ICCJ. Decizia nr. 2202/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2202/2014
Dosar nr. 1285/1/2014
Şedinţa publică din 17 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă sub nr. 1285/1 din 27 martie 2014, SC I. SR:, SC C.P. SRL, C.D., C.A.L., S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I., T.M. au formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 2167 din 15 aprilie 2013 a acestei instanţe (prin care le-a fost respins recursul împotriva Deciziei nr. 132 din 23 iunie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă).
I) În motivarea căii extraordinare de atac exercitate, contestatorii au arătat că au criticat decizia din apel care a invalidat efectele bunei credinţe prin luarea în considerare a unor dispoziţii legale ulterioare actului de transfer al dreptului de proprietate sau a unor elemente de fapt necorelate cu legislaţia în vigoare la momentul respectiv.
S-a susţinut că această critică privea trei aspecte care se refereau la buna credinţă şi anume: 1) faptul că buna-credinţă la încheierea actului s-a apreciat prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, introduse prin Legea nr. 247/2005, ceea ce reprezintă o aplicare a unei legi ulterioare naşterii raportului juridic de drept; 2) împrejurarea că depunerea notificării din 9 mai 1997 nu este opozabilă pârâţilor şi nu poate fi reţinută ca element în dovedirea relei-credinţe a acestora cât timp la momentul cumpărării nu exista o reglementare care să permită acţionarilor persoanelor juridice să pretindă restituirea în natură; 3) faptul că, raportat la dispoziţiile art. 59 din Decretul nr. 115/1938, aplicabile la momentul transferului dreptului de proprietate, faţă de lipsa notării din CF individuală a prezentului litigiu, notarea acestuia în CF colectivă nu era opozabilă pârâţilor contestatori.
Or, dacă în privinţa primului motiv, instanţa de recurs face o analiză complexă, referirea la celelalte două este lacunară, fără ca motivele invocate să fie analizate prin raportare la susţinerile recurenţilor contestatori.
- Astfel, neanalizarea aspectului vizând existenţa notificării din 9 mai 1997 nu duce la concluzia relei-credinţe a contestatorilor. Referitor la acest aspect, instanţa de recurs a reţinut că „notificarea nu trebuia să le fie comunicată pârâţilor, deoarece era înregistrată chiar în evidenţele vânzătoarei, astfel încât, cu diligenţe normale, corespunzătoare unui proprietar diligent, s-ar fi putut afla despre existenţa cererii”.
Aceasta, în condiţiile în care recurenţii au invocat că nicio reglementare în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare nu atribuia efect juridic în eventualitatea scrisorii pe care ar fi trimis-o fostul proprietar.
Instanţa de recurs omite să se pronunţe asupra motivului aşa cum a fost formulat, statuând, fără fundament, că recurenţii ar fi putut afla despre existenţa notificării prin depunerea unor diligenţe normale.
- Prin memoriul de recurs s-a invocat, de asemenea, buna-credinţă cu referire la împrejurarea că înscrierea prezentului litigiu în coala colectivă a cărţii funciare, iar nu în cartea individuală a imobilului, s-a efectuat contrar dispoziţiilor art. 59 din Decretul nr. 115/1938 aplicabile, coroborat cu faptul că pârâţii au făcut demersuri concrete de verificare a existenţei vreunei sarcini asupra imobilului, prin solicitarea extrasului de carte funciară.
Potrivit art. 59 din Decretul nr. 115/1938, înscrierile privitoare la întreaga clădire se vor face atât în cartea funciară colectivă, cât şi în cele individuale. Rezultă că neînscrierea în cartea funciară individuală nu poate fi opusă subdobânditorului, întrucât la momentul cumpărării unui apartament dintr-o clădire, oricărui cumpărător diligent îi revine obligaţia de a solicita extras de carte funciară aferent apartamentului ce face obiectul transferului dreptului de proprietate, iar nu şi să consulte cartea funciară colectivă a întregii clădiri.
Înscrierea în cartea funciară are efect constitutiv de drepturi, astfel încât orice persoană care solicită un extras de carte funciară din care rezultă că imobilul respectiv este lipsit de sarcini, este considerată de bună-credinţă.
În respingerea acestei critici, instanţa de recurs a reţinut că notarea în cartea funciară colectivă nu are nicio relevanţă pentru realizarea publicităţii litigiului, întrucât şi o astfel de operaţiune asigură informarea terţilor interesaţi în legătură cu existenţa litigiului în care se dispută dreptul de proprietate, fără a face vreo referire la susţinerile recurenţilor privind buna-credinţă în sensul că, pentru a fi opozabil terţilor, un atare drept trebuia înscris în cartea funciară individuală a imobilului.
Ca atare, nu există nicio referire relativ la criticile aduse pe aspectul bunei-credinţe, susţinerile care conturau motivul de recurs menţionat fiind omise din analiză.
II) Instanţa de recurs a săvârşit o eroare materială constând în neobservarea prevederilor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu persoanele fizice, care stipulau că dispoziţiile aplicabile raportului juridic dintre părţi sunt cele ale Legii nr. 112/1995.
În acest sens, pârâţii au arătat că perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare privind pe N., S., R. şi T. s-a făcut în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce atrăgea aplicabilitatea la speţă a dispoz. art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de recurs a reţinut însă, că „acestea au fost încheiate sub imperiul Legii nr. 85/1992 republicată în urma modificării prin Legea nr. 79/1997, iar nu în baza Legii nr. 112/1995”.
Pornind de la această situaţie premisă, instanţa de recurs nu a mai procedat la examinarea motivului de recurs formulat de către pârâţi, apreciind că se raportează la dispoziţiile Legii nr. 112/1995, pe care le-a considerat lipsite de incidenţă în speţă.
În felul acesta, instanţa a omis menţiunile cuprinse în mod expres şi neechivoc în chiar cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare în sensul că acestea se încheie în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Analizând aspectele deduse judecăţii prin intermediul contestaţiei în anulare promovate, Înalta Curte constată următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., text care fundamentează demersul judiciar de faţă, „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.
Contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, se poate exercita numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, nefiind posibil ca prin intermediul ei să se poată remedia greşeli de judecată, respectiv, de interpretare a actelor deduse judecăţii, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale considerate aplicabile speţei.
Pentru a fi incident motivul de contestaţie prevăzut de teza a II-a art. 318 C. proc. civ., invocat în principal de către contestatori, este necesar ca instanţa de recurs să fi omis din greşeală, analiza vreunuia din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de părţi, care trebuie subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină.
Instanţa de recurs are obligaţia de a răspunde, punctual, criticilor formulate, fără a i se impune analiza tuturor argumentelor cuprinse în motivele de recurs, nefiind vizate de textul legal anterior citat nici nemulţumirile părţilor faţă de răspunsul la motivele de recurs. Aceasta, întrucât instanţa sesizată cu contestaţie în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea considerentelor pe temeiul cărora anumite motive de recurs au fost respinse şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunţată în cauză.
I) Făcând aplicarea acestor consideraţiuni de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul, pretins de către contestatori, că în motivarea soluţiei adoptate nu s-ar fi făcut referire la toate argumentele invocate de aceştia în motivele de recurs, nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Astfel, contestatorii au susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra criticii privind înlăturarea, de către instanţa de apel, a apărărilor referitoare la buna-credinţă a acestora în dobândirea imobilelor în litigiu, prin aplicarea unor dispoziţii legale ulterioare actului de transfer al dreptului de proprietate sau a unor elemente de fapt necorelate cu legislaţia în vigoare la acel moment.
Au mai arătat contestatorii că aspectul bunei-credinţe viza: inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (intrate în vigoare ulterior naşterii raportului juridic dedus judecăţii); inopozabilitatea, în raport cu aceştia, a notificării din 9 mai 1997, având în vedere inexistenţa, la acea dată, a unei reglementări care să permită acţionarilor persoanelor juridice să pretindă restituirea în natură; inopozabilitatea notării litigiului în cartea funciară colectivă, întrucât dispoziţiile art. 59 din Decretul nr. 115/1938 aplicabil la momentul transferului dreptului de proprietate prevedea obligativitatea notării în cartea funciară individuală.
În ce priveşte pronunţarea şi motivarea aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, înşişi contestatorii au arătat că „… Înalta Curte face o analiză complexă cuprinsă în decizia contestată …”, sens în care este evident că presupusa „omisiune” reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu vizează acest aspect.
Referitor la chestiunile privind inopozabilitatea, faţă de pârâţii contestatori, a notificării formulate la data de 9 mai 1997 şi a înscrierii în cartea funciară colectivă a litigiului, aceştia au precizat că soluţia instanţei de recurs „… este lacunară, fără ca motivele invocate să fie analizate prin raportare la susţinerile formulate …”.
Ca atare, contestatorii înşişi recunosc că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra criticilor deduse judecăţii, nemulţumirile vizând în realitate, modalitatea în care s-a dat dezlegare acestora.
Astfel, contestatorii combat considerentul deciziei din recurs care, examinând aspectul legat de efectele juridice ale notificării, reţine că existenţa ei ar fi putut fi cunoscută „pe baza unor demersuri normale, corespunzătoare unui proprietar diligent”, că „… nu era necesară existenţa unei dispoziţii legale exprese, care să prevadă efectul de suspendare a vânzării în cazul depunerii notificării din partea persoanelor deposedate de imobil, pentru ca părţile să se abţină de la perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare” şi că „… notificarea din 9 mai 1997 nu trebuia să le fie comunicată pârâţilor, deoarece era înregistrată chiar în evidenţele vânzătoarei RAGCL Sibiu, astfel încât, cu demersuri normale, corespunzătoare unui proprietar diligent, recurenţii ar fi putut afla despre existenţa cererii …”, concluzionând că „… existenţa Notificării din 9 mai 1997 şi posibilitatea recurenţilor de a lua cunoştinţă de această cerere sunt elemente suficiente pentru stabilirea relei credinţe a cumpărătorilor, cum, în mod corect, a stabilit şi instanţa de apel …”.
Referitor la susţinerile potrivit cărora, la data formulării notificării din 9 mai 1997, nu exista o legislaţie care să permită acţionarilor unei persoane juridice să pretindă măsuri reparatorii în natură pentru imobilele ce au aparţinut persoanei juridice respective, instanţa de recurs a reţinut că „… raportat la această notificare, indiferent de legislaţia existentă, orice posibil cumpărător trebuia să se abţină de la încheierea actului de vânzare-cumpărare până la soluţionarea cererii respective …”.
Contrar acestor argumente ale instanţei de recurs, contestatorii pretind că au desfăşurat demersurile în cadrul legal existent care nu necesita verificări „ale cererilor de restituire ale fostului proprietar” şi respectiv, nu conferea dreptul persoanelor juridice de a solicita restituirea imobilului în natură, tinzând astfel, la un control de legalitate în afara cadrului procesual permis de exercitarea unei contestaţii în anulare.
Sub acest aspect, demersul lor este asimilabil din punct de vedere procedural, unui nou recurs care pune în discuţie, de o manieră nepermisă în sistemul ierarhiei şi unicităţii căilor de atac, legalitatea deciziei irevocabile pronunţate în recurs.
- Tot astfel, cu referire la aspectul vizând lipsa notării litigiului în cartea funciară individuală, element pe care pârâţii-contestatori şi-au fundamentat de asemenea, buna-credinţă, se constată că instanţa de recurs l-a examinat şi a răspuns susţinerilor părţilor.
Aşa cum contestatorii înşişi menţionează în motivele contestaţiei în anulare, instanţa de recurs a statuat că este suficientă, pentru asigurarea publicităţii litigiului, împrejurarea că notarea acestuia s-a făcut în C.F. colectivă, o astfel de operaţiune asigurând informarea terţilor interesaţi. Totodată, s-a apreciat că „nici nu era necesară notarea litigiului în C.F., pentru reţinerea relei-credinţe a părţilor contractante, deoarece atitudinea subiectivă a cumpărătorilor se circumscrie unor criterii de fapt mai largi decât cele raportate strict la efectele pe care le-ar produce evidenţele de C.F. şi „unei sume întregi de factori care o configurează”.
Faptul că nu a fost primit punctul de vedere al recurenţilor-pârâţi nu înseamnă, cum total eronat pretind aceştia, că ar fi rămas în afara analizei critica (de fapt, un argument al susţinerii bunei lor credinţe).
În realitate, ca şi în ipoteza anterior examinată, contestatorii pun în discuţie modalitatea în care instanţa a răspuns criticilor formulate, iar nu o situaţie de neanalizare a acestora.
În concluzie, se constată că promovarea contestaţiei în anulare de faţă, întemeiată pe art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.
Pe de o parte, deşi se susţine că ar fi rămas neanalizat un motiv de recurs, în realitate, din chiar motivele contestaţiei rezultă că este vorba despre argumente aduse în sprijinul criticii de nelegalitate.
Or, aşa cum s-a arătat deja şi cum s-a statuat în mod constant în doctrină şi în jurisprudenţă, ceea ce trebuie să reprezinte obiect de analiză în cadrul controlului de legalitate declanşat prin exercitarea recursului sunt criticile încadrabile în cazurile de modificare sau casare, iar nu diferitele argumente aduse în sprijinul acestora.
Această interpretare era suficientă, prin ea însăşi, pentru a considera demersul contestatorilor lipsit de fundament.
Pe de altă parte, aşa cum s-a menţionat cu ocazia analizei anterioare, toate aspectele deduse judecăţii în cadrul recursului şi reluate prin contestaţia în anulare de faţă, au constituit obiect de preocupare şi de examinare pentru instanţa de recurs, găsindu-şi o dezlegare punctuală în considerentele deciziei atacate.
În realitate, contestatorii sunt nemulţumiţi de modalitatea, nefavorabilă lor, în care instanţa a dat rezolvare acestor aspecte, tinzând, în pofida statuărilor unei hotărâri irevocabile, să supună din nou controlului de legalitate aceleaşi împrejurări.
II) În cadrul celui de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare, se pretinde săvârşirea unei greşeli materiale în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., care ar fi condus ea însăşi, la neexaminarea motivului de recurs fundamentat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar această situaţie ar atrage, încă o dată, incidenţa art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
S-a arătat, în acest sens că, deşi pârâţii-recurenţă persoane fizice au pretins că încheierea contractelor lor de vânzare-cumpărare s-ar fi făcut în temeiul Legii nr. 112/1995, cu aplicabilitatea, implicită, a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de recurs a considerat greşit (şi acesta ar fi conţinutul erorii materiale) că perfectarea celor patru contracte de vânzare-cumpărare s-a realizat în temeiul Legii nr. 85/1992.
O asemenea susţinere din partea contestatorilor neagă accepţiunea noţiunii de greşeală materială dată de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ca temei al contestaţiei în anulare.
Potrivit textului menţionat, în interpretarea sa doctrinară şi aplicarea jurisprudenţială constantă, eroarea materială, aptă să fundamenteze o contestaţie în anulare, este aceea care vizează greşelile de ordin formal, procedural ale judecăţii iar nu pretinse greşeli vizând temeiul juridic al pretenţiilor şi nici modalitatea în care instanţa a făcut aplicarea dispoziţiei legale considerate incidente.
În speţă, contestatorii pretind eroarea instanţei asupra actului normativ în baza căruia s-au încheiat contractele de vânzare, în condiţiile în care acest aspect a constituit obiect de dezbatere în cadrul procesului şi a fost tranşat de către instanţa de recurs.
Astfel, în considerentele deciziei s-a reţinut, cu referire punctuală la aspectul menţionat, că „Legea nr. 112/1995 a fost avută în vedere la încheierea actelor juridice doar în ceea ce priveşte condiţiile de preţ şi de exceptare de la vânzare a anumitor categorii de imobile iar nu ca act normativ care a fundamentat înstrăinarea bunurilor respective” şi că, prin urmare, „criticile recurenţilor privind aprecierea bunei-credinţe raportat la Legea nr. 112/1995, nu vor mai fi examinate”.
Ca atare, nu poate fi vorba, cum susţin contestatorii, de o eroare materială, adică de confuzia formală a instanţei asupra temeiului juridic al încheierii contractelor respective, fiind în realitate, raţionamentul explicit al instanţei, fundamentul adoptării soluţiei în privinţa uneia din criticile deduse judecăţii.
- Tot astfel, este lipsită de orice substanţă, construcţia juridică a contestatorilor, conform căreia săvârşirea pretinsei erori materiale ar fi condus totodată şi la neexaminarea unui motiv de recurs respectiv, cel întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, nu este vorba în speţă despre o eroare materială, ci de rezultatul evaluării jurisdicţionale aparţinând instanţei de recurs în legătură cu un aspect controversat, dezbătut în cadrul litigiului.
În acelaşi timp, nu există, în sensul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., o neexaminare involuntară a criticii din recurs menţionate, câtă vreme instanţa justifică în considerentele deciziei, inutilitatea examinării respectivului motiv, în condiţiile în care anterior tranşase că este incident un alt temei juridic decât cel la care se raportaseră recurenţii.
Potrivit considerentelor expuse, Înalta Curte constată că motivele contestaţiei în anulare nu se subsumează niciuneia din ipotezele avute în vedere de reglementarea dată acestei căi de atac prin dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. şi că, în realitate, prin demersul iniţiat, contestatorii tind să pună în discuţie, în afara cadrului procedural, statuările unei hotărâri irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat, contestaţia în anulare urmând să fie respinsă în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii SC I. SRL, SC C.P. SRL, C.D., C.A.L., S.C., S.S.A., R.T., R.M., N.I. şi T.M. împotriva Deciziei nr. 2167 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2200/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2223/2014. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
