fără a o motiva în fapt şi în drept.
Ulterior, după redactarea hotărârii, contestatorii au precizat calea de atac extraordinară ca fiind contestaţie în anulare, iar, prin încheierea din 13 iunie 2014, Înalta Curte a luat act de această precizare.
În motivarea cererii, contestatorii au arătat că instanţa de recurs nu a răspuns criticilor de recurs ale contestatorilor referitoare la posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 217,89 mp determinat de situaţia că parcarea administrativă care a fost identificată pe terenul care a aparţinut autorului contestatorilor nu este realizată cu autorizaţie de construcţie. Autorizaţia de construire depusă la dosarul cauzei nu dovedeşte autorizarea unei parcări administrative, ci existenţa parcării din faţa hotelului, respectiv din faţa Ateneului român.
Mai arată că, în contestaţia de desfiinţare din 12 noiembrie 1993 depusă la dosarul cauzei de către intimata SC A.P. SA se arată în mod expres că: “pentru lucrările de modernizare construcţii şi amenajare de parcare şi garaje se va obţine autorizaţie separată în baza unei documentaţii întocmite în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1999.”
Autorizaţia de construire pentru parcajul administrativ nu a fost depusă la dosarul cauzei nici în recurs, neexistând o astfel de autorizaţie.
Un al doilea motiv de recurs îl constituie faptul că, instanţa de recurs, atunci când a examinat recursul declarat de intimata SC A.P. SA, a omis să analizeze că, la baza contestaţiei întemeiate pe Legea nr. 10/2001, cadrul solicitării este determinat de notificarea înregistrată din 02 august 2001 la B.E.J. S. şi N. în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură de la intimată a imobilului din str. C., Bucureşti, în suprafaţă de 656 m.p. Prin notificare nu s-a solicitat restituirea unei cote-părţi (mai puţin cota lui A.I.).
Reiese din conţinutul notificării, care stă la baza cererii de chemare în judecată, că s-a solicitat instanţei de judecată restituirea terenului în integralitatea sa, fără ca reclamanţii (contestatori în prezenta speţă) să se limiteze la o cotă parte din imobil. Alte declaraţii de renunţare nu au fost formulate.
Instanţa de recurs a apreciat că reclamanţii au solicitat restituirea unei cote din imobilul situat în Bucureşti, str. G.C., raportat la acţiunea în revendicare şi ieşire din indiviziune care nu fac obiectul prezentei cauze, omiţând a se pronunţa asupra dreptului de acrescământ care le revine contestatorilor, instituit în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pentru cota ce-i revenea lui A.I., apărări pe care le-au formulat în cadrul contestaţiei întemeiate pre dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care contestatorii nu pretindeau cota lui A.I., ci dreptul de acrescământ care le aparţinea prin notificările depuse de contestatori în temeiul Legii nr. 10/2001.
Intimatele SC A.P. SA şi SC A.H. SA au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii, în raport de prevederile art. 319 alin. (2) C. proc. civ., şi respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă.
În şedinţa publică din data de 19 septembrie 2014, contestatorii au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei tardivităţii şi au dezvoltat, pe larg, motivele contestaţiei în anulare.
Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că această excepţie nu este întemeiată, deoarece, din actele dosarului rezultă că, în data de 21 martie 2013, a fost declarată o cale de atac extraordinară, intitulată revizuire, împotriva deciziei civile nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 12471./3/2004, dar fără ca această cerere să fie motivată în drept şi în fapt, arătându-se că motivele cererii de revizuire vor fi formulate după redactarea hotărârii atacate.
În acest context, se constată că, la data înregistrării căii extraordinare de atac, 21 martie 2013, considerentele deciziei atacate nu fuseseră încă elaborate, decizia fiind motivată la data de 10 aprilie 2014, sens în care Înalta Curte apreciază că, în speţă, contestatorii şi-au prezervat dreptul la exercitarea căii de atac extraordinare în raport de motivarea instanţei de recurs.
De altfel, conform art. 84 C. proc. civ., cererea pentru exercitarea unei căi de atac (contestaţia în anulare) este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită (în speţă, cererea de declarare a căii de atac fiind intitulată revizuire).
Ulterior, după redactarea hotărârii, la data de 12 iunie 2014, contestatorii au precizat calea de atac extraordinară ca fiind contestaţie în anulare, întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., sens în care au şi motivat-o, fiind respectate astfel prevederile art. 319 alin. (2) C. proc. civ., raportat la momentul formulării căii de atac extraordinare.
Astfel, trebuie reţinut, în primul rând, că decizia nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, este o hotărâre susceptibilă de executare, prin aceasta stabilindu-se dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 11/12 din suprafaţa de teren de 368 mp, situat la adresa din str. G.C., Bucureşti, iar în cauză nu s-a făcut dovada iniţierii sau finalizării executării silite a acesteia.
În acest context, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., invocate de intimaţi prin întâmpinare, ci sunt incidente prevederile art. 319 alin. (2) teza I C. proc. civ., potrivit cărora, dacă hotărârea este susceptibilă de executare silită, contestaţia se poate face oricând înainte de executarea silită, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c).
În al doilea rând, trebuie observat că prezenta cale de atac a fost declarată la data de 21 martie 2013, fiind motivată ulterior, la data de 12 iunie 2014, datorită redactării considerentelor hotărârii contestate în data de 10 aprilie 2014, hotărârea fiind pronunţată în 04 martie 2013.
Prin urmare, calea de atac extraordinară declarată apare ca fiind formulată în termen, întrucât contestaţia în anulare împotriva unei hotărâri susceptibile de executare silită poate fi formulată oricând, dacă executarea silită nu a început, dar numai până la împlinirea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, iar, dacă executarea a început, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c) C. proc. civ.
Cum, în cauză, executarea silită putea fi iniţiată numai după obţinerea titlului executoriu, respectiv după data redactării hotărârii contestate, 10 aprilie 2014, iar, calea de atac a fost declarată în data de 21 martie 2013, fiind motivată în data de 12 iunie 2014, în lipsa oricăror dovezi privind iniţierea sau finalizarea executării silite, este evident că aceasta a fost declarată în termen.
Drept urmare, excepţia tardivităţii va fi respinsă.
Examinând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Contestatorii invocă, în primul rând, omisiunea cercetării unui motiv de casare, referitor la lipsa autorizaţiei de construcţie a parcării administrative pe terenul a cărui restituire au solicitat-o, arătând că instanţa de recurs nu a examinat motivul de recurs respectiv.
Analizând dacă această critică constituie o omisiune în accepţiunea art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte reţine, din interpretarea ipotezei legale menţionate, că necercetarea motivului de recurs trebuie să fi fost rodul unei omisiuni, greşeli, şi nu una deliberată.
Astfel, în cazul în care instanţa de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare pe care l-a găsit nefondat şi a arătat, motivându-şi soluţia, de ce nu pot fi analizate şi celelalte, neanalizarea tuturor motivelor de recurs invocate de contestatori nu se datorează unei omisiuni săvârşite din greşeală de instanţă, ci are un caracter deliberat, astfel că motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la un recurs.
Or, în speţa de faţă, prin decizia a cărui anulare se solicită se arată faptul că „ critica privind inexistenţa autorizaţiei de construire pentru construcţiile realizate de pârâtă nu va fi examinată, întrucât tinde la schimbarea situaţiei de fapt raportat la probele administrate în cauză, instanţa de apel reţinând existenţa autorizaţiei respective pentru lucrările care ocupă terenul pretins, în natură, de reclamanţi.”
Rezultă că necercetarea criticii contestatorilor din recurs a avut un caracter deliberat, nefiind datorat unei greşeli a instanţei, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Mai mult, chiar dacă s-ar reţine, ipotetic, că instanţa de recurs ar fi săvârşit o greşeală atunci când a constatat critica contestatorilor ca fiind un aspect de netemeinicie, şi nu unul de nelegalitate, astfel cum susţin contestatorii prin răspunsul la întâmpinare, această greşeală nu poate fi decât una de judecată, de interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la criticile ce pot fi aduse în recurs, iar nu una materială, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului şi care au drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. Greşeala pe care o comite instanţa trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunţarea soluţiei.
Or, art. 318 teza I C. proc. civ. vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanţei care a pronunţat hotărârea să i se solicite, ca instanţă de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare, referitor la neanalizarea unei apărări a contestatorilor în legătură cu recursul formulat de intimata SC A.P. SA, se constată, pe de o parte, că textul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere omisiunea cercetării unui motiv de modificare sau de casare, iar nu neanalizarea unei apărări a contestatorilor în privinţa motivelor de recurs formulate de partea adversă.
Pe de altă parte, chiar şi în situaţia în care s-ar reţine, ipotetic, că necercetarea apărării contestatorilor în legătură cu recursul formulat de intimata SC A.P. SA ar putea constitui motiv al contestaţiei în anulare specială prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se constată că instanţa de recurs a analizat şi aceste apărări, reţinând că „nici apărarea reclamanţilor formulată în prezentul dosar, şi anume că menţiunea referitoare la excluderea cotei din drept aparţinând lui A.I. ar viza doar acţiunea în revendicare, nu şi contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât nu rezultă o astfel de distincţie în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi nici nu a fost depusă o cerere precizatoare în sensul arătat.”
Prin urmare, cercetarea considerentelor deciziei atacate evidenţiază că instanţa de recurs a răspuns şi acestei apărări a contestatorilor lipsind, aşadar, orice temei pentru a se putea reţine incidenţa motivului contestaţiei în anulare, mai sus evocat.
Or, natura acestei căi extraordinare de atac, aceea de retractare, şi nu de reformare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile nu permite cenzura legalităţii deciziei atacate, în sensul celor dorite de contestatori.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge contestaţia în anulare ca inadmisibilă.
În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe contestatori la plata sumei de 1.054 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata SC A.H. SA şi 300 RON, către intimata SC A.P. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii.
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii L.M.C., C.I.M. şi S.C.L. împotriva deciziei nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă pe contestatori la plata sumei de 1.054 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata SC A.H. SA şi 300 RON, către intimata SC A.P. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2287/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2290/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
